Pierderea părinților a fost compensată, în cazul Virginiei Woolf, de apariția unor femei al căror rol poate fi definit drept providențial. După Anne Thackeray, Janet Cape și Violet Dickinson, prim-planul scenei a fost ocupat de Caroline Emelia Stephen, sora tatălui ei. Odată cu intrarea în scenă a acesteia, se poate spune că Virginia Woolf a început să devină un produs al mătușilor (unele din ele celibatare) – apelativ pe care adolescenta îl folosea și în legătură cu Violet Dickinson. Caroline Stephen nu se înțelesese niciodată cu fratele ei. Leslie îi disprețuia „cărțuliile“ despre convertire (Caroline Emelia era o adeptă fanatică a quaker-ilor, având o contribuție importantă la renașterea lui Society of Friends în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea). În replică, aceasta nu obosea să denunțe uscăciunea de spirit, lipsa de imaginație și egoismul fratelui.
Personaj de roman, cu o viață de o bogăție amețitoare, militantă împotriva nedreptăților și fanatică a cauzelor bune, Caroline e modelul lui Eleanor Pargiter din The Years. Poate ar fi meritat mai mult de-atât, ținând cont de resursele inepuizabile puse în slujba binelui și a fericirii altora. Retrasă în micul ei conac din Cambridge, Caroline Emelia Stephen a scris cărți bine primite în mediile quaker-ilor. Unele dintre ele, îndeosebi The Light Arising: Thoughts on the Central Radiance (1908), mai au oarecare căutare și azi.
Perioada petrecută de Virginia Woolf cu mătușa ei a fost contradictorie: destul de tensionată la început, conviețuirea s-a topit treptat într-o legătură afectuoasă, în care „Călugărița“ a știut să-i ofere nepoatei liniștea și încrederea de care avea nevoie. Portretul pe care scriitoarea în devenire l-a făcut femeii neînduplecate, care vedea în moartea lui Leslie Stephen un act de ușurare pentru toată lumea e dominat de nuanța corozivă care va deveni una din mărcile scrierilor ei confesive:
„Mă simt ca și cum aș trăi în preajma unei catedrale, unde auzi bătând la intervale anume marele clopot al quakeri-lor. Femeia e soporifică, se dedă cu ușurință la excese și mă cuprinde dorința s-o arunc în aer cu praf de pușcă, să văd ce se întâmplă. Cu toate acestea, e, după cum spui, o adevărată Doamnă, cu mintea deschisă, dar după gustul ei, care nu e și al meu! […] O aud pe quakeriță trâmbițând pe scară ca un elefant scăpat din cușcă. Ceea ce înseamnă că e ora prânzului și quakerilor nu le place să aștepte să li se dea de mâncare!“ (Woolf, 1975L: 144-145).
Starea conflictuală cu „Călugărița“ se află la originea unui text scris despre tatăl său, încredințat lui F. W. Maitland, care pregătea o biografie a marelui dispărut. Compus în 1906, el înfățișează un personaj cu trăsături mult înfrumusețate față de cele reale: lăsa impresia că e abordabil, coborând la nivelul copiilor săi, pe care îi ducea adeseori să lanseze mici bărci pe Round Pond; își petrecea în fiecare seară o oră și jumătate cu familia, într-o atmosferă veselă; când copiii au crescut, le citea cu glas tare din cărțile lui preferate, ciclul Waverley al lui Walter Scott; după ce Thoby și Adrian au mers la școală, Leslie a continuat să le citească fetelor din Carlyle, Thackeray, Jane Austen, Hawthorne și Shakespeare – în general scriitori clasici.
Trei ani mai târziu, când Caroline Emelia Stephen murea, nepoata cândva neascultătoare a publicat în „The Guardian“ un text emoționant. În 1904, schițase o biografie comică a forței naturii pe care o numea fie „the Quaker“, fie „the Nun“, dar manuscrisul s-a pierdut. Textul anunța predilecția scriitoarei pentru genul biografic, pe care l-a practicat, în formule diverse, atât în Flush, romanul dedicat câinelui, un adorabil cocker spaniel, al lui Elizabeth Barrett-Browning, cât și în Roger Fry – pentru a nu pomeni de Orlando, subintitulat O biografie.
