Nimeni nu-i știe numele cu care s-a născut, pe la 1753, în tribul ei din Gambia (sau Senegal?), într-un neam de păstori. Poate că ar fi trăit fericită (și necunoscută), dacă, la opt ani, nu ar fi fost capturată de negustorii de sclavi care au deportat-o, alături de alți două sute de tineri africani, în America de Nord. Cum era doar o copilă bolnăvicioasă, incapabilă să lucreze pe plantațiile de bumbac, a fost despărțită de familia sa și destinată unei „cariere“ de slujnică.
Pentru că nu i se știa numele „de acasă“, a fost botezată Phillis, după numele corabiei cu care a sosit la Boston. Familia Wheatley, care a cumpărat-o a considerat-o de-a lor și a înregistrat-o ca Phillis Wheatley.
Aici trebuie să contrazic un clișeu, anume acela că familiile care aveau sclavi îi persecutau și-i țineau nemîncați, considerîndu-i suboameni. Nu, au existat destule cazuri în care, după un număr de ani, sclavii au fost eliberați de stăpînii lor și ajutați să-și facă un rost. Și mai e un clișeu de contrazis (sau măcar de nuanțat): vînătorii de sclavi nu erau doar albi fioroși, fără suflet. Nu, adesea vînătorii de sclavi, cei care-i capturau și-i duceau în tîrg, în port, la corăbiile de deportare au fost și negri. Anthony Johnson, unul dintre primii negustori, era un african din Angola. El a fost printre primii care își marcau sclavii cu fierul înroșit.
Stăpîna casei în care a ajuns Phillis, Susannah Wheatley, s-a ocupat de tînăra copilă și, după ce a văzut că a reușit să învețe de una singură alfabetul, i-a dat să citească și s-a ocupat cu afecțiune de educația ei. La cîteva luni deja, cu sprijinul copiilor Wheatley, Mary și Nathaniel, Phillis citea Biblia, studia mitologia greacă. Mary a devenit un fel de profesor al tinerei africance și i-a îndrumat lecturile, de la Homer la scriitori contemporani, i-a predat noțiuni de astronomie și geografie. Educația ei era la fel de aleasă ca a tinerelor din societatea albilor. Dotarea intelectuală deosebită i-a uimit pe cei din jur, iar stăpînii ei au eliberat-o din sclavie la împlinirea vîrstei de 20 de ani.
Dacă faptele s-ar fi rezumat doar la atât, am fi avut de-a face cu o excelentă integrare și adaptare la civilizația americană a unei tinere născute în Africa. Doar că Phillis nu era numai o cititoare pasionată, ceva (inexplicabil?) a împins-o mai departe, astfel încît, la doar 14 ani, a publicat prima ei poezie în „Newport Mercury“. Da, o fetiță de 14 ani, născută în Africa, analfabetă pînă la sosirea în Boston, unde a fost vîndută ca sclavă, scrie o poezie și o trimite unei publicații destinate doar scriitorilor albi. Iar poezia ei este publicată!
Susannah Wheatley devine mentora și protectoarea tinerei poete pe care o însoțește la diverse reuniuni ale înaltei societăți din Boston, unde Phillis poartă conversații docte despre Biblie și despre literatură și unde stârnește admirația celor prezenți.
La scurtă vreme, se convertește la creștinismul puritan, dominant în societatea bostoniană, și este botezată la 18 august 1771, de reverendul Samuel Cooper, unul dintre propovăduitorii „Marii Treziri“ (care va sta la baza Bisericii Metodiste).
Succesul tinerei poete nu generează doar aprecieri, ci și unele îndoieli. Pentru mulți, era imposibil ca o tînără africană, provenită dintr-un neam fără tradiții culturale, să fie autoarea unor poezii. Talentul, cultura sînt considerate apanajul societății albilor. Pentru a-i convinge pe neîncrezători că, totuși, tînăra Phillis este autoarea poeziilor și că poate purta discuții elevate despre literatură, Susannah Wheatley a organizat un fel de juriu, pe 8 octombrie 1772, în care au fost adunați optsprezece notabili din Boston, care vor trebui să răspundă la întrebarea: „Este un negru în stare să scrie opere literare?“
Întrunirea are loc la casa municipală din Boston, unde tînăra Phillis se prezintă cu 12 poezii scrise de ea. Nu există o consemnare a discuțiilor, dar la finalul „examinării“, toți notabilii convocați atestă în fața lumii că Phillis Wheatley este autoarea poeziilor respective. Această atestare va fi reluată în prefața cărții Poeme pe diverse subiecte, religioase și morale, editată în 1773, la Londra. De ce la Londra? Pentru că societatea bostoniană încă era reticentă la ideea că poate exista o poetesă de culoare. Pentru a publica poeziile, tînăra poetă și protectoarea ei au făcut o călătorie la Londra, unde cu sprijinul unor nobili, au reușit să publice cartea. O carte care stîrnește multe reacții, nu numai în America de Nord. Chiar Voltaire va scrie, sec: „Opera lui Phillis este proba că negrii pot să scrie poezie“. (Acum sună, desigur, îngrozitror, dar atunci, fraza lui Voltaire a marcat un punct de reper în atitudinea față de afro-americani – ca să folosesc un termen corect politic).
Cu toate acestea, Thomas Jefferson își manifestă neîncrederea: „În mod cert, religia a generat o Phillis Wheatley, dar nu o poetă, poemele apărute sub numele ei nu merită deloc să ne oprim să le comentăm“. Nu este, însă, exclus ca acest episod să-l fi făcut pe părintele fondator să-și reconsidere atitudinea față de sclavie.
Phillis Wheatley continuă să-și susțină opera, recunoscută de tot mai multă lume. George Whashington o invită la biroul lui din Cambridge și-i laudă calitățile. Poeta se bucură și de atenția lui Benjamin Franklin, căruia îi dedică un volum de 33 de poezii. E citită, respectată și admirată.
Nu există un mai bun exemplu despre puterea poeziei. O poetă cu nume de corabie a reușit să dinamiteze prejudecățile rasiale și să facă loc în literatură unui întreg continent.