O roată simbolică

Roata: un simbol ambiguu. Pe de o parte, reflectând perfecțiunea suverană a cercului, pe de alta, cu o notă relativizantă în relație cu fenomenele complexe ale devenirii, ale continuității fără fine. O eliberare și o subordonare în aliaj. Punându-și creația poetică sub semnul roții, Vasile Igna se încredințează cu bună intuiție unei circularități neîntrerupte a dispozițiilor emoționale și a imaginilor adiacente care, în eterogenitatea lor, inspiră concomitent simțământul unității și cel al diversității: „Roată-roată se-nvârt norii și/ răstoarnă cu-o furcă de fulgere/ brazdele de iarbă stelară/ pipernicită perversă și roasă/ abia adunată sub coase/ de pacte terestre/ și cununii cerești/ cu obiceiuri mult prea pedestre// Cu siguranță se va găsi o carte veche/ scrisă pe apucate și cam după ureche/ de un amploiat cu multe porecle/ în care vor foșgăi și case și nume/ ca într-un mușuroi cu furnicile-n rut“ (Roata – nu știu). De remarcat din capul locului o particularitate a producției în cauză. Predomină aici nu satisfacția împlinirii, ci o rezervă, o refulare, o dezadaptare continuă. Natura auctorială energică se confruntă cu decepția nu o dată în chip tăios. Avem a face astfel cu un refuz încrâncenat, cu o durere ironică: „Prin urmare alungă rușinea de a fi/ viu printre adormiții zilei de azi/ desfă parte cu parte propoziția/ închide-l pe Diogene-n butoi/ doxa lui e îngăduință și ipocrizie/ sclav ești al râvnei de-a nu fi învins“ (Respirație – prin urmare). E mereu prezent, dacă nu nemijlocit, măcar în transparență, un fond ancestral rural. Supus speculației morne, acesta se descompune în particule minimale și deopotrivă în raporturi cosmice: „o cifră oarecare ce împărțindu-se la zero/ se face mică de tot și dispare într-o turmă fără de/ urmă devenind fiecare ori frate cu nimicul ori/ soră de lapte cu Carul cel Mare“ (Spița – în străvechime). O încruntare stilistică întinsă spre o materie în duhul său, asociind și disociind spre a asocia și disocia din nou cu paciență: „Roiuri roiuri de galaxii îi făceau să se simtă cu/ toții vii iar sub orizont elementele bolboroseau/ ca o ceată de năluci acompaniată de doi cuci și/ de un Nime scriind o ecuație doar din numere/ prime ca să le arunce apoi la gunoi într-un fel/ de cazan sub presiune rămas până azi fără de/ nume și fără cutume. Doar Valea pe atunci o/ răzgâiată de fată se rostogoli ca o roată împinsă/ de vânt pe Pământ unde ajunse deodată cu întâiul/ cuvânt cel întrupat“ (Ibidem). Distanțarea temporal-spