Zece stații de metrou înspre marginea orașului. Femeia își înăbușă discret tusea. Nu e oră de vârf. Nici mulți oameni în vagon. Fiecare cu treaba lui. O artă a supraviețuirii și o necesitate. Căldură umedă. Ochii femeii urmăresc pe geam hăurile întunecate și cablurile care apar și dispar nervoase. Mâinile îi sunt reci, o să crească temperatura corpului. Icnește. I-a promis că vine, nu putea să-l sune de dimineță să-i spună că nu mai merge, el luase deja biletele. Ar fi fost a doua oară când îl amână. Încă o stație. Ochii îi lăcrimează. Ce-o să fie? O să fie bine.
O să se ridice de pe scaun cu două secunde înainte să coboare din vagon. Nu-i place să se dezechilibreze și să se lovească de ceilalți pasageri. E un obicei pe care l-a observat în Paris. Țâșnești din vagonul de metrou atunci când s-a oprit, discret, mersi, pardon. Și nu-i deranjezi pe oameni cu prea multă vreme înainte, cu stupida întrebare: Coborâți la prima? sau Coborâți? Asta nu e politețe, e ipocrizie. După falsa amabilitate vine și înjurătura în gând. Puah! Marca zilelor. Chipul lui Victor îi răsare în minte și femeia se mai liniștește. Își trage șalul peste gură.
Ploaia se întețește. Rememorările sunt dureroase atunci când retrăiește motivele care au dus la acele întâmplări. Nu faptele în sine, ci cauzele dor.
Victor o așteaptă la gura de ieșire din metrou. Ea își drege glasul, tușește scurt și se bagă repede în mașină. Bărbatul locuiește într-un cartier cu case alb-gri cu acoperișuri lucioase.
Până la Pavilion mergem vreo zece minute. O să-ți placă, îi zice Victor. O să te binedispună.
Drumul e nou pentru ea, la marginea orașului, un oraș mare, înconjurat de păduri. Multe locuri părăginite. Când pronunță numele acestui MARE ORAȘ, îi vin în minte alte lucruri. Grandios, istoric, rafinat, așa ar fi trebuit să fie peste tot. În fine. Scoate o bomboană mentolată și se străduiește să vorbească cu Victor în timp ce molfăie ca să mai rețină tusea. Stresul, tusea. Ochii îi ard, pieptul o strânge. Corpul ei s-a împărțit în două. Femeia dinăuntru suferă. Cea din afară e comunicativă, pune întrebări, vrea să afle detalii despre viața lui. Au ani de recuperat și ceva important de discutat. O să meargă la toaletă înainte să intre în Pavilioane. Intimitatea de acolo, momentul în care o să fie ea cu ea în oglindă și o să poată tuși în voie. Încă o bomboană mentolată. Apă rece pe frunte, tâmple, încheieturi, gesturi care revigorează.
E plină parcarea, o să oprim mai departe, zice Victor cu voce blândă. După aia mâncăm la mine.
Dacă nu o să reziste până atunci? Femeia se sperie. Dacă febra crește și o să i se facă rău?
Sunt trei cozi în fața Pavilioanelor. La prima, foarte lungă, stau cei care nu au bilete. Cei care sunt mai aproape de intrare sunt volubili, cei care abia s-au așezat la coadă sunt mai rezervați. Plouă și se deschid umbrelele. Multe, din ce în ce mai multe. La a doua coadă stau femeia și Victor. E pentru cei cu bilete luate online și cu interval orar fix. Coada e bifurcată. Cei de la 11:30 aici, cei de la 12:00 lângă poarta verde. A treia coadă aparține invitaților, privilegiații soartei. Câțiva singuratici. O tipă în rochie cu ștrasuri și tocuri înalte și foarte ascuțite. Zgribulită. Cu o umbrelă minionă, aurie, deasupra capului. În spatele ei, un bărbat înalt îmbrăcat cu un costum impecabil și cu freză „barber shop“. Al treilea, un tânăr, abia apăruse și avea un aer grăbit.
