„Gonçalo M. Tavares a dat buzna pe scena literară portugheză înarmat cu o imaginaţie cu totul originală, care a depăşit toate graniţele tradiţionale ale imaginarului. Acest lucru, combinat cu un limbaj întru totul aparte, în care se amestecă invenţia îndrăzneaţă cu o stăpânire desăvârşită a colocvialului, înseamnă că nu exagerăm când afirmăm că există un înainte şi un după Gonçalo M. Tavares“ scria, cu multă încântare, Jose Saramago despre unul dintre cei mai cunoscuți, mai puternici, mai traduși (opera sa, vastă, e tradusă în peste 50 de limbi) și mai influenți scriitori portughezi de astăzi. Gonçalo M. Tavares – scriitor născut în 1970, dar nu în Portugalia, ci în Angola – are mai multe cărți traduse în limba română; între acestea Ieru salim, Plimbări prin cartier, Regatul, Jurnalul pandemiei, Cântece, O călătorie în India, Să înveți să te rogi în era tehnologiei. Despre cărțile sale și despre laboratorul său de creație – în interviul exclusiv pe care marele scriitor portughez l-a acordat revistei noastre.
Cristian Pătrășconiu: Cu ce termen sau cu ce termeni asociați literatura? În alte cuvinte: literatura este pentru dumneavoastră… Bucurie? Tandrețe? Purgatoriu? Mă refer atât la literatura scrisă de dvs., cât și la literatură în general.
Gonçalo M. Tavares: Poate cu „sacrificiu“, „dorință“, „miracol“. Dacă ar fi să conceptualizez și să rezum la maximum, aș spune că literatura este o chestionare a răului, în căutarea binelui și a bunătății ascunse. Literatura, așa cum o văd eu, este o modalitate de a merge către binele din noi. Sigur că, până la urmă, cărțile sunt foarte diferite între ele; și cărțile mele, în mod particular, și cărțile altor scriitori.
Cu ce culoare sau cu ce culori ați asocia literatura pe care o scrieți?
Aici, în clar, depinde – de tematica, de specificul fiecărei cărți. De pildă, negrul – pentru cărțile din seria Regatul. À propos, din această serie face parte un titlu care va fi tradus în curând, mai precis anul viitor, în limba română. Pentru Plimbările prin cartier, aș spune, poate, că portocaliul merge foarte bine; aceasta este o carte mai ludică, mai luminoasă. Cât privește volumele mele de eseuri, aș merge către o nuanță de cenușiu, pentru că textele de acolo sunt „între lumi“, între alb și o parte mai întunecată, în funcție de cum se modulează gândirea.
Cândva ați spus că „literatura este o știință ficțională“. Că e ficțiune – este evident de ce este așa. Dar știință?
Nicidecum o știință exactă. Mai degrabă știință în sensul științelor sociale și umaniste. De exemplu: îmi place să mă gândesc la experimente cu personaje – cum reacționează, să zicem, un personaj tocmai ieșit din război, pus față în față cu o boală letală. Sau – ce face un personaj imediat când îi moare cea mai apropiată ființă. Știință, spuneam, în acest sens, că reprezintă experimente ale imaginației.
Este, oare, literatura, și o știință a sufletului?
Poate. Poate că da. Pentru că literatura și alte arte ajung în locuri în care alte științe nu pot să ajungă. M-am referit de multe ori în intervențiile mele publice –inclusiv în România – la un film al lui Igmar Bergman. E vorba de Izvorul fecioarei; ei bine, acesta este un film în care sunt (re)prezentate sentimente la care nu se ajunge decât prin intermediul acestei arte. Lucruri de acest gen sunt perfect valabile și pentru literatură, cum spuneam. Literatura scoate la iveală ceva ce nu pot face științele exacte. Scoate, arată, ascunde…
Vă mai plimbați prin cartier? ( Aceasta este o trimitere, desigur, la două dintre cărțile dvs., cele cu Plimbările prin cartier…)
Da. Mă plimb și la propriu, îmi place mult să merg pe jos. Cât privește cartierul – acesta este un proiect infinit și, în curând, probabil că o să introduc și un capitol nou, cel al invaziei femeilor în cartier. Mai e ceva: din unele cărți ieși mai ușor, le lași în spate cu mai multă ușurință; din altele, ieși mai greu sau le duci cu tine toată viața. Ceea ce scriu eu despre cartier face parte, probabil, din cea de-a doua categorie.
Cum e să te rogi, cum e să înveți să te rogi în era tehnologiei? (Trimit, din nou, la o carte de-a dumneavoastră, cea despre Să te rogi în era noilor tehnologii.)
Rugăciunile nu sunt neapărat compatibile cu noile tehnologii. Acestea sunt ceva în afară; rugăciunile, cele autentice, nu cele ipocrite, sunt înăuntru. Aș spune că rugăciunile au mult de-a face cu mediul natural chiar. Știți ce cuvinte folosesc: pământ, apă, soare, suflet, cer. „Tatăl Nostru, care ești în ceruri…“, nu? Ei bine, pe mine mă interesează cum, în mijlocul tuturor acestor mașinării care ne înconjoară, care ajung să ne surclaseze și chiar să ne sufoce, cum, așadar, își mai găsește loc natura. Cum – și dacă – se integrează rugăciunea în tehnologie. Pentru că, repet, rugăciunea este ceva extrem de intim, ceva extrem de personal; câtă vreme tehnologia, noile tehnologii sunt mașinării, ceva exterior, ceva tot mai impersonal. Este, dacă vreți, o chestiune care ține, în cel mai înalt grad de literatura ca știință – cea despre care vorbeam mai înainte. Pentru că avem în față – odată cu invazia noilor tehnologii – o mare provocare. Cred că una dintre cele mai mari care i-a fost dată ființei umane.
Vorbiți – eu cred că pe bună dreptate – de invazia noilor tehnologii. Vă temeți de așa ceva?
Aș pune în joc o nuanță: ce mă îngrijorează mai mult nu este progresul în sine al tehnologiei, atâta vreme cât este vorba de creație și de cunoaștere. Nu văd un rău în asta; asta nu mi se pare că face rău. Chestiunea mai gravă este cea a locurilor de muncă. Este o amenințare reală pentru locurile de muncă. Inteligența Artificială nu este o mașinărie de război și de aceea spun că nu mă îngrijorează.
Sunteți sigur că nu e, că nu poate deveni?
Poate. Poate că va deveni și așa ceva. Dronele și tot ce vedem astăzi într-un ritm atât de accelerat. Deocamdată însă prefer să rămân la această perspectivă: dacă noile tehnologii și dacă inteligența artificială sunt folosite ca „unealtă“ pentru cunoaștere, atunci îngrijorările noastre trebuie să fie temperate.
Pe de altă parte, poate că eliberându-ne de o mulțime de sarcini, de slujbe, ne oferă mai mult timp pentru literatură…
Poate, poate. Acum dumneavoastră sunteți cel optimist… Dar, atenție: de multe ori, tehnologia pare că ne va elibera, dar ajunge până la urmă să ne consume foarte mult din bugetul nostru de timp. Amintiți-vă că așa părea că stau lucrurile și cu telefoanele mobile – păreau că ne ajută să avem mai mult timp liber și acum realitatea este că ne-au cam confiscat viețile, memoria, atenția. Din păcate.
Am putea spune, oare, că acum condiția scriitorului este mult mai fragilă?
Nu știu ce să zic… Pe de o parte, în ce privește cantitatea de informații și manevrarea acestora, Inteligența Artificială se descurcă foarte bine și nu are decât o vârstă foarte fragedă. Îmi vine să spun, și nu cred că sunt singurul, că aceasta aproape că nu (mai) are nevoie de aport uman. Dar, în ceea ce privește creativitatea, creativitatea de tip uman are un fel de nebunie la care IA încă nu a ajuns. Nu știu dacă ar trebui să fim foarte neliniștiți în legătură cu Inteligența Artificială; ceea ce cred că trebuie să facem e să promovăm inteligența și imaginația umană. În sensul în care acestea două din urmă să ne fie un sprijin și să nu poată fi înlocuite așa de ușor.
În ceea ce îmi răspundeți în conversația noastră de față, folosiți des cuvântul „poate“. E o frână pe care o aveți la îndemână?
Poate. (râde) Din punctul meu de vedere, a gândi nu înseamnă a conchide, a închide. A gândi reprezintă un proces, o traiectorie care nu are un punct final. Termenul acesta – poate – permite gân dului meu să continue. Sau poate permite ca gândirea celui din fața mea să continue. Găsesc că acest cuvânt este unul democratic, pentru că introduce posibilita tea unui contraargument. Și: …poate că e doar o posibilitate ceea ce am spus. (râde din nou)
Poate că e timpul să pun chiar această întrebare: ce este Ierusalimul pentru dumneavoastră? Ați publicat un roman cu acest titlu.
În ce privește romanul, acesta nu se referă la Ierualism, orașul așa cum îl știm de obicei. Orașul din cartea mea este unul mitic, unul care există numai în imaginație; am pornit de la un pasaj din Biblie, foarte cunoscut, în care se spune Dacă voi uita de tine, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă. E un teritoriu mitic, mult mai mult decât un oraș propriu-zis. Cât privește orașul în sine, nu îl cunosc decât de la distanță; nu am fost acolo niciodată.
Poate fi literatura asociată cu ceea ce oamenii își imaginează de regulă despre Ierusalim? Altfel spus: e literatura un Ierusalim?
