În 1974, la Studioul „Casandra“, SILVIU PURCĂRETE debuta cu Jurnalul unui nebun după Gogol. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa profesorului și regizorului Valeriu Moisescu. Care i-a fost mentor și de la care a învățat ce înseamnă libertatea pentru un artist. Sînt cincizeci de ani de atunci. Și o sută douăzeci și două de spectacole de teatru, de operă, de teatru de păpuși montate aici și în lume. Zeci de turnee cu marile montări în cele mai prestigioase locuri, enorm de multe participări la cele mai mari festivaluri, o recunoaștere mondială a valorii lui, premii, distincții. Este unul dintre cei mai fabuloși povestitori pe care îi cunosc. Artistul pe care l-am însoțit cu adevărat de treizeci de ani. Cel pe care îl consider Călăuză. Ludic, generos, modest. Un geniu. Universul cuvîntului determină universuri de imagini. O călătorie infinită și plină de sensuri, de sunete, de stări în fiecare spectacol. Un fel anume de a lucra cu actorul. Și de a produce emoția dincolo de scenă. Am fost copleșită cum este primit afară, oriunde, ce rumoare creează prezența lui, spectacolele lui, ce vîlvă și cîte discuții. Nu am cum să uit spectatorii și reacțiile lor de la Avignon, unde Danaidele s-a jucat de douăsprezece ori la Carriére de Boulbon. Și nici suntele scoase de publicul de la Edinburgh în timpul reprezentațiilor cu Faust. În 1996 este invitat să preia direcția „Théâtre de L’Union“, Centrul Dramatic Național de la Limoges. După cîțiva ani, se stabilește la Paris. Mă gîndesc mereu la atîtea și atîtea ore pe care le-am stat cu el în sala de repetiții, după, felul în care am asistat la facerea lucrurilor. Nu cred că am mai multe amintiri cu nimeni din viața mea. În fel și fel de locuri, în nopți fără de sfîrșit, cu taine pe care încă le dezleg. Acum cîteva zile a apărut o carte-album semnată de Ludmila Patlanjoglu și publicată de Institutul Cultural Român: „Teatrul Național Craiova: Purcărete/Boroghină. Pelerini în marele teatru al lumii“. Desprind cîteva fragmente din confesiunea lui Silviu Purcărete numită Autoportret. (Marina Constantinescu)
„Din nefericire pentru familia mea și pentru mine sînt un vagabond. Mereu plecat cu lucru în diverse părți. Parisul înseamnă pentru mine acasă. E locul unde mă încarc: o casă cu verdeață, înconjurată de liniște, cu pisici care stau tolănite la soare. Cît timp sunt acolo nu ies din casă. Parisul boem, cu cafenele înțesate de artiști nu-mi place. Pentru mine nu are nici un farmec, nu mă face mai fericit ca artist. Sunt un provincial în fapt, deși, culmea, m-am născut în București. Spiritualicește mă simt legat de România. Este o ștampilă care ți se pune o dată pentru totdeauna. Soția și fiica mea sînt încîntate să trăiască în Franța. Fata mea, Cristina, e mai mult franțuzoaică decît româncă, așa că nu pot s-o mai rup de acolo. Iar pentru mine, că stau cu buletinul aici sau la Paris, la Strehaia sau Stockholm, îmi e totuna. Domiciliul nu mai contează așa de mult dacă sunt plecat peste tot cu contracte. Sunt ca marinarul, care cînd e pe mare visează acasă, iar cînd ajunge acasă visează la mare. Starea de du-te-vino e o condiție a meseriei mele.
Într-o zi îți dai seama că ești prins într-un vîrtej din care nu mai poți ieși. Destinul creatorului poartă în el pe Faust și pe Mefisto, deopotrivă, cele două măști care ascund, de fapt, o singură dramă.
În ce mă privește, de fiecare dată cînd mi-a ieșit ceva, a fost atunci cînd am reușit să fiu foarte atent și laborios cu a pune în lumină cît mai bine ceea ce era irațional în ideile mele. În intuiții adică. Cînd am slujit cu mare atenție și cu multă supraveghere acele impulsuri instinctive. Experiența mă face să cred în ideea antică după care artistul nu este decît mesagerul unei inspirații exterioare. Ea vine de la daimon, vine de la muză, asta nu mai știu… A fi artist înseamnă că în tine poate să răsune mai pregnant sau mai puțin pregnant vocea unui murmur general, oricum ceva care se primește. Mie cel puțin așa mi s-a întîmplat.
Lucrez ca freelancer – o formă de vagabondaj, pînă la urmă. În principiu, lucrez cu mai multă plăcere în România.
Am pretenția că sînt un bun analist al textelor. Toate soluțiile mele scenice sunt clar izvorîte din textul respectiv. Citești și recitești, luptîndu-te cu clișeele. Orice spectacol e o reducere, o imitare a misterului unui text și o îmbogățire a lui prin alte mijloace. Nu sunt un căutător de texte. În general, textele vin către sufletul tău, te nimeresc. Încerc să le rezolv, să le găsesc înțelesul și imaginea esențială.
