Există tăceri care nu sunt doar vremelnice, ci străbat generații. Tăceri care-și fac loc în memorie și rămân acolo neclintite ca o rană, asemeni celei care a învăluit numele lui Gheorghe I. Brătianu după arestarea din anul 1950. Nu era o tăcere firească, de sfârșit de drum, ci una impusă, rece, întinsă peste paginile cărților sale, peste amintirea prietenilor, peste discursul unei țări care nu mai avea voie să-i rostească numele.
Gheorghe I. Brătianu (1898–1953) a fost una dintre cele mai ilustre figuri ale României interbelice: istoric de talie europeană, profesor universitar și membru titular al Academiei Române, dar și om politic, lider al aripii georgiste a Partidului Național Liberal. În contextul instaurării regimului comunist, această poziție multiplă – intelectuală și politică – l-a transformat într-o țintă pentru mecanismele represive ale statului totalitar.
Brătianu nu era un istoric oarecare. Era un spirit care îndrăznea să vadă mai departe de frontierele unei epoci tulburi. În studiile sale despre Marea Neagră, despre formarea poporului român, despre Basarabia și drepturile istorice ale României, glasul său nu era doar al unui savant, ci al unei conștiințe care înțelegea că trecutul este armura prezentului. Basarabia este pământ românesc – scria el, cu o siguranță care sfida minciunile puterii. Această siguranță însă l-a condamnat.
Pentru sovietici, Brătianu era mai mult decât un istoric: era un pericol. Scrierile sale despre spațiul pontic, analizele care arătau, cu precizia unui chirurg, mecanismele expansiunii rusești, toate erau considerate arme. Într-un regim care rescria istoria după dictare, adevărul devenea delict.
Exclus din funcțiile universitare și din conducerea Institutului de Istorie Nicolae Iorga – o lovitură devastatoare pentru cariera sa academică, a fost supus domiciliului obligatoriu, iar în anul 1948 i-a fost retrasă și calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 de personalități culturale și științifice.
Arestarea lui, în anul 1950, a însemnat epilogul unei tragedii anunțate. A fost încarcerat la Sighet, în acea cetate a tăcerii unde elitele interbelice erau duse să moară încet.
Condițiile de detenție au fost, potrivit cercetătoarei Andreea Dobreș, un experiment de lichidare biologică lentă, menită să elimine adversarii politici prin înfometare, izolare și lipsa totală a îngrijirilor medicale. Hrana era insuficientă și de proastă calitate, iar apa murdară și lipsa vitaminelor provocau boli grave. Celulele neîncălzite, cu ferestre sparte, expuneau deținuții la temperaturi extreme, în timp ce interdicția de a comunica și lipsa informațiilor din exterior accentuau teroarea psihologică1.
În anul 1953, între zidurile groase ale închisorii, moartea a devenit pentru Gheorghe Brătianu singura eliberare. Niciun proces, nicio sentință scrisă. Doar verdictul tăcerii, cel mai perfid dintre toate. Documentele oficiale au invocat o moarte naturală, iar unele rapoarte sugerau chiar sinuciderea, însă familia și mărturiile indirecte resping aceste ipoteze, indicând fie consecințele stării grave de sănătate, fie agresiuni fizice în celulă2. Trupul său, precum al altor deținuți, a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, fără însemne și fără ca locul să fie marcat. Această practică, descrisă de Dobreș drept anonimizarea morții, reflectă strategia regimului de a șterge memoria și simbolurile elitei naționale. Cărțile lui au dispărut din biblioteci, iar numele, din manuale. Istoria oficială îl ștergea cu buretele, dar nu putea șterge adevărul din manuscrisele ascunse, din notele păstrate în sertarele prietenilor și discipolilor.
Astăzi, privind înapoi, putem înțelege de ce îl urau sovieticii. Nu pentru că era liberal, nu pentru că purta un nume cu rezonanță politică, ci pentru că era un om liber. Libertatea lui intelectuală era de neiertat într-un sistem construit pe frică, obediență și falsificarea trecutului.
Moartea l-a transformat pe istoricul Gheorghe I. Brătianu într-un martir al conștiinței academice și politice românești, recuperat simbolic abia după anul 1989. Cărțile sale, ascunse prin biblioteci particulare, au circulat în șoapte. Numele său, rostit doar în intimitatea unor cercuri restrânse, a rămas viu, ca o rugăciune nerostită.
Gheorghe I. Brătianu rămâne nu doar un martir al neamului românesc, ci și o conștiință care ne avertizează, peste timp, că adevărul istoric nu poate fi ucis. Poți închide un om, poți interzice o carte, dar nu poți înfrânge un adevăr care respiră prin generații.
Astăzi, citindu-l, descoperim nu doar istoricul, ci omul liber care a înțeles că adevărul nu poate fi negociat. Și poate că în aceasta stă nemurirea lui: în curajul de a fi rămas fidel conștiinței sale, chiar și atunci când prețul era viața.
În tăcerea de la Sighet, între ziduri îmbibate de suferință, s-a stins un om care a refuzat să plece fruntea. Dar, prin această tăcere, prin această moarte nedreaptă numele lui, Gheorghe I. Brătianu a devenit nepieritor.
___________________________________________________________________
1 Andrea Dobreș, Carceral Spaces in Communist Romania: Sighet Prison, 1950-1955, Emory University, 2018, p. 65.
2 Ibidem, p. 102; vezi și mărturiile culese în Memorialul Sighet.