Încă de la începutul discuțiilor purtate în jurul „postmodernismului românesc“, care aveau loc la jumătatea deceniului al nouălea din secolul trecut, Alexandru Mușina nu a recunoscut existenţa unei asemenea paradigme în literatura noastră, deși a fost considerat în mod constant ca fiindu-i unul dintre teoreticieni. Pentru poetul brașovean, lucrurile erau clare: nu toți optzeciștii au fost/sunt postmoderni, după cum nu doar aceștia au fost/sunt postmoderni, neputându-se pune semnul echivalenței între postmodernismul românesc și postmodernismul ca atare. Problema respectivă îi apărea lui Alexandru Mușina ca fiind tipic „post-mioritică“, deoarece scriitorii ce se considerau sau erau considerați postmoderniști ar fi dus o existență literară după ce au încetat să mai fie vii într-o astfel de postură. Este ceea ce îl determina să declare: „Nu prea am ce comunica cu niște post-existenți, post-scriitori, post-cetățeni. Au dreptate: există un postmodernim românesc, dar el e din altă lume (s.a.), nu din a mea“ (Scrisorile unui fazan. Epistolarul de la Olănești, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 15).
La întrebarea despre cum era lumea de unde venea Alexandru Mușina s-ar putea răspunde că poetul aparținea, în primul rând, lumii tradiționale (nu tradiționaliste) a românismului. Referindu-se la blocajele întâmpinate de un individ creator ce se manifestă în literatura scrisă, dar care provine din spaţiul rural tradițional, unde s-a format într-un mediu cu preponderență oral (cel puțin în anii copilăriei), Alexandru Mușina aducea în discuție strofa sămănătoristă: „De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă“. Poziția sa era clar exprimată într-o paranteză care amintește de replica lui Ilie Moromete la știrea lui Scămosu că de fapt copii cei mari i-au fugit de acasă: «(Da’ de ce nu te-ai întors, că nu te oprea nimeni», l-ar întreba Bulă pe musiu Goga)“ (Ibidem, p. 187). Sistemul de referință și orizontul poetic i-au fost lui Alexandru Mușina altele decât acelea ale poeziei românești tradiționaliste, poetul fiind conectat la marea paradigmă modernă, din care poezia română reprezintă o parte deloc neglijabilă.
Cu ani în urmă, m-am mirat că profesorul Mușina asigura cursuri și seminare de folclor literar românesc și îmi spuneam că le făcea pentru că trebuia să acopere cineva și această disciplină la Literele brașovene, nou înființate după 1989. Este posibil să fi fost și această explicație la mijloc, dar trebuie știut că autorul volumului Hinterland a avut o reală pasiune pentru folclor, care l-a ajutat să nu cadă în capcana ultimului „-ism“. Alexandru Mușina nu s-a crezut poetul-teoretician al postmodernismului, deși frontiera dintre teorie și practică este tot mai labilă între cadrele acestuia. Aproape că s-a lăsat convins de colegii de generație că este un scriitor… „post-important“.
Pentru o mai bună înțelegere a deosebirilor dintre cultura folclorică și cultura modernă, teoreticianul a operat cu o opoziție strict tipologică, în niciun caz axiologică. Astfel, cultura modernă nu este superioară celei folclorice, ci în mod categoric deosebită. Oricâtă continuitate ar exista între cultura noastră populară și aceea contemporană, ar însemna să gândim simplist dacă am refuza să vedem deosebirile dintre ele. Alexandru Mușina atrăgea atenția că scrisul și oralitatea fac parte din lumi distincte, cu metabolisme diferite, cu ritmuri și temporalități specifice. Cu alte cuvinte, o aceeași limbă (sau literatură) poate fi bătrână în oralitate, dar plină de tinerețe în privința scripturalității.
Alexandru Mușina mai venea și dintr-o lume a culturii clasice, pe care a asimilat-o temeinic. „Noul antropocentrism“, despre care vorbea în cunoscutul text din 1982, se raporta la antro pocentrismul lumii greco-latine, în cadrul căruia fiecare om era un individ „exemplar“, un Erou exponențial al clanului, al cetății. Întocmai precum limba vorbită sau scrisă de indiferent cine poate fi „poetică“, așa și viața obișnuită este pasibilă să fie „poetică“. Teoreticianul considera că aceasta este singura modalitate prin care poezia mai poate fi cu adevărat importantă pentru ființa omenească. Trăsăturile ei esențiale erau găsite în centrarea pe datele concrete, fizic-senzoriale ale ființei umane, pe existența noastră hic et nunc. De aici pledoaria, alături de aceea pentru „noul antropocentrism“, pentru „poezia cotidianului“, amândouă fiind „norma, banalitatea lumii de azi: ceea ce nu intră în Muzeu, ceea ce nu (s.a.) se află în Parcul tematic, ceea ce nu participă la Show“ (Poezia. Teze, ipoteze, explorări, Editura Aula, Brașov, 2008, pp. 23-24).
Credea teoreticianul (dar nu al post modernismului) că omenirea se află în pragul unei noi sinteze culturale de tipul clasicismului greco-latin sau al Renașterii (azi se vorbește despre postumanism). Desigur că el nu se referea la o revivificare a unor personaje, atitudini și modele regăsibile în textele clasice, cum s-a întâmplat în neoclasicismul veacului al XVII-lea, ci la străduința contemporanilor noștri de a regândi dimensiunile omului concret, integral și ireductibil. Și paradigma poetică era reconsiderată, în sensul necesității aflării unei noi căi de urmat pentru umanitate. Aceasta consta în „reumanizarea“ poeziei, pentru a se depăși chenarul manierismului printr-un nou clasicism – un antropocentrism nemărginit, sans rivages.
