O știre, mai trecătoare chiar decât cele despre „farfuriile zburătoare“, spunea, acum câteva zile, că la o școală au fost văzuți elevi care vin deghizați în animale dintre cele simpatice, iepurași, ursuleți etc. și stau așa în clasă, unde, uneori, se exprimă (dacă mi-e permis acest cuvânt) prin onomatopeele specifice travestiului respectiv. Ba, cineva i-ar fi observat chiar urcând scările în patru labe, precum micile ființe cu care se identifică, pe scări și prin clasă, ori pe culoare, în pauză. Să fi fost 1 aprilie? La sfârșitul lui mai… N-ar trebui să mă grăbesc să generalizez această informație, aplicând-o pe ceea ce știm și vedem în jurul nostru, fapte și comportamente care să justifice o concluzie pripită asupra întoarcerii pe scara evoluției și a progresului uman. N-ar trebui, dar nu strică să reiau un citat dintr-un cunoscut gânditor spaniol care afirma, prin 1930, că: „Încă din timpul Antoninilor se profilează deja, cu claritate, un fenomen ciudat, care ar fi meritat să fie mai bine subliniat și analizat de către istorici: oamenii au devenit proști.“ Antoninii fiind o dinastie care a domnit în Imperiul Roman târziu, printre care s-au numărat – surpriză! – și cei doi împărați legați de apariția poporului român: Traian și Hadrian, citatul merită reevaluat. Vai, vai, doar n-o fi vorba de noi, „urmașii Romei, niște lași și niște fameni“, cărora Eminescu n-a știut să ne adauge și epitetul nou, propus de Ortega y Gasset, în „Prologul pentru francezi“ la celebra sa carte Revolta maselor! Personal m-am simțit întotdeauna – în câte-un fel diferit, e drept, – legat de animale. Apreciam și citam încă din tinerețea dintâi, sau, hai, din a doua, păstrându-l și-acum, acest citat dintr-un alt personaj celebru, reluat prea adesea, cam după ureche: „De când cunosc oamenii, am ajuns să prefer animalele“. Însă, în ciuda acestei cel puțin aparente înțelegeri a lumii animale, nu mi-ar fi dat prin cap, nici măcar la cele mai fragede vârste, să încep a mă comporta precum micul pui de căprioară care a locuit cândva în casa copilăriei mele dobrogene, sau precum vreun iepure, vreo oaie sau vreun vițel, ca să nu mai vorbesc de iezi ori miei, pe care i-am văzut prea adesea, în prima mea copilărie, tăiați și jupuiți sau rumeniți la cuptor, cum azi mi-e cam greu să mai suport să-i văd. Comportamentul copiilor, citat în trecere la o televiziune, poate să fie o maimuțăreală (iată un cuvânt semnificativ!) cu un anume sens, pot să fie, la altă vârstă, amintiri de la „iepurașii“ din revista americană ilustrată cu nuduri, atât de celebră azi. Sau poate să fie un „prolog“ al analfabetismului funcțional despre care se vorbește mai des la știrile și comentariile celor care, încă ne-analfabetizați, mai reușesc să se exprime – cu chiu cu vai, totuși – pe la știri sau tolcșouri. O fi un viitor răspuns la eternul progres al omenirii spre nu se știe ce? Ba se știe: spre, chiar, „viitorul luminos“ de altădată! Că, în fond, fluxul are și reflux, nu-i așa? Sau, cum îi spune Coana Veta lui Chiriac: „învățul are și dezvăț“. Dar acestea-s doar ipoteze. Aștept cu interes momentul când se va da drumul și acestei știri pe larg, adică atunci când acel travesti va deveni a doua, ori chiar prima natură. Că, dacă tot ne-am extras din animale, n-ar fi normal ca, atunci când lumea o ia razna, cu isteria războaielor, cu bombele nucleare tactice sau strategice, Doamne ferește!, un fel de instinct încă nedetectat de cercetători să fi apărut la cele mai noi generații, generând (sic!) sentimentul secret al singurului adăpost, retragerea înapoi de unde am venit? Că nu poți scăpa nici acolo ar fi clar dacă înainte de a da curs instinctului s-ar manifesta și un gând. Or, instinctul lăsat liber nu prea permite vreun comportament rațional, instinctul fiind chiar un înlocuitor al rațiunii. Care poate părea, în cele cinci minute cât omul e copil, o soluție, iar animalul un adăpost sigur. Am tot auzit că „ontogeneza repetă filogeneza“, adicătelea că dezvoltarea fiecărui individ repetă, pe parcursul progresului său, faze specifice unor specii inferioare. Suntem, adică, pe rând, ba broaște, ba tigri, ba iepuri, ba primate. Numai că legea biologului german Ernst Haeckel (1832-1919), care precizează că aceste faze ale ontogenezei sunt niște scurte recapitulări ale filogenezei, nu spune nimic despre o întoarcere – după ce ai parcurs toate fazele și ai devenit, nu-i așa?, superior – la vreuna dintre ele, care ar părea mai convenabilă. Ca adăpost. Prea îndepărtat.