Sunt mai multe nume de orașe care au o aură aparte, una care funcționează foarte bine și în relația cu literatura. Este ceva care depășește spațiul fizic sau geografic și trimit mai degrabă către o senzație, un sentiment. Spre exemplu: dacă ne gândim la Berlin, simțim imediat istoria, pronunțarea acestui nume ne duce cu gândul la război. Dacă vom spune Ierusalim – atunci ne îndreptăm mai mult către spiritualitate, către religie, către un loc geometric pentru trei dintre marile religii de astăzi. Sigur, Ierusalim este literatură și literatura poate fi interpretată în această cheie – ca un Ierusalim. Trebuie să vă mai spun ceva, foarte important pentru mine: eu nu sunt un credincios, dar mă interesează să înțeleg credința. Literatura pe care o scriu curge cam pe aici – vreau să înțeleg marile probleme ale omului, marile cute al sufletului. Nu sunt un credincios, cum spuneam, nu sunt un practicant însă mă interesează foarte mult cum se poate conjuga literatura cu credința.
Literatura dumneavoastră se apropie mult de filosofie. Și de religie, de asemenea. Am putea spune că literatura este, cumva, între acestea două: filosofie și religie?
Poate. (zâmbește) Sunt mai mult vecinătă țile nobile ale literaturii. Cele menționate de dumneavoastră sunt, în mod cert, în literatura mea. Dar este la fel de adevărat că textele mele gravitează între tema rațiunii și tema absurdului. Sunt foarte interesat, de asemenea, de chestiunea limbajului. Cred că pentru literatura modernă și contemporană, tema limbajului, problema limbajului este crucială. Am mai multe cărți în care asta caut: să înțeleg și să propun o logică a limbajului. Nu acțiunea este cea care primează, ci cum vorbesc și de ce vorbesc așa personajele mele. Deci, da, religie, filosofie, dar în mod aparte și filosofia limbajului. Eu nu fac, desigur, o analiză a limbajului, nu îl analizez logico-matematic în sine, ci e un mijloc de a reflecta asupra anumitor teme, în mod concret. Spre exemplu, în Jurnalul pandemiei, în Plimbările prin cartier, în alte volume de-ale mele, limbajele sunt foarte diferite. Și sunt așa tocmai pentru că ele reprezintă câte o propunere de a înțelege o lume, un univers, un context. Sunt ca niște instrumente rafinate de cunoaștere. Și, în felul acesta, ele – limbajele – sunt, de fapt, cu adevărat personaje principale ale cărților mele.
Credeți că literatura ne face mai buni? Cu alte cuvinte: este literatura un fel de profesoară de etică?
Eu nu gândesc așa. Nu cred una ca asta. Ceea ce sigur poate să facă literatura e să ne facă mai lucizi. Literatura ne oferă un aparat superior de înțelegere, dar nu ne ajută să fim oameni mai buni. În această privință, depinde numai și numai de noi – cum vom utiliza acest aparat. Ca să sintetizez: un om rău nu va deveni un om bun dacă va citi, cumva, cărți bune; dacă o va face, dacă va citi cărți bune, are însă o șansă în plus ca să își înțeleagă răutatea. Cărți bune, desi gur, nu în sens etic, ci estetic; cărți de calitate. Să fiu și mai clar, și mai concret: un torționar sau un ucigaș, dacă va citi Crimă și pedeapsă de F.M. Dostoievski, nu va fi mai puțin torționar sau ucigaș, nu va deveni automat mai bun, nu se va căi imediat ce va fi lăsat cartea din mână; dar va înțelege mai bine și mai multe despre sine. Există și riscul ca acest criminal sau acest tor ționar să își rafineze răutatea după lectura unei asemenea cărți.
De ce scrieți? E o nevoie organică, e un mod de a respira normal?
Da, e ceva organic. E parte din metabolismul meu. Este o senzație fizică; sunt, la modul propriu, foarte agitat dacă nu scriu.
Un fel de adicție, dar pozitivă?
În mod cert, adicție. Poate că e cum spuneți – o adicție pozitivă. Vreau să mă ajut puțin de filosofie ca să explic, poate mai bine, ce e această adicție, ce e această nevoie organică de a scrie, dacă se poate zi de zi. Aș pune în joc diferența dintre nevoie și decizie. Când ai o nevoie, trebuie să o satisfaci; nu există o alternativă. E ca atunci când ți-e foame și trebuie neapărat să mănânci. În momentul în care se pune problema unei decizii, înseamnă că ai mai multe opțiuni și alegi una dintre ele. La mine, scrisul este o nevoie, nu o decizie.
O nuanță: cum scrieți? La modul fizic, cum scrieți? Cu ocazia unei alte vizite pe care ați făcut-o în România, spuneați așa: „scriu cu furie“!
