Recent, în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române, s-a desfășurat un eveniment dedicat comemorării lui Alex Ștefănescu. S-a dovedit cu acest prilej, și este impresionant, cât de mulți prieteni a avut și are acest critic literar și scriitor care era atât de vital: prin dureroasa sa plecare dintre noi, toți cei care au ținut la el au rămas, iată, neconsolați, ca după o ireparabilă pierdere.
Între cei care au evocat personalitatea autorului Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a aflat și Adrian Cioroianu: acesta a rememorat un episod biografic special și, probabil, puțin cunoscut. Fiind elev de liceu în Craiova, viitorul ministru de Externe i-a trimis încercările sale literare criticului, care i-a răspuns la Poșta redacției. Acel răspuns a contat enorm, a mărturisit Adrian Cioroianu, marcându-i devenirea ulterioară: a însemnat pentru el confirmarea că poate continua pe drumul anevoios, plin de riscuri, al scrisului literar și, da, i-a deschis calea unei prietenii durabile, de-o viață, cu Alex Ștefănescu.
Într-adevăr, când ești la început și te cauți pe tine însuți, nesigur, în bătaia vântului, rătăcit în ținuturi cu prea multe răspântii, este capital să primești un da, un semn de încredere din partea cuiva cu o competență demonstrată în domeniu: atunci, viața ta se schimbă, poate intra deodată pe acel făgaș la care ai visat.
În literatură, astfel merg lucrurile, aceasta e normalitatea. Cineva care are prestigiu, îndreptățire valorică spune da pentru un debutant, îi recunoaște, îi certifică înzestrarea, uneori îl sprijină, îl apără, duce campanii pentru impunerea lui, îi veghează parcursul și mai târziu, ani la rând, până la capăt. Așa s-a purtat Titu Maiorescu cu Eminescu și Creangă, așa s-a purtat E. Lovinescu cu Liviu Rebreanu, așa s-a purtat, în zilele noastre, Nicolae Manolescu cu atâția poeți din generația ’80 și nu numai.
Aceste campanii de susținere nu sunt totdeauna line, pașnice: atunci când duc la dislocări axiologice bruște, la reconfigurări neașteptate ale scării de valori, evident, ele tulbură mediul literar, produc animozități, agitație, larmă, furtuni de nepotolit. Și totuși au loc, e firesc să aibă loc, fiindcă, repet, aceasta e normalitatea în literatură. Știm, la noi, legea lobby-ului nu există. Or, în literatură, lobby-ul e la ordinea zilei, tot timpul se face lobby, pe față, pentru cineva sau altcineva în detrimentul altora, iar cei care pierd competiția se simt, desigur, frustrați.
Nu o dată, aprigele lupte din cadrul breslei literare, pentru afirmarea unui autor sau a altuia, sunt percepute în afară total anapoda. Am auzit de o situație când un critic literar a fost amenințat cu DNA-ul fiindcă l-a susținut pe un scriitor, în care credea, să câștige un anumit premiu. Sigur, întâmplarea ne stârnește doar zâmbetul amar, nu ne mai miră, în lumea aceasta a noastră care se adeverește adeseori una pe dos, cu parlamentari infractori care conduc mașina fără permis, repetat, și își falsifică CV-ul în chip penibil și cu un primar de comună (dintre cei care se plâng că le taie Bolojan fondurile?), unul mai degrabă de condiție financiară modestă după veniturile declarate, care însă îi face cadou fiicei, la majorat, o mașină de lux Mercedes care costă 140 000 de euro, într-o petrecere de un kitsch grandios, dacă se poate spune așa, cu Vlăduța Lupău și cu alte vedete de acest fel.
Dar să ne întoarcem. Nu trebuie să uităm și nu avem cum să uităm numele celor care ne-au deschis porțile literaturii. Gratitudinea noastră se cuvine să se îndrepte spre ei până la sfârșit. În ceea ce mă privește, este foarte lungă lista scriitorilor față de care am datorii. Sunt datorii de natură sublimă aș zice, pe care nu am cum să le plătesc altcumva decât prin scrisul meu, dacă reușesc să nu fie dezamăgitor: Geo Dumitrescu, Ștefan Augustin Doinaș, amândoi, în mod hotărâtor, mi-au vegheat, mi-au înlesnit intrarea în literatură; dar și Ana Blandiana, Constanța Buzea, Gheorghe Grigurcu, tot atunci, la început; dar și Gabriel Dimisianu, cu discreție însă decisiv, mi-a înrâurit benefic cariera literară, de la debut și până la retragerea sa într-o solitudine care ne întristează; apoi, Marin Sorescu și D.R. Popescu, care au făcut enorm pentru mine; apoi, Dan Cristea, care m-a însoțit cu lectura sa critică pătrunzătoare de-a lungul întregului meu traseu auctorial; dar și Nicolae Manolescu, căruia îi datorez probabil cel mai mult și care m-a copleșit cu încrederea lui critică în scrisul meu, una stânjenitor de mare; și, desigur, colegul meu de generație, Mircea Mihăieș, în care am descoperit, pe lângă aptitudinile scriitoricești deosebite, și o rară vocație a prieteniei care zidește. Tuturor, și altora încă, le port o vie recunoștință, fiecare dintre ei m-a îmbogățit, a lăsat în mintea mea o urmă luminoasă care nu se șterge niciodată.
Literar, noi toți sun tem și efectul bunătății pe care ne-au arătat-o la un moment dat niște scriitori de valoare dinaintea noastră. Se cade să observ și să precizez că toți cei numiți aici nu mi-au fost mentori; ceea ce nu înseamnă că mi-ar fi displăcut să-mi fie. Dar s-a întâmplat că m-am for mat, așa a fost să fie, de unul singur, greu, prin repetate încercări de sine, în care m-am pus la îndoială și m-am redefinit iar și iar. Ce rol au jucat ei? Au fost păzitorii teritoriului literar și, nu e exagerat, un fel de curte de juri fără cuvântul cărora ar fi fost complicat să exist scriitoricește.
Mai apoi, când ajunge la condiția de autoritate, fostul debutant întoarce generozitatea pe care a primit-o, îndreptându-și la rândul său atenția spre nou-veniții aflați în situația în care era el cândva: ei au talent, dar acest talent e necesar să fie validat și promovat. Cum se vede, atenția, empatia, generozitatea nu rămân fixe, trec mereu de la unul la altul și de la o generație la următoarea. Cine a fost răsplătit cu ele are obligația morală să le dea mai departe. Acesta e felul natural în care e potrivit să ființeze lumea literară.
Am încercat și eu, după slabele mele puteri, să respect regula aceasta primordială: să întinzi o mână, să netezești calea celor care literar vin după tine! Sunt destule nume de autori literari care, de-a lungul vremii, s-au adunat pe această mică, simbolică arcă. Unii, după aceea, în mod cu totul de neînțeles, pentru binele făcut, în loc de un mulțumesc, care ar fi fost simplu de rostit, s-au ridicat împotriva mea, în ilogice atacuri insistente. N-am fost vesel, desigur, văzându-le comportamentul. Dar, mai cu seamă, am fost trist fiindcă, purtându-se astfel, m-au silit să mă îndepărtez definitiv de ei și m-au pus în imposibilitatea de a-i ajuta în continuare. Și ar fi avut nevoie.