Plouă torențial.
Victor o prinde de încheietura mâinii. Nu mai e mult. Ochii ei sunt triști. Sau împovărați de suferință. De boala despre care nu știa cum o să evolueze. El e alături, poate că nu o s-o lase la greu.
E o simplă răceală, cum îi stă bine unei femei frumoase, zâmbește Victor. Sunt curios cum au aranjat Pavilioanele.
Ea îi răspunde în gând. Plouă. Nu pot să vorbesc acum pentru că orice cuvânt e urmat de o icnitură. E frig. Oamenii sunt fericiți, turiștii sunt încântați că o să pună pe FB sau Instagram poze reușite dintr-un loc atât de celebru.
Mai sunt câțiva și intrăm, zice Victor calm.
Femeia intră la toaleta pentru femei. Pe ușă, e un semn cu un schelet cu fundă roz pe craniu. Signalectica din zilele noastre a luat-o razna sau e, de fapt, posesoarea adevărurilor. Sau a deșertăciunilor despre natura umană. Contemporaneitatea deconstruită poate fi insuportabilă, mai ales atunci când induce ideea de singurătate. Femeia, un fel de Minnie Mouse, o dulce povară, un schelet mai rotunjor și plin de farmece. Vârful unui eisberg eșuat în mările Sudului.
În prima sală a Pavilioanelor sunt doar câteva exponate. Bine alese, cât să creeze dorința de a le vedea și pe celelalte. Nimic cu totul nou. Femeia se simte stingheră de parcă ar exista un paravan între ea și tot ce e expus. Tușește scurt, în piept deja durerea e mai mare. Victor o observă de la distanță, apoi se întoarce la exponate. Mâinile ei sunt reci. Victor o caută cu privirea prin sală.
Să mergem pe terasă, de acolo se vede cel mai frumos orașul, se văd și Pavilioanele exterioare, acum sunt închise. Ai umbrelă?
Femeia se oprește să admire un exponat excentric. Ce idee! Să faci pneumonie într-un oraș civilizat. Până la pneumonie mai are câteva zile, sau poate ore. Incertitudinea e groaznică. Are numărul lui de telefon salvat și baterie 79%. O neliniștesc doar stațiile de metrou până acasă. Acolo e la mâna necunoscuților.
Sunt multe trepte de urcat până la terasă, fiecare treaptă stimulează un mușchi și o durere nouă. E mai mult frica, își spune ea în gând. Aerul rece și umed de afară o înăbușă. Deschide umbrela care se răsucește imediat de la vântul puternic. Victor e cu câțiva pași înainte. Orașul e învăluit în cețuri și nu se văd clădirile emblematice. Păcat, se scuză Victor, de parcă el ar fi adus ploaia.
Pavilionul cu chimonouri e plin de vizitatori. Casetele de sticlă protejează fragilele costume de mătase. Mânecile sunt ușor ridicate și un curent fin de aer le mișcă. Parcă sunt femei în vitrine. Gulerele se îndoaie și pieptul chimonourilor se strânge de parcă icnește. Sala se numește Surorile. Pavilioanele au obișnuit publicul cu scenografii inedite.
Victor stă la câțiva pași de femeie și observă ochii ei care se luminează la vederea delicatelor ținute. Spatele ei e plăpând, chipul grațios, carnea de mătase, buza de sus fin arcuită, gura umezită. Ar săruta-o chiar în clipa aceea. Ea nu-l vede, admiră chimonoul cu cocori albi pe fond gri. Parcă ascunde o făptură înăuntru, o mică, foarte mică femeie cu ochi negri, buze roșii ca cireșele coapte și umeri de fildeș, care se pierde în mătăsurile mișcătoare ca o prezență-absență. Și care și-ar dori ca toți vizitatori să plece, luminile să se stingă, să audă doar ploaia ca pe un abis neîntrerupt.