Este mai complicat decât atât. Da, recunosc, scriu cu furie. Dar asta nu e totul. Prima parte este, într-adevăr, animalică, a unui scris furios. Am, trebuie să vă spun, și o carte, în care este vorba, aproape explicit, despre aceasta: se intitulează Animalescos. Este o carte în care, voit, nu controlez ce scriu. Dar există și o a doua etapă a scrisului meu, una a controlului: e o fază „la rece“ – care poate să survină și la 3-4 ani după faza „caldă“, după prima versiune, cea furioasă, a textului. Atunci privesc textul cu alți ochi – lipsiți de acea „lentilă“ animalică. Stilizez, reduc – de regulă, reduc, nu adaug –, în orice caz, lucrez mult asupra formei. Este un moment foarte important acesta – al revizitării, al rescrierii. E o parte pe care o consider, de asemenea, o formă de scris. Scriu și gândesc, scriu și ordonez. Mai întâi, furios; apoi, senin.
Tot atunci ați mai spus despre cărți că acestea sunt, pentru dvs., un fel de „animale“. Întrebarea mea: animale domestice sau animale sălbatice?
E chiar o întrebare bună! Depinde de carte, depinde de ce vreau să spun cu sau într-o carte. Există unele cărți care sunt, clar, animale sălbatice. În limba română sunt reunite în volumul Cântece. Sunt așa, sălbatice, prin limbaj mai ales; un limbaj aproape nebunesc. Unul dintre protagoniști e chiar un nebun care are un fel de monolog dur, excitat, surescitat. E chiar interesantă distincția între animale domestice și animale sălbatice. Putem să ne întrebăm și care dintre ele ne domină mai mult viața. Până la urmă, o pisică sau un câine ne controlează sau ne ocupă mai mult din timpul nostru decât ar face-o, bunăoară, un tigru. Dar, ca să revin, am și cărți cu un limbaj mai controlat, la foc mic, un limbaj mai domolit. Însă cu teme sălbatice. După cum am și texte cu limbaj foarte dur, sălbatic, dar cu teme mai așezate.
Ce este mai ofertant pentru dvs., pentru literatura pe care o scrieți: răul sau binele? Tema răului sau tema binelui?
Despre tema răului este, poate, mai ușor de scris. Pentru că sunt atâtea forme ale răului. Chiar dacă tema binelui este mult mai greu de abordat, eu insist să încerc să scriu despre aceasta; sau ghidându-mă după aceasta. Este, cu adevărat, o mare provocare pentru un scriitor. Seria de Plimbări prin cartier e una în care privilegiez tema binelui. Aici imaginez un spațiu mai ludic, mai luminos. Dar felul acesta de cărți se referă la o lume în care nevoile de bază sunt satisfăcute. În realitate, nimeni nu are chef de joacă dacă îi e foame, dacă îi e frică, dacă este război. Partea ludică a cărții ține de o lume a binelui. Însă nu ne putem juca mereu.
Știți cumva când va dispărea literatura? Când poate să dispară literatura, vă puteți imagina acea zi?
Nu prea pot. Cărțile vor dispărea, cred, atunci când și oamenii vor dispărea. Instinctul de a spune povești, de a imagina povești este în ADN-ul nostru. Dacă nu vom mai avea hârtie, vom avea ziduri și pereți pe care să scriem – așa cum a fost cazul în antichitate. Avem nevoie să vorbim, avem o nevoie adâncă să povestim. Nu doar despre ceea ce e imediat, despre ceea ce e aici și acum, concret, ci și despre ceea ce este invizibil sau despre ceea ce e în vecinătatea noastră. Vecinătățile au fost, de la bun început, în favoarea literaturii. Când povestesc despre ce a făcut vecinul meu, folosesc un anumit limbaj; ceea ce înseamnă că fac loc literaturii să intre în scenă.
La limită, aș putea să îmi imaginez că dacă ar rămâne un singur om pe pământ, chiar și acela ar face literatură; probabil, sub forma unui monolog sau vorbind cu propria-i umbră. Ar fi o ultimă baricadă, ca o ultimă formă de rezistență. Dacă ar mai rămâne doar un singur om, dacă în jurul său totul ar fi o ruină, acel om ar vorbi, ar face literatură. Și dacă există sau dacă ar exista Dumnezeu, chiar și acesta s-ar mira privind la ultimul om: de ce mai vorbești, de ce mai spui povești, de ce nu te oprești?
Notă: Gonçalo M. Tavares a fost prezent la cea mai recentă ediție a Târgului de Carte Bookfest 2025, acolo unde Portugalia – țara natală a scriitorului – a fost invitată specială. Interviul de față a fost realizat cu acest prilej; mulțumiri speciale doamnei Simina Popa pentru traducerea din limba portugheză a acestei conversații.
26/2025
