Poeme de Ion Popescu-Brădiceni
Poemul orfic
În zori un pahar cu ambrozie
drept leac preventiv împotriva
morții. Clepsidra cu nisip întoarsă
ca să-mi rezerv timpul întru întoarcere.
Apoi cana cu ceai de tei ori de
mentă și izmă. Masa de scris, scaunul
mereu în centrul odăii de la drum:
în toiul anotimpurilor calde, transfigurate.
Afară-i râul, curge heracleitic, ducând
în apele-i cristaline toate melancoliile
mele afurisite, date la (con)topit,
fierarului din capul Brădicenilor:
ultimul alchimist al acelui sfârșit
de secol, tare ca o stâncă
ori ca voința cavalerilor templieri. Îmi
amintesc de cartea începută ieri, de citit în ediție
bilingvă cu poemele
lui Charles Baudelaire traduse în românește de
Tudor Arghezi și alții mai neînsemnați.
În zori iau pulsul zilei: soarele urcă;
plopii trufași sprijină bolta triunghiulară
de propriile umbre. Undeva departe ciripesc
niște păsări măiestre, în zăvoi încep să iasă
aburii din mlaștina încinsă. Se vor
răspândi mirosurile peste viile din jur, un claun
cu-o plasă de prins fluturi vrea să le adune
în niște oale de lut pântecoase
pentru un alt leac miraculos, transmis
din generație în generație de vreo
două mii de ani. De pe acoperișul
bisericii țipă un înger: Dați-mă naiba
jos, am rău de înălțime. O babă trece
pe drum, se închină dar îi promite
cu promptitudine: „Mă duc repede-acasă
să aduc scara de la pod.“ Această
reverberație din talentu-mi ce-și iese
iarăși din matcă și inundă spațiotimpul
se metamorfozează în reverie, și tot ea:
în poemul de față incantatoriu și orfic.
Latifundiarul fericit
Sunt un latifundiar mulțumit.
Îmi curge inspirația prin degete.
Proprietățile-mi nu pot fi
înstrăinate. Fiindcă de drept
și de fapt nici nu există.
Averea-mi e o mică bibliotecă
în care opera-mi literară
își așteaptă consacrarea, sarea
pământului îi păzește integritatea
de necuprins. Când inima-mi
tristă poposește pe-un banc de
nisip, atunci vocația mea
de latifundiar al cuvintelor
descărnate pân-la simbol
începe a mirosi a miozotis.
Sunt de-atât amar de timp
prizonier într-un vis scufundat
el însuși în propria-i albie
cosmică. La schimb n-aștept nimic.
Grâul dă-n spic, râul e plin
de pești multicolori, macii pe colină
seduc dropiile, greierii înalță
imne țăranilor simpli de pe
ogoare. Păsări măiastre îmi
încântă auzul. Eu voi să-mi
schimb nimbul, cum cerbii
coarnele la sfârșitul fiecărui
an. Sunt deci, dragii mei
cititori de duminică,
un latifundiar fericit!
Poeme de Daniela Șontică
cântece pentru vrăbii
vor veni vrăbiile
și vor număra
trei funii de mătase aspră,
trei sute de larve ce se visează libelule,
trei mii de lacrimi cu acid hialuronic.
ridul dintre sprâncene
o să mă lase în sfârșit
să intru în orașul interzis
unde este bărbatul interzis.
să plângem puțin –
am făcut să crească trei fire de iarbă
în culmea secetei,
dar cine poate să spună
că ne-am salvat sufletele
dacă
am uitat să ieșim din inimi,
dacă am avut prea mult anestezic
și am adormit ca niște greieri
în ghetele abandonate într-un parc.
iar cine poate să spună ceva despre asta,
acela mai curând să scrie,
să numere bube,
să spele tălpi,
să inventeze ceva,
cum ar fi nisipul,
cum ar fi cuvintele îndrăgostiților,
aceleași
în fiecare zi de secetă
și drum lung.
memoria rochiilor
rochiile mele înflorate
nu vor să te uite.
îmi închipui că ești un pictor,
este o dimineaţă de vară
și nu te-am găsit,
deși te-am căutat în dicţionare
și am jefuit biografiile
altora pentru tine.
paradoxal este acum râsul
până ne dispar ridurile de expresie
și doar îţi pun un alt nume în fiecare zi.
tot ce e viață
când treci cu bine prin furtuna zilei
te bucuri
şi aştepţi ceva
mult mai vijelios,
poate solzii unor amintiri
căzând peste acoperişuri
ori
stăpânul cochiliei invizibile
sub care se ascunde uneori
tot ce e viață.
o pasăre în cap
artistei lilian theil
s-ar fi înecat dacă
nu s-ar fi prins
de rădăcinile jucăușe de sub apă.
se salvase, însă pasărea din cap
o certa:
„nu ai dreptul să te agăți de picioarele
copiilor mai mici decât tine!“
de atunci
desenează oameni păcătoși.
azi decupează o pereche de cizme
și încalță cu ele îngerul din mijloc.
arborele lumii
are înfipte în ramuri topoare și piroane,
sângele curge, dar nu mult.
numai mătăsurile viu colorate,
suprapuse pe dimia aspră,
tânjind după cele două pietre.
pasărea din capul ei
are ochii de perle.