O pulbere fină aurie se răspândește în aer și invitata lui Victor tușește cu plămânii ei de mătase. Încearcă din răsputeri să-și țină capul drept. Chimonourile parcă o aud și-i răspund prin mișcări tremurate. Mânecile ar îmbrățișa-o moale. Cocori dintre costume sunt făcuți din servețele albe de hârtie, prinși cu fir transparent. Zboară peste mătasea colorată. Particule de aur fin sunt peste tot în aerul pavilionului. Iar ea tușește în continuare. Așa a fost și în ziua în care sora ei mai mică a plecat de acasă. Și s-a mai întors. În dimineața de după „evadare“, ea a găsit pe treptele casei un șervețel de hârtie, alb, mototolit. Era mica ei soră care-i transmitea un mesaj, delicat, discret, fără cuvinte. A mai găsit, peste o lună, în cutia de scrisori un alt șervețel. Atunci femeia a înțeles și a zâmbit. Cu ochii, e cel mai sincer zâmbet. A tușit cu plămânul ei de mătase și o pulbere fină s-a răspândit în aer. Și de atunci nu contenește să icnească.
Victor o liniștește. O trage ușor de lângă exponate și o așază pe o bancă.
De fapt, e mândria mea de bărbat în joc. Sunt un aducător de venituri, știu s-o fac foarte bine. Dar mă simt ca un pardesiu ponosit. Cred că-mi citești gândurile. Cu flerul tău m-ai salva, ca pe o mătase veche din care ți-ai face un chimono. Nu aș fi cel mai frumos chimono din lume, dar pielea ta m-ar mângâia atunci când m-ai îmbrăca. Și mâinile tale moi m-ar atinge. Aș îndura ceaiul fierbinte răsturnat din neglijență. Ți-ai acoperi goliciunea cu mine. Pentru asta, îndur orice. Hai la mine să mâncăm.
Victor și femeia cu plămâni de mătase din care tâșnesc particule fine aurii, ies pe porțile mari ale Pavilioanelor. Drumul șerpuiește înapoi pe la marginile orașului, prin locurile părăginite. Pădurea e verde.
Apartamentul lui Victor e simplu mobilat, apartament de burlac. E în tonuri de griuri minerale. Singur pe un perete, un tablou abstract cu mult roșu și linii de forță. Femeia cere un ceai și se așază cuminte pe un scaun cu ochii pe geam la ploaia care reîncepuse.
Nu ar mai fi nimic de adăugat. Totul e în mesajul pe care ți l-am trimis acum o lună. O lună grea pentru mine, subliniază Victor. Și în confesiunea de la Pavilion.
Femeia, cu obrajii îmbujorați, icnește. Aerul e umed, paticulele ieșite din plămâni au tente roșiatice.
Chimonourile sunt suflete de femei. Între un chimono ponosit și unul strălucitor nu vezi de fapt diferența. Nu ți-aș aduce nimic bun, Victor, starea mea…
Bărbatul pune pe masă un bol cu pasta alla genoveze.
Îi ia cana cu ceai din mână și o conduce la masă, pe fragila și imponderabila lui musafiră. Ea merge greu, din ce în ce mai greu. Se opresc. Victor o ia în brațe, ea adormise deja. Ușoară, cu pielea străvezie, ochii cu gene de mătase, mâinile ca niște șervețele de un alb impecabil, sânii ca niște muguri. Din plămânii de mătase abia mai ies particulele aurii. Victor o duce în dormitorul lui și o așază pe patul mare cu baldachin. E ca o foaie de mătase, sânii abia se mai ghicesc, buza de sus a rămas arcuită ca după un sărut, abdomenul e plat, coapsele moi. Îi netezește pliurile, o mângâie în locul în care ar fi trebuit să se rotunjească șoldurile și abdomenul. Strânge ușor gulerul ca și cum nu ar mai fi vrut ca cineva să-i observe pieptul fragil și desenul cu cocori.
Victor se așază la masă și mănâncă tacticos din bolul cu pasta alla genoveze. Privește, prin ușa deschisă a dormitorului, chimonoul de mătase care stă pe patul lui. Impecabil, cuminte. Doar al lui.