De pe povârniș, sub greutatea bocancilor, pietre mici și albicioase se desprindeau din pământul moale și se rostogoleau printre ferigi și buruieni. S-a fixat bine în călcâie, respirând anevoie, de parcă plămânii i se zbăteau într-un butoi de lemn, și a privit în hăul care se deschidea drept la picioarele lui, dealul era parcă retezat, un perete de pământ împânzit de o puzderie de puncte albe. Pietrele aveau forma unor punguțe boțite, melcișori dintr-un aluat care se uscase și se sfărâmase, lâsând în pereții lor cratere minuscule.
Pietrele nu erau, de fapt, pietre, știa acest lucru fără să fie nevoit să caute pe google, pietrele erau niște fosile, cochilii de moluște, datând din etajul Levantin. Distincția era importantă, deși aparent, pentru navetiștii care treceau pe șosea, în mașini, grăbiți să se întoarcă acasă, sau chiar și pentru bărbații cu fesuri negre pe cap, ascunși în cabinele excavatoarelor cu geamurile aburite, care își înfigeau cupele cu dinți de oțel în noroi, această diferență nu avea nicio relevanță, ei erau acolo doar ca să răscolească pământul, să facă gropi adânci în care mai devreme sau mai târziu avea să se toarne ciment, pentru ca la marginea pădurii să se înalțe câteva case de vacanță, ale celor cu bani, din oraș. Cel mai probabil ocupând câteva parcele din suprafața lăstărișului, unde, pe vremuri alte rânduri de ceri fuseseră puse la pământ noaptea, când sunetul drujbelor își făcea drum spre stele.
Jurnalistul nu cunoștea pădurea, deși o știa, o văzuse la marginea orașului, atunci când era copil și mergea cu tatăl său să adune plante pentru ierbar și cochilii întregi pentru colecție, sau mai târziu, când ieșea cu prietenii din liceu la sfârșit de săptămână ca să scoată fetele la plimbare. După câteva momente în care avusese impresia că pulsul i se zbătuse în gol, ca de fiecare dată când aerul dispărea pe furiș, fără să-i anunțe inima, i se păru că reușește să readucă situația sub control. Mirosul de frunze putrede, de humă și de vreascuri umede i-a năvălit în nări. L-a mușcat cu gura deschisă și l-a băgat înăuntru odată cu aerul. Într-adevăr, pădurea îi rămăsese necunoscută, dar acum era un moment bun să o descopere. Iar ca să descoperi un lucru din trecut, trebuie să te dezbari de emoțiile amintirilor, să fii lucid. De fapt, cinic. Jurnalistul descoperise chiar foarte devreme că cinismul era esențial în meseria lui sau, mai bine spus, era esențial ca să își facă bine meseria. Sau, nici măcar ca să și-o facă bine, ci ca să aibă rezultate. Pentru că meseria de jurnalist înseamnă să găsești adevărul, chiar dacă îl ții doar pentru tine, iar celorlalți le servești un surogat edulcorat, pe când adevărul se ascunde în trecut la fel ca niște fosile de cochilii de moluște în straturile de pământ reavăn, murdare de noroi și nu întotdeauna prea plăcut mirositoare.
Încetul cu încetul respirația i se regla, nu înțelegea însă de unde venea oboseala, ceva care era, pur și simplu, conținută în niște vezicule microscopice împrăștiate prin tot organismul, de-a lungul vaselor. La un semn invizibil, toate se descărcau deodată și-l aducea în stadiul în care s-ar fi găsit un soldat la capătul unui marș prin zăpadă. Deși nu el făcuse decât un traseu de câțiva pași, de la mașină până la lizieră, spatele îi rămăsese blocat într-o contractură dureroasă. Nu avea nici 40 de ani, și de curând aflase dintr-un videoclip al unui kinetoperapeut francez care avea părul zbârlit în cap, ca niște șomoiage de fum, și vorbea mult și repede, ca orice francez, că durerile de spate nu sunt nimic altceva decât semne ale vieții care trece. Îi plăcuse acest adevăr livrat sec și fără menajamente, iarăși distincția era din nou importantă, nu era vorba de timpul care trecea, ci chiar de viață, pentru că jurnalistul știa deja foarte bine să se descurce cu adevărul, viața e doar o parte din timp, iar timpul ei în mod esențial e la fel de semnificativ pentru întregul vieții, precum e o moluscă pentru toate celelalte surate ale sale, ce stau împrăștiate pe fundul oceanului. Iar vârsta dacă vârsta de 40 de ani e bătrânețea tinereții, ei bine, de acolo nu poate să înceapă decât ceva mai bun, ei bine, tinerețea. Tinerețea bătrâneții, desigur. O spusese tot un francez, mai celebru decât cel cu părul în toate direcțiile.
A privit în josul povârnișului, acolo unde jcb-urile cu carcase galbene, făceau ultimele eforturi înainte să se întunece, se învârteau ca niște titireze și scoteau sunete egale și stridente atunci când dădeau cu spatele, iar senzorul de distanță le semnala prezența unui bolovan sau a unei movile, își zdrăgăneau brațele metalice și răsturnau cu indiferență grămezi de pietre și de cochilii prinse în bulgării de pământ în remorca unui camion, vreascuri umede și frunze ce putreziseră sub zăpadă, puțină câtă fusese în iarna care tocmai trecuse.
Pe marginea pantei, fata își schimbase obiectivul, probabil cu unul pentru detaliu, așa încât să vină mai aproape de cochiliile ce se trezeau dintr-o dată scoase din întuneric, cu rânjetele sparte către lumină, o lumină pe care nu o văzuseră nici atunci când fuseseră în viață, poate că memoria lor rudimentară o fixase ca pe o temperatură plăcută a mediului, o zonă de energie favorabilă înmulțirii, nimic mai mult, apoi memoria lor se transformase într-un punct de calciu. S-a uitat la ciuful ei de băiat și la perciunii în colț care îi mărgineau urechile ascuțite, de culoarea cărămizilor stropite de ploaie, un profil incert și atrăgător, de băiat sau de fată, cam cel al lui David Bowie în Space Oditty. Își sprijnise un genunchi în pământ și pe celălalt, flectat, își odihnea coatele, ascunzându-și fața cu aparatul pe care îl ținea cu degetele amorțite de frig.
Și-a băgat mâinile în buzunar și a răscolit pământul cu vârful bocancului, rostogolind o piatră lucioasă. S-a uitat la acei oameni care își făceau treaba fără să fie preocupați de distincții care lui i se păreau relevante și i-a părut rău că nu se oprise ca să-i ia la întrebări, deși nu avea neapărat ceva ca să-i întrebe. De ce credeți că vă găsiți aici? Cum vă simțiti într-o cabină de excavator? Vi se pare că această carcasă intermediază contactul dvs. cu lumea? Cum vi se pare țara noastră atunci când lucrați fără carte de muncă? Credeți că dacă anagajatorul nu vă plătește asigurările de sănătate și pensia e mai mult din cauza laturii sale dacice sau a celei romane? Sau e vorba de influența nefastă a lituanienilor și letonilor asupra moldovenilor? Nu poți să începi așa o investigație care să ajungă într-un final la diferența dintre pietre și cochilii. Și nu pentru asta se întorsese în oraș, drumul pe la marginea pădurii fusese un ocoliș, pe care îl făcuse, așa cum proceda de fiecare dată când dădea târcoale subiectului, își lua o margine de stare ca să intre mai bine în atmosfera locului, să miroasă aerul, să privească gardurile caselor și felul în care se mișcau oamenii mergând către treburile lor, pentru ca prin asta să-și regleze tirul întrebărilor și să le lanseze către interlocutor într-un fel atât de subtil, dizolvate în respirația lucrurilor, așa încât să nu fie detectate ca niște microorganisme străine.
Teoretic el n-ar fi trebuit să fie un străin, se născuse și crescuse în oraș, chiar dacă fiind un băiat din centru, nu-i cunoscuse niciodată marginile, trama fină, rădăcinile și mustățile lor ce n-au văzut niciodată lumina zilei, albe și răsucite, prin care oamenii erau legați adânc de acest pământ. Practic însă, oamenii aceia îi erau complet necunoscuți, nu le înțelese niciodată obiceiurile și nu vorbise niciodată limba cu accentul lor, nu știuse și nu folosise vorbele lor, ci altele, pe care părinții săi le aduseseră în sud dintr-o regiune îndepărtată, dincolo de munți.
