Poetica raţionamentului

Poet din promoția 1979 a Echinoxului clujean, Traian Ștef și-a întârziat debutul editorial până în 1993, publicând Călătoria de ucenic cu un an înaintea plachetei lui Ioan Es. Pop (Ieudul fără ieșire), nouăzecistul distins recent cu Premiul Național „Lucian Blaga“. În 2022, poetul echinoxist (mai târziu și prozator) a publicat culegerea retrospectivă Opera poetică, cu o prefață panoramică de Al. Cistelecan, selectând majoritatea poemelor cuprinse între volumul debutului și Sacoul demodat (2021). Iar în anul acesta, cu semnificație aniversară în biografia sa, poetul cu fibră post-modernă adaugă la profilul său poetic un grupaj de inedite Mintea de cristal, conceput în aceeași manieră personală de poet inspirat sub auspiciile lucidității raționale cu rost ordonator.

Încă din momentul inițial al ucenicului, Traian Ștef a conturat o metodică a discursului întemeiată pe colajul de segmente ale cotidianului, ca niște scene vivante amplificate de fantezie. În volumul „Echinox“. Vocile poeziei, Ion Pop remarca în acest sens înclinația poetului spre „situații, mici înscenări, un univers de panopticum“. Înzestrat cu simțul observației ce pătrunde dincolo de aparențe, subiectul liric, așezat într-o poziție privilegiată („Locul acesta mi se pare tot mai frumos“ – enunță în Alte cuvinte), înregistrează scene din casa și viața vecinilor sau a părinților și rudelor până ajunge la întâlnirea cu dublura eului, Eu ăstalalt: „Nu mai stau ca un jandarm în spatele meu/ Fac toate lucrurile care trebuie făcute/ Cum scrie la carte/ Dar în altă carte pe care am scris-o eu însumi“. Lărgind semnificativ cadrul viziunii alegorice, sunt preferate secvențele din lumea urbei, unde oamenii se întâlnesc aievea cu zeii sau chiar cu Creatorul suprem: „Pe străzi curierii și zeitățile/ Alții care nu stau în casele lor/ Aleargă după trebuințele oamenilor/ Doar că zeitățile nu-i întreabă ce vor“; „Mi se pare că Dumnezeu a făcut o mișcare/ A făcut un pas microscopic prin universul nostru/ Imaginați-vă pasul acela/ Și pământenii încercând să-l țină de un picior“. Naturalețea discursului spre care aspiră poetul este întreținută îndeobște prin inflexiunile ludice și parodice ori (auto)ironice în frazarea rostirii, coborâtă uneori până la limita colocvială a expresiei populare, sfidând conformismul.

Poetul cultivat în spirit filosofic privește lumea și viața în urma unor temeinice lecturi, chiar dacă neagă deprinderea filosofică: „Despre sensul vieții nu mai filosofez“; „Nu mai există timp dragă filosofule/ Doar o trepidație o foșgăială/…/Mintea nu mai are îngândurare“. Întâlnirea din vis („Mai sigur ar fi să ne întâlnim în vis/ Nu-mi place lumea asta“) este soluția ideală a poetului sceptic, care admiră condiția actorului („Numai actorul are viață veșnică/ Numai viața lui are sens“). Fără să trimită la sursele divagațiilor lirice, Traian Ștef își întemeiază viziunea despre „viața lumii“, începând cu Viața este vis (în concepția alegorică a lui Calderon de la Barca), continuând cu viziunea shakespeariană a „lumii ca teatru“, ajungând până la teza lui Schopenhauer din Lumea ca voință și reprezentare. Asumându-și viziunea asupra „lumii reprezentării“, opusă „lumii naturii“, poetul contemporan, manierist în genul său, tinde, în fond, să realizeze „o imagine interioară a lucrurilor“ (în termenii lui G. R. Hocke din Manierismul în literatură). Exemplar este poemul Dacă viața e vis: „Cu mult timp înaintea noastră/ Poate chiar înainte de Cristos/ Poeții au descoperit că viața e vis// Ca să descopere tot un poet/ Din vremea noastră/ Că viața cea mare e în mintea noastră/ Că visul e viața// Și dacă stăm să ne gândim/ Cât trăim în această succesiune de vis în vis/ E infinit mai mult/ Decât în calendare// Și dacă viața e un vis al morții/ Într-adevăr există lumea cealaltă/ care e de fapt asta pe care o trăim/ Dar o vedem cu alți ochi“. Iar în poemul Lumea asta se adaugă în registru confesiv: „Cam asta ar fi veșnicia după care tânjesc/ Apa din fântâna de la marginea grădinii/ Pe care tocmai am desfundat-o/ Pentru nepoții pe care îi duc de mână/ Prin trifoiul zumzăitor/ Sau mă duc ei de mână spre amintirile mele“.

Specificul poeticii fundamentate de Traian Ștef constă în înlocuirea confesiunii directe cu problematizarea existențială în registrul formal al operației mentale. Iar forma adecvată principiului poetic devine raționamentul, condus uneori până la limita silogismului, când poetul se afundă ludic în noianul de contradicții logice. Îndeobște prin silogisme nutrite din aparență, de genul: „Eu găsesc că umbra are aceeași putere/ Cu corpul care se interpune între ea și/ Razele soarelui“; „O pastă de dinți cu peria aferentă/ sunt pentru mine o chestiune metafizică“ etc. Din seria de poeme astfel edificate se desprinde Era divagațiilor: „Ne-am obișnuit/ Intrăm în era divagațiilor/ Nimic nu mai are importanță dacă moartea/ E la tot pasul// Iminența nu mai provoacă nicio temere/ Mai devreme sau mai târziu oricum/ În același punct vom ajunge“. În sprijinul raționamentelor sale silogistice, poetul elogiază Mintea de cristal ca substanță universală, în poemele ce dau titlul volumului, susținută de vederea cristalină cu atributul clarității: „Ea nu poate fi bolnavă/ Ea nu poate fi decât limpede/…/ Mintea de cristal e un anume fel de minte/ E mintea însăși răspândită peste tot/ Cel mai la vedere în cristalinul ochiului/ Cel mai ascuns în hematiile zeului poznaș/ cel mai bine în creierul necunoscut al munților/ Și al oamenilor“. Crezul creației cerebrale este completat în poemul Poezia înaltă, opusă ironic „poeziei joase“: „Poezia înaltă se scrie greu în stil înalt/ Ea este părtașă/ La armoniile minții universale“. Genul epic fiind mai potrivit pentru divagații și deprinderea parodică, Traian Ștef și-a valorificat, în ultima vreme, talentul de prozator, începând cu Orbul și dintele de aur, din 2002, până la Povestirea Țiganiadei.