Dovada că, finalmente, mătușa și nepoata ajunseseră în cele mai bune relații o constituie faptul că, la moarte, neînduplecata luptătoare pentru libertate spirituală, în numele „lucrurilor nevăzute și eterne“, i-a lăsat moștenire Virginiei o sumă considerabilă: 2500 de lire, echivalentul de azi al aproximativ 360000 de lire. Prin comparație, Vanessa și Adrian primiseră doar câte o sută de lire fiecare – mai puțin de 15000 de lire actuale. Un exeget cinic ar remarca imediat că norocul tinerei scriitoare are directă legătură cu nebunia ei din 1904: dacă n-ar fi avut acea grozavă cădere psihică, n-ar fi ajuns niciodată să se apropie de strania, nedomolita și înstărita ei mătușă.
Relația lor nu poate fi, însă, redusă la certuri legate de perspectivele diametral opuse asupra personalității lui Leslie Stephen. Caroline a învățat-o lecția aspră a singurătății. I-a vorbit despre diferențele dintre bărbați și femei, insistând asupra valorilor profesate de acestea din urmă. I-a arătat cum să-și cultive independența și libertatea de gândire și să refuze etichetările simpliste. Pentru mediul pe care-l frecventa, Virginia devenise, de la un moment dat încolo, o celibatară irecuperabilă. Viața retrasă pe care o ducea nu-i oferea o perspectivă luminoasă în privința statutului marital. Dar asta n-o determina să facă vreun compromis. S-a speculat că ideea unei „camere doar pentru tine“ s-a născut în contextul în care scriitoarea deja afirmată își cultiva cu un soi de îndărătnicie temerară independența.
Caroline Emelia Stephen i-a predat o lecție pe cât de aspră, pe atât de spectaculoasă: cum să fii femeie într-o lume croită după voința și nevoile bărbatului. Mătușa i-a vorbit despre virginitate ca formă a integrității, și nu ca un eșec provocat de neaderarea la convențiile sociale. Anne Thackeray o pregătise, într-un fel, pentru întâlnirea cu mult mai radicala Caroline Stephen. Cu spiritul ei întreprinzător, cu vioiciunea și umorul irezistibile, aceasta i-a deschis o nouă perspectivă asupra posibilităților unei femei singure de a răzbate în lume. Asemeni mătușii ei, Virginia avea o aversiune instinctivă față de orice formă de predică și de idee impusă cu forța. De aici provine militantismul din Three Guineas, unde gândirea închistată e biciuită într-un discurs vitriolant. Fără să pozeze în atotștiutoare, Virginia Woolf a oferit nenumărate exemple în care a făcut alegeri inspirate, deși mergeau împotriva curentului.
Ceea ce a deprins Virginia de la mătușa ei a fost, dincolo de orice dubiu, simțul mizei și credința că există întotdeauna ceva superior minții și vieții noastre, un ideal care ține de inefabil, metafizic și mistic. După ce s-au netezit asperitățile inițiale, scriitoarea aspirantă a știut să aleagă din învățăturile mai-știutoarei Caroline esența unui fel de a fi și de a îmblânzi realitatea. O scrisoare din 2 iulie 1906 către Violet Dickinson redă gradul de intimitate, comunicare și admirație care atinseseră apogeul:
„Quakerița a fost fermecătoare și înțeleaptă și umană, și mai puțin profetesa inspirată care e de obicei. De fiecare dată când o văd, simt că e o femeie remarcabilă; și mult mai bună decât te fac să aștepți elocvența și stăpânirea de către ea a limbajului. Am vorbit vreo 8 ore și am urmărit-o plonjând în ascunzișurile minții ei, și dând la iveală povești despre aventurile și dezastrele sufletului; dar și-a croit o cale printre ele. N-am văzut pe nimeni plutind deasupra vieții atât de împăcată cu sine și cu atâta grație, și tinerii quakeri și quakerițe înfloresc sub ploaia ei ușoară. Spune că ceea ce-și dorește e moartea: pentru că va fi infinit mai bună decât viața. Între timp, taie trandafirii morți, își citește filozofii, vorbește și meditează. Va trebuie să scriu mai târziu despre ea“ (Woolf, 1975L: 230).
Într-o altă scrisoare, către Madge Vaughan, durata întâlnirii cu mătușa e mai lungă cu o oră, adăugând nuanțe suplimentare la portretul acestei „profetese moderne“: „Am vorbit vreme de vreo 9 ore; a dezvăluit toate experiențele ei spirituale, apoi a coborât și a devenit o doamnă foarte înțeleaptă și isteață. N-am întâlnit vreodată pe cineva care să aibă o colecție atât de mare de povești – toate cu o întorsătură ciudată în ele – naturale și supranaturale. Toată viața a ascultat vocile interioare și a vorbit cu spiritele; și seamănă cu cineva care a văzut strigoi, sau mai degrabă suflete fără trup, în loc de corpuri“ (Woolf, 1975L: 229).
Virginia Woolf a împrumutat de la mătușa ei mai degrabă o metodă decât un conținut. Ea a constituit celălalt pol de influență major, alături de cel al amicilor ei din Bloomsbury Group. Caroline Stephen a ajutat-o să deprindă bazele meseriei de scriitor. Munca necontenită, capacitatea de a o lua de la capăt zi după zi și ceas după ceas, umilința și răbdarea de orfevrier în relație cu viața secretă a cuvintelor constituiau puncte obligatorii într-un traseu pe care Virginia și-l asumase instinctiv. Când a cunoscut-o, prin intermediul lui Violet Dickinson, pe Margaret Lyttleton, editoarea suplimentului pentru femei al ziarului „Guardian“, a trecut un prag. Ființa privată s-a metamorfozat în personaj public. Deși exista o neconcordanță între politica editorială a revistei și convingerile estetice ale autoarei, întâlnirea a fost de bun augur. Deși cititorii (sau, mai degrabă, cititoarele) suplimentului erau catolici, Virginia își spunea că tot ce o interesează e să aibă o sursă de venit. Așteptând răspunsul lui Margaret Lyttleton privind calitatea articolului trimis, îi scria cu un amestec de umor și cinism lui Violet Dickinson: „Nu mă interesează absolut deloc o critică sinceră din partea doamnei L; ceea ce mă interesează e cecul ei!“ (Woolf, 1975L: 154).
Brutalitatea și franchețea aveau să fie însușiri de bază în raporturile Virginiei cu lumea. La data când expedia aceste rânduri, nu avea probleme financiare și nu depindea de onorariul plătit sau nu de doamna Lyttleton. Cele 500 de lire anual (echivalentul a 72000 de lire actuale) îi asigurau confortul și independența necesare unei femei care făcuse pasul decisiv spre cariera de scriitor profesionist. Dar era o anumită violență în felul în care a îmbrățișat arta scrisului, manifestată în disciplina de fier pe care și-o impusese. Ucenicia a durat aproximativ zece ani și a constat în scrierea de recenzii, eseuri și texte comemorative. Aceasta era parte vizibilă, oferită tiparului. În paralel, într-un laborator secret, și-a exersat mâna producând o serie de povestiri și texte biografice și autobiografice.
Primele articole publicate au fost o recenzie la un roman, The Son of Royal Langbrith, apărută în 4 decembrie 1904, și un eseu, despre care susținea că l-a scris în două ore, Haworth, November, 1904, publicat două săptămâni mai târziu. Niciunul din ele n-au fost semnate. În mod surprinzător, stilul autoarei era deja format. Siguranța tonului și directețea expresiei nu lăsau să se vadă lipsa experienței. Cum educația ei fusese lacunară, nu avea niciun fel de cunoștințe privind tehnicile scrisului și metodele de a se documenta ale unui profesionist. Au ajutat-o două lucruri: o cultură literară vastă, însușită încă din adolescență, și călătoriile pe care a început să le facă. În doar câțiva ani, a văzut aproape întreaga Europă. A străbătut mai întâi Italia, apoi Franța, Germania, Spania, Grecia, Turcia și Portugalia. Experiența din urmă avea să fie sursa de inspirație pentru romanul The Voyage Out.
(Fragmente din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf,
în pregătire pentru Editura Polirom.)
________________
Woolf, Virginia (Virginia Stephen), 1975L. The Letters of Virginia Woolf. Volume I: 1888-1912. New York and London: Harcourt Brace Jovanovich.