În tragediile antice aflăm oglinda cea mai clară a timpurilor actuale. Teatrul antic este un univers spiritual dens, în care problemele fundamentale sunt concentrate pînă la chintesență. Subiectul unei piese antice începe în trei rînduri, povestea e simplă, dar limbajul teatral este extrem de concentrat, radicalitatea sentimentelor și puritatea trăirilor impresionează profund.
Acum, dacă mă gîndesc că viața e scurtă, mi-ar fi de ajuns dacă aș face numai teatru antic și Shakespeare.
Cînd eram mic, voiam să mă fac pictor. Mi-ar fi făcut plăcere să fiu un pictor din secolul XVI, XVII. Gîndesc vizual, întîi văd lucrurile.
Teatrul, pentru a se realiza pe sine, are nevoie de concentrare care nu se poate obține fără recluziune. E nevoie de un anume soi de monahism care presupune supunere. Acceptarea cu seninătate a ideii de dictatură. Este vorba de dictatura regizorului, care este una luminată. De fapt, este dictatura unei idei, a unui mesaj.
Teatrul se face cu energie. Este energia pe care o putem transmite, mai întîi prin ochi, apoi prin respirație și, mult mai tîrziu, prin vorbele pe care le spunem, mișcările pe care le facem.
Actorii mă fascinează. În momentul în care ei își exercită funcția, suportă un grad de vulnerabilitate incredibilă. Sunt actori uriași, deplini stăpîni pe mijloacele lor, cavaleri ai scenei, care copleșesc pe toată lumea cînd apar, care creează complexe unor regizori. De fapt, și ei ca și mine, în timpul „misiunii“, ascund senzația de trup gol expus la lume. Dar, fără vulnerabilitate, nu poți crea. Ea se trasează cu delicatețe. Dacă lucrezi cu porțelanuri, îți pui mănuși, îți iei o pensetă, nu vii cu roaba. Dacă umbli cu roaba în atelierul de porțelanuri, nu poți avea mare eficiență.
La Limoges, am înființat o școală, am numit-o academie, în accepțiunea etimologică clasică a termenului: o grădină pentru plimbare. A învăța, a te educa, a înțelege plimbîndu-te. Să dai un „brînci“ talentului tinerilor actori, să-i ajuți „să se nască“, să-i pui cît mai mult posibil în valoare, lăsîndu-i liberi în natură.
Între regizori și actori există o relație profundă, gravă. Paralela cea mai plină de miez din care s-a făcut, cea mai apropiată de un model teoretic corect, după părerea mea, este cea a relației erotice. Regizorul este partea bărbătească, actorul este partea femeiască. Cred că nu poate fi decît așa, dacă gîndim că spectacolul este fructul unei creații. Un copil nu poate fi făcut nici fără sămînța masculină, nici fără pîntecul matern. Misterul, taina se păstrează.
Actorul e un element puternic, dar un semn egal ca importanță alături de culoare, sunet, lumină. Pe scenă, fiecare ființă, fiecare obiect, fiecare lumină, fiecare sunet devine sublim și se transformă într-o esență: o esență poetică.
Cel mai important, 80% din elementul de expresie al actorului este ochiul, chiar atunci cînd poartă mască. În gaura din mască strălucește tot timpul ceva, există o anume energie.
Corul nu are nimic dintr-un personaj de fundal alcătuit din figuranță, este un personaj de sine stătător… Văd corul ca pe un singur organism cu zeci de capete și brațe, ca pe o caracatiță uriașă, care nu poate decît să-l fascineze pe regizor.
Scena teatrului este un templu animist, un mic panteon populat de multitudine de mici zei care se manifestă în maniere diferite: prin lumină, prin mișcare, prin sunet… este un univers unde omul nu-i singur, ci înconjurat de toate aceste prezențe misterioase. Shakespeare ne-a spus-o prin vocea lui Prospero.
Nu am niciun fel de reținere în a-mi repeta anumite imagini sau mijloace, dimpotrivă, chiar s-ar putea, la un moment dat, să fie vorba numai de acelea. Mă interesează să inventez cît mai puțin și să merg cît se poate mai în adînc.
Un spectacol teatral poate fi comparat cu o compoziție muzicală. Regizorul trebuie să creeze o muzică compusă din elemente diferite: vizuale, spațiale, sonore.
Libertatea de exprimare este aceea pe care ți-o poți cîștiga numai tu ca artist, e ceva care apare între tine și tine.
Să avem curajul să recunoaștem maleficul din noi înșine, să avem forța să coabităm cu el. E un pas spre purificare. E un drum spre împăcare, credință, iubire.
Cu cît înaintez în vîrstă, cu atît sunt mai convins de relativitatea lucrurilor și de faptul că atunci cînd ești tînăr crezi că ai întotdeauna dreptate… Încetul cu încetul, am înțeles că fiecare spectacol are propria sa viață. Îți scapă din mîinî. Nu poți fi perfecționist, trebuie să-l lași să fie greșit. Să aibă libertatea de a fi greșit.
Ingredientele succesului: crezul artistic, credința în Dumnezeu, familia. Toate acestea împreună. Și munca asiduă.“
(Fragmente din capitolul „Autoportret“ din volumul TNC. PURCĂRETE/BOROGHINĂ. Pelerini în marele teatru al lumii de Ludmila Patlanjoglu. Institutul Cultural Român.)