A continua impresionanta inițiativă a lui Constantin Noica, C. Tsourkas și T. Iliopoulos din 1970-1973 de a edita și traduce comentariile aristotelice ale lui Teofil Corydaleu (n. 1574), care a fost reținut de istoria ideilor drept ultimul comentator premodern al Filosofului, reprezenta pentru mintea noastră de studenți la filosofie la finalul mileniului trecut un ideal strălucitor, pe care ni-l împărtășeam unii altora, dar pentru care trebuia să te antrenezi niște decenii în limba și paleografia greacă, și deopotrivă în studiul tradiției corpusului aristotelic. Mai mult, evaluarea efortului lui Noica de a iniția această ediție ar merita să deschidă o discuție, complementară celei dedicate operei sale, asupra filosofiei cu care și-a însoțit programul de ediții și traduceri din operele filosofilor antici și ale comen tariilor lor târzii. Dar am acum înainte rezultatul excepțional al Marilenei Vlad, de la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, care deschide poarta unei publicări sistematice a operei lui Corydaleu la Editura Polirom: Teofil Corydaleu, Comentariu la tratatul Despre suflet al lui Aristotel, Cartea I, ediție bilingvă, stabilirea textului grec și traducere de Marilena Vlad, Ed. Polirom, Iași, 2024. Îl vom avea, așadar, pe lângă comentariile la Organon și cele la Metafizica, și pe cel la Despre suflet. Munca Marilenei Vlad este fără îndoială monumentală și se cuvine apreciată ca atare: a folosit în versiunea sa manuscrisul 277 al Academiei Române, unul dintre cele opt manuscrise aflate în România ale gânditorului grec din cele 76 identificate, cu emendări din celelalte manuscrise disponibile. Avem înainte o ediție tradusă cu precizie de un specialist care vede filologia prin prisma istoriei ideilor, iar istoria ideilor, la rândul ei, este abordată filologic. (În fond, așa se naște orice ediție bilingvă într-o cultură, al cărei rost seamănă propozițiilor sinte tice a priori ale lui Kant: originalul aduce necesitatea fără noutate, traducerea își întemeiază noutatea pe necesitatea originalului, iar lectura pusă în fața unei ediții bilingve face posibilă gândirea și înaintarea ei). Chiar dacă nu este o ediție propriu-zis critică (ceea ce ar fi însemnat o stemma codicum pe 76 de manuscrise, o muncă demnă de un întreg institut și pe decenii îndelungate) textul și argumentele critice oferite de editor sunt relevante pentru acuratețea și claritatea lui.
Avem astfel disponibilă aproximativ o treime din comentariul la Despre suflet al unui gânditor grec de la începutul secolului al XVII-lea, despre care știm trei lucruri asupra cărora prefața Marilenei Vlad insistă: 1) că a avut parte de o formare intelectuală la Roma și Padova (aici într-o universitate unde l-a cunoscut pe Caesare Cremonini), unde a putut cunoaște tradiția latină de interpretare a aristotelismului în toată diversitatea sa și toate conflictele ei interne; 2) că a fost profesor de filosofie în Constantinopol de mai multe ori, implicat în cercuri ale bisericii ortodoxe cu tentă reformistă a ortodoxiei, prigonită de turci, suspicionată de conaționalii săi greci, critică a catolicismului, dar și vag-simpatizantă a calvinismului cu care este posibil să fi sperat într-o alianță anticatolică, și apoi 3) că învățământul aristotelic pe care l-a inaugurat a avut un efect prin elevii săi și manuscrisele sale asupra predării în academiile ieșene și bucureș tene de la finalul aceluiași secol. Sunt trei informații în jurul cărora pot apărea acum judecățile noastre și orizontul de receptare pe care ni-l putem construi în lectura acestui text. Prefața Marilenei Vlad le cântărește și ea, discutând formația lui Corydaleu și prezentându-l ca pe un continuator mai cu seamă al comentariilor grecești la Despre suflet (adică Alexandru din Afrodisia, Themistius, Ioan Philopon), drept un oponent deschis al lecturii „scolastice“ și în general universitare medievale și latine a acestui tratat, drept un adept al „științei“ în sensul aristotelic, opuse modelului științei oferit de modernitatea timpurie.
Acest portret cu trei trăsă turi principale îmi atrage foarte mult atenția, întrucât îmi trezește o curiozitate. Corydaleu s-a format la Padova, cu Caesare Cremonini, un urmaș al lui Pietro Pomponazzi la o universitate cu o puternică tradiție de învățământ averroist, unde renașterea italiană care îmbrățișase pla tonismul a găsit o opoziție puternică în cultivarea unui aristotelism destul de heterodox, rezultat la rândul lui dintr-o su praviețuire a unui aristotelism de inspira ție averroistă cenzurat la Paris la finalul secolului al XIII-lea. (Dealtfel, această cenzură a determinat rediscutarea în universitățile seco lului următor a aristotelismului însuși, mult înainte ca renașterea italiană să o fi declarat). Din Italia, Corydaleu revine în Grecia cu un ideal de reformă a învățământului oarecum invers decât făcuse Plethon, cu aproape două secole în urmă (adică – ne seduce comparația – optând pentru Aristotel, invers decât predecesorul său care îl ponegrise pe Stagirit pentru a opta pentru platonism cu aceeași speranță, de revigorare a culturii grecești contemporane lui prin apel la clasicii propriei filosofii). De ce tocmai Aristotel, și ce urmă există în acest aristotelism din învățământul padovan? Pun această întrebare pentru că în introducerea prezentei ediții se vorbește despre opoziția dintre comentatorii greci și cei latini, însă lipsește figura centrală a filosofului arab Averroes. Or, el a fost și sinteza celor greci, și originea directoare a celor latini. Dacă ne amintim cum comentariul tomist la Despre suflet este unul accentuat antiaverroist (iar Corydaleu avea toate motivele să cunoască acest comentariu cel puțin în sejurul său roman) atunci nici denumirea generică a comentariilor „scolastice“ la care s-ar raporta gânditorul grec nu mai este una univocă. Lecturând introducerea lui Corydaleu la comentariu, vedem că elementele ei respectă momentele canonice ale unei quaestio într-o universitate medievală (formularea întrebării, a argumentelor contra, soluția proprie, respingerea numitelor argumente). Citind primele comentarii, găsim formulări care amintesc frapant de comentariul lui Averroes, dar, culmea, și de metoda albertistă și tomistă de abordare a textului. Citările comentatorilor greci sunt uneori aceleași cu cele operate în comentariul lui Averroes. Așadar, o lectură palpitantă, în care tezele „mari“ (cele despre definiția sufletului, despre imaginație și statutul ei de al doilea subiect al cunoașterii, despre raportul dintre facultăți și unitatea substanțială a sufletului, și mai ales despre intelect și eventuala sa pluralitate) vor apărea doar în cele două volume următoare. Le aștept cu bucurie și cu emoție, pentru că ele au șansa să ne clarifice urma padovană a lui Corydaleu și eventuala supraviețuire discretă, necitată de autor deocamdată, într-un mediu ortodox și pronunțat anticatolic, a unui arab care i-a și scandalizat, i-a și constituit pe latini în studiul sufletului.