Aici fusese cândva o mare, pe atunci când Pământul părea ceva tihnit, o lume inundată, unde protozoarele și amibele, mai târziu moluștele, își vedeau de treaba lor în tăcere atrăgându-se sau ferindu-se unele de altele fără prea multe comentarii. Dar acum, pe fundul mării se înălțase un mic cartier rezidențial, case înșiruite după o poartă care era înzestrată cu senzori de mișcare. Cadrul cu zăbrele aluneca pe șine, în timp ce un led portocaliu se aprindea intermitent deasupra lui. Șoferii așteptau cu mâinile pe volane și fețele lor treceau din roz în protocaliu odată cu fazele ledului. Din amintirea mării cenozoice nu mai erau decât ferigile, strănepoatele lor, care stăteau drepte în lumina înșelătoare a zilei care scădea: părea blândă și dintr-odată urma să se retragă în spatele pădurii, lăsând frigul să gonească pe urmele lor. La un moment oamenii aceștia nu vor mai fi aici. Apoi vor veni alți oameni să sape și vor găsi aceste cochilii a unei civilizații dispărute: lustrele albe de la Ikea și clopoțeii de vânt, câte un manșon de plastic de la furtunul de stropit peluza, practic nedegradabil pe perioada unei epoci geologice. Sute de mii de piese hexagonale de oțel rămase de la o civilizație care descoperise posibilitatea să-și monteze mobila cu imbusul.
S-a uitat la ceas, era cazul să se grăbească. Și-a scuturat tălpile bocancilor de firele de pământ, moi și pufoase, legate la un loc prin ațe albe, începuturi de rădăcini care împânzeau solul în căutarea apei și a hranei, și s-a îndreptat spre ea. Fata nu l-a auzit, a continuat să tragă cadre după cadre, țacțacțacțacțacțac, aproape fără să se miște, poate doar o discretă rotație laterală a umerilor. Unui ochi neexersat îi era greu să-și dea seama dacă la final, fotografiile ar fi fost prin ceva diferite. Poate o nuanță mai deschisă a luminii, poate acea văpaie care izbucnește în grosimea aerului, galbenă și portocalie, făcând să strălucească firele de praf atunci când o rază de soare șterge lentila din unghi închis. Poate o impresie de consistență mai dură a unei cochilii. Poate haloul de umbră, de pe o fereastră din fundal, de la două siluete care fac sex pe un Gursken.
Obiectivul schimbă ochiul, îi spusese odată fata, în puținele dăți în care deschidea gura să vorbească.
Cum adică schimbă ochiul? Vezi altfel, vrei să zici?
Nu, i-a răspuns în timp ce, cu un clic înfundat, a montat un alt turn pe discul larg al aparatului, vezi la fel, dar obiectivul îți arată ce vede ochiul tău.
Adică îi arată și celuilalt.
Vezi ce văzusei deja.
Nu voia să o întrerupă, fata părea cu totul prinsă de peisaj, și de câteva ori din detaliile ei, aparent nesemnificative, salvase câte un reportaj, dar se făcea târziu și în acel moment nu vedea niciun punct de legătură între subiectul pe care voia să-l scrie și cochiliile de moluscă din etajul Levantin, aflate pe punctul să fie evacuate cu buldozerele dintr-un parc palentologic. Da, era cazul să se grăbească. Și-a dres vocea.
Hai, mergem?
Până la sanatoriu au rulat în tăcere, dinspre pădure te întoarceai către sat, apoi, cam pe la mijlocul distanței, din șosea se desprindea un braț, și mai îngust, către cealaltă pădure, al lui Barbu. Mai demult în spatele dealurilor și pe coamele lui năpădite de fagi și de goruni, se întindea un mare parc de vânătoare, boierii și slugile lor, cu câini și gonaci, cu băieți cârpiți de somn și lihniți de foame, ieșeau în zori să doboare căprioare și cerbi cu crupele profilate prin aburii ceții și capetele aplecate, bocănind cu coarnele trunchiurile stejarilor. Acolo îl duseseră pe Vlad Vintilă Vodă, la patru zile după ce îl făcuseră domnitor, și îl împușcaseră. Cea mai scurtă și mai nefolositoare domnie a Țării Românești. Era mult după vremurile în care moluștele se lăfăiau în apa călduță, fără să aibă grija zilei de mâine.
(fragment dintr-un roman în lucru)