Cariera îndelungată de scriitor a lui Radu Sergiu Ruba este jalonată de opt volume de poezie și de patru romane. Lor li se adaugă antologii, volume de publicistică și povestiri, numeroase traduceri ale textelor sale în diferite limbi europene. Chiar dacă în ultimul deceniu Radu Sergiu Ruba s-a ocupat destul de intens de proză, semnînd trei romane noi, pot afirma că poezia rămîne genul său predilect.
Am scris, dacă mă gîndesc bine, despre toate volumele de poezie ale lui Radu Sergiu Ruba cu aceeași plăcere cu care le-a scris el însuși. Aceasta deoarece principala caracteristică a liricii sale este naturalețea. Cam asta remarcă și Al. Cistelecan în textul de pe copertă: „împinge frivolitățile în criză dramatică“ pînă acestea „se deconspiră ca traume ori anxietăți“. De fapt poetul nu face decît să se miște natural în existență și să o accepte, să o descrie simplu, fără perplexitate, ceea ce conferă poemelor un ton cu precădere optmist.
În poezie, ca și în proza lui de altfel, Radu Sergiu Ruba mai mult notează decît inventează. Ceea ce contează și atrage atenția este unghiul special de abordare, original, și farmecul relatării. La aceasta contribuie desigur și faptul că percepția poetului e diferită de a majorității oamenilor, dintre simțuri lipsindu-i văzul. În compensație celelalte moduri de receptare a realității sînt deosebit de ascuțite și li se adaugă – mai ales – memoria extraordinară. Asta face, de pildă, ca un meci de fotbal povestit de Ruba să devină absolut memorabil și pentru interlocutorii săi, deși nici ei și nici povestitorul nu l-au văzut.
În cazul textelor poetice lucrul acesta se extrapolează prin modul sensibil în care originalitatea percepției se transmite – cu magia pe care o provoacă insolitul – cititorilor. Într-un poem din volumul recent, poetul își face autoportretul. În ce fel? Desigur, cu ajutorul simțului tactil, punîndu-și degetele pe față. Autorul își recunoaște cicatricile de pe nas și frunte, dar apoi „Palma mi-o lipesc pe aerul din față“. În spațiul pe care chipul său îl „decupează“ din aerul înconjurător poetul poate restabili forma acestei fețe. Autoportret este un text foarte semnificativ pentru acest volum și pentru poezia lui Radu Sergiu Ruba în general. Noi, cei care avem privilegiul de a-l cunoaște pe poet atît prin scrisul, dar și prin chipul său, prin mersul său, prin micile gesturi și stereotipii care definesc orice persoană, îl avem acum într-o formă inedită, cea în care se cunoaște pe sine. Desigur, poetul are și imaginație. Se închipuie, de pildă, un șaman care își adoarme tribul „în ritmuri de tobă“. Apoi un dansator pe jăratic și amiral al unei flote de pirogi. Dar aceste ipostaze nu îl scot, de fapt, din realitatea lui și a noastră (Dacă aș fi…).
Se observă cu ușurință că Radu Sergiu Ruba este un poet cu mare experiență. El știe să își provoace textul și să extragă dintr-o întîmplare oricît de banală un sens, să metaforizeze fără să aibă aerul că o face și, dimpotrivă, să aducă la comunicare aparent liniară și rece scenarii predispuse la alunecare în lirism.
Remarc în acest volum o reducere la minimum a secvențelor de inspirație livrescă. Ele ofereau, în alte cărți, multă substanță poeziei lui Radu Sergiu Ruba. Fiind un poet foarte cultivat, cu vaste cunoștințe de literatură clasică, în special franceză, engleză, spaniolă, autorul apelează adeseori la trimiteri către niște referințe în general accesibile cititorului, în scop uneori polemic. În Ireversibil nu mai întîlnim bogăția de aluzii culturale. Cînd se referă la cărți, poetul se gîndește mai ales la ale sale și la distanța variabilă „între mine și cărți“. Cînd apare ca titlu un vers binecunoscut (Într-un han departe) poetul chiar se îndepărtează foarte rapid de spiritul confratelui care l-a consacrat. Nu e nimic bacovian în acest text. Nici poemul următor (Ca o oglindă de-a lungul unui drum) nu amintește decît „foarte puțin“, vorba altui poet, de realismul secolului XIX și se cufundă – imediat după începutul care deține – raritate – un citat din Leibniz, interpretat – în propria existență și în arta sa poetică.
Ce este Ireversibil pentru Radu Sergiu Ruba? Ca pentru noi toți, desigur, fără întoarcere este timpul și anume timpul trăit. Experiențele nu mai pot fi regăsite, nici retrăite în același fel. Volumul acesta este o carte a imposibilei regăsiri a sinelui. Fiecare zi, fiecare filă de carte, fiecare vers, aparține „altcuiva“ decît aceluia care a trăit-o sau a scris-o pe cea precedentă. Cartea aceasta este, de fapt, o tentativă de aprehendare a unui asemenea adevăr, greu și deprimant de acceptat. Cu optimismul său alimentat de cartezianism, poetul își asumă pînă la urmă condiția alunecării ireversibile pe toboganul timpului și metamorfozele mici, dar neîncetate. Există, „zac în mine“, spune poetul, „milioane de cuvinte nerostite“. Fiecare nouă secundă este încă o răscolire în grămada lor.