În anii formării Uniunii Europene, Alexandru Mușina milita pentru alegerea latinei drept limbă oficială, pentru a pune națiunile „mici“ pe picior de egalitate cu cele „mari“. Argumentul decisiv al lui era că latina a fost, timp de peste o mie de ani de la data la care dispăruse din comunicare, limba culturii, a învățământului și a administrației pentru o bună parte din continentul nostru. Iată o dorință care nu i se va îndeplini: „E bună și engleza, dar eu zic că mai bună ar fi latina (s.a.)./ Îmi doresc ca, peste 20-30 de ani, copii și nepoții noștri să ne snobeze, să râdă de noi că nu știm destulă latină. Și să converseze între ei, prin toată Europa, ca odinioară studenții din cartierul Latin“ (Scrisorile unui geniu balnear. Epistolarul de la Olănești, II, Editura Aula, Brașov, 2007, p. 230).
Odată cu trecerea timpului, Alexandru Mușina a ajuns să priceapă o vorbă pe care i-o repeta tatăl său în copilărie: „Degeaba ești deștept, că ești prost“ (Scrisorile unui fazan, ed. cit., p. 76). Copilul care a rămas astfel toată viața a interpretat ulterior această reflecție părintească de sorginte moromețiană în sensul ideii că degeaba este deștept dacă este prost plasat. Din punct de vedere geografic, poetul era bine plasat, în interiorul arcului carpatic, aproape în centrul țării, dar nu aceasta era important, ci dorința lui de a depăși mentalitatea de marginal, care făcea și face ravagii în provincie prin accesele ei nevrotice. Pentru autorul cunoscutului poem Budila-Express, ca să scapi de margine, trebuie să te raportezi la marginea centrului. A fi un marginal de la marginea centrului este deja un prim pas promițător spre „Centru“, care poate fi făcut cu condiția să fii înzestrat cu spirit ironic și cu simț al umorului, ca antidot al marginii în a relativiza totul, inclusiv propria poziție. Or, poetul poseda din belșug asemenea calități, care deveneau inoperante și implicau riscuri mari, în condițiile în care nu toți cunoscuții, amicii și inamicii le dețineau. În lipsa umorului și a (auto)ironiei nu se putea intra în jocul textual al lui Alexandru Mușina. Numai fiind pe aceeași lungime de undă cu el puteai accepta, în contrapondere cu titlul de carte Scrisorile unui fazan, și un titlu precum Scrisorile unui geniu balnear (epistole adresate lui Al. Cistelecan și Virgil Podoabă, spre a fi publicate în revista „Vatra“).
Geniul balnear era ferm convins că poate șterge – și chiar ștergea – distincția dintre Margine și Centru, „fiindcă, în absolut, ce mi-e Șinca Nouă, ce mi-e New York?! De aici, din șura mea (de fapt, a bunicilor mei) comunic (zic eu) cu Hrabal, Kundera, Llosa, cine vrei…“ (Ibidem, p. 70). Cu toate acestea, nu poți fi situat în poziție centrală dacă nu vorbește lumea de tine și nu te ia în seamă. De aceea, el adopta o strategie simplă: aducea mereu în discuție subiecte incomode, precum lașitatea și îmburghezirea intelectualilor, neputința de a avansa alternative viabile la alte discursuri, problema generaționistă, falsul elitism. În van ironiza geniul balnear multiculturalismul, dacă nu atrăgea prin aceasta atenția cuiva de la „Centru“. El a fost conștient de reticențele pe care le avea de întâmpinat: „Cu cât vrei mai mult să fii luat în seamă, în serios, să fii considerat o persoană importantă, cu atât devii mai conformist. Este binecunoscută regula mass-media. Cele mai trăznite afirmații sunt, în contextul dat, la televizor, de un conforism îngrozitor“ (Ibidem, p. 92).
Teama cea mare a franctirorului Alexandru Mușina a fost de a nu fi afectat de căderea în conformism și de aceea și-a asumat rolul omologat al unui „Gică Contra“. Aceasta presupunea să se arate că este un „om rău“ ce taie în carne vie, deși era un… vegetarian convins ce voia să smulgă de la rădăcină toate relele vieții noastre literare și culturale. Alexandru Mușina simțea că efortul lui nu este vizibil, că nu capătă consistență într-o cultură română sectară, unanimistă totodată, care nu acceptă decât formal pluralitatea sau pluralismul („Taci, nu exiști; te exprimi, ceea ce spui se devalorizează pe măsură ce continui să te exprimi (s.a.)“ – Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 96). În ciuda unor asemenea impedimente cu care s-a confruntat, Alexandru Mușina nu a crezut niciodată că l-ar putea cineva împiedica să fie ceea ce ar fi voit să devină: „Îmi doresc să fiu iubit & respectat măcar de o parte din comunitatea intelectuală și vreau să fiu eu însumi. Această valoare – poate ridicolă, poate periculoasă – mi-a fost strecurată în suflet (ca o otravă? ca un balsam?) de miile de cărți citite. Îmi asum acest conformism cu valoare centrală a (post)modernității; un ideal, de fapt, greu de atins în totalitate & până la capăt: a fi tu însuți (s.a.)“ (Ibidem, p. 94). Alexandru Mușina a fost el însuși în comportament, în ceea ce a spus și a scris: un clasicizant antipostmodernist.