Poet optzecist din familia celor care și-au întârziat debutul editorial, Liviu Capșa – născut cu șapte decenii în urmă – a publicat primul volum, Hipodromul cailor de mare, în 1993. Precum Marin Sorescu din generația șaizecistă care își face intrarea în literatură în 1964 cu parodiile din Singur printre poeții. După o serie de culegeri care reliefează disponibilitățile stilistice (inclusiv versuri pentru copii), începând cu Victoria cotidiană și Noi sudiștii (în colaborare cu meteoricul Marin Lupșanu) poetul optzecist al anilor ’90 revine la incursiunea parodică, de această dată, printre confrații de generație (de la Liviu Antonesei până la George Vulturescu, alfabetic). Dar asimilează și prelucrează maniera lor în formula unui joc spiritual, în registru ludic-ironic fără șarjări caricaturale accentuate, în genul parodiilor originale concepute cu mult timp în urmă de George Topîrceanu.
În volumul de maturitate actual La marginea cerului se conturează profilul distinct al poetului atras de problematica existențială a lumii de azi în proiecție istorică. Primul capitol poetic, Bizanț după Bizanț, după Bizanț, se deschide cu o viziune distopică asupra lumii contemporane, satirizând moravurile bizantine dintr-un oraș generic bântuit de cumplite vremuri. Filonul satiric se amplifică în poemele grupajului până la limita sarcasmului biciuitor. Piața mare din poemul omonim – „o piață care adună și împrăștie/ grămezi de lucruri și vieți“ – cuprinde un întreg oraș cu moravurile sale bizantine: „locul sacru la care se-nchină/ tot muritorul/ s-a întins acum și peste oraș// se vinde și se cumpără/ fără-ncetare“. Societatea contemporană se confundă cu Balcania pentru totdeauna într-o viziune pitorească: „tocana de vorbe/ e pusă la fiert/ și condimentele curg din belșug/ cuvintele sunt arse cu biciul/ limba română e pusă la jug“. În cineva spiritul mercantil devine „prototip universal“: „zidim catedrale ridicăm cruci/ mânjim filele istoriei/ cum ne dictează interesele/ suntem de neclintit“. Iar în poemul în balanța istoriei, din perspectiva unui călător pe mapamond, templul sacru („în care grandoare se înălțase pe vârfuri“) este analog odăii obscure cu rezonanțe istorice („în care se ghemuise frica/ în care gemea întunericul“), pierzându-și „conturul în mahalaua ruinelor fumegânde“.
Poemele din a doua secvență, substanțială ideatic și pigmentată parodic, un pumn de cireșe, spațiul poetic este localizat, în maniera utopiei negative, la marginea estică a lumii europene: „aici mai la margine/ în partea asta de lume/ unde veșnic se coace așteptarea/ unde se ridică praful/ și înflorește băltoaca / aici unde orice avânt/ cade în văgăunile neputinței /…/ aici unde mitologia valahă/ toarce aceleași nesfârșite povești/ unde încăpățânarea bălăriilor/ întunecă orizontul șanțurilor“. Percepția frontierei umane asimilează o semnificație metafizică în poemul titular la marginea cerului („nimic nu mai mișcă/ în acest pustiu arzător/ clocit de un soare vrăjmaș// doar o mână obosită/ aruncă la groapa din vale/ cenușa trecătoarelor zile“). Într-o viziune cu inflexiuni paseiste, eul poetic, amenințat de daruri otrăvite ale societății în progres capitalist („marketurile astea sunt caii troieni“), se înstrăinează de peisajul natural revigorant, sub presiunea „istoriei (de) azi“ care „își accelerează mersul“ și amenințarea unor vremuri atroce: „va ploua iarăși cu foc/ cu noi tancuri în piețe/ s-a descifrat în cărticica/ luminatului conducător.“ Pe acest fundal istoric se proiectează întâmplări într-o curte de țară – o imagine satirică de critică expresivă, cu ironie aluzivă, a generației de poeți textualiști („textualismul s-a născut la sat/ într-o curte cu orătănii“), inovatori stilistic („poștași filologi aruncă-n ogrăzi/ zeci de plicuri cu limbajul distrus/ și oricine înțelege că vremea stilului clasic/ demult a apus“), biografiști și exploratori ai cotidianului banal („avem și biografism cât cuprinde/ și o puternică inserție în cotidian“), însuflețiți de „spiritul ludic“.
Ultima secvență din La marginea cerului este alcătuită dintr-o serie de amprente caligrafice care marchează condiția ontologică a ființei umane prin raportare istorică și mitologică. Grupajul este inaugurat cu situarea geografică a existenței tradiționale din noi sudiștii („noi sudiștii avem sângele iute/ și privirea de șoim/ cu care ținem orizontul aproape/ cu pași uriași străbatem câmpia/ iar când se sfârșește pământul/ pășim peste ape“) și din viața-n provincie („greu mai este, Doamne/ să trăiești în provincie/ să tot strângi/ la șurubul zilelor/ să pui mereu cuie“). Tematica amplă acoperă cursul vieții omului de pretutindeni (omul acesta, călătoria ori Englatera for ever),din timpul copilăriei fericite (copilul soare) până la moarte (obosit). Pe lângă „tablourile din natură“ pastelate, pregnante devin accentele ironice corosive de satiră politică din toate visele și travaliul cu cartea: „și cât sacrificiu a făcut/ și distinsul domn deputat/ cât efort ca să scoată mărăcinii/ din sintaxa limbii/ care-l înțepau fără milă// și câtă trudă pentru la fel de distinsul domn senator/ să plivească buruienile din unicul discurs al mandatului// pe brânci s-a târât/ și hâtrul nostru ministru/ să-și lustruiască fiecare frază“. Discursul poetic despre „circul“ lumii se încheie simbolic cu o rugăminte adresată divinității sub semnul lui Isus: „de două mii de ani/ te rugăm, Doamne/ scoate-ne cuiele din mâini/ și picioare/ ia-ne cununa de mărăcini/ care ne-a însângerat fruntea/ și ne-a stins glasul/ vrem și noi/ să ne întoarcem în lume/ să pășim printre oameni“. Semnificative pentru maturitatea artistică demonstrată în La marginea cerului sunt altoiurile livrești bine asimilate, din titlul primei secvențe (cu trimitere la studiul lui Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț), referințele la provincia Balcania conturată de Fănuș Neagu în proza scurtă (Balcania pentru totdeauna) sau la „colțul de rai“ denumit de Lucian Blaga „spațiul mioritic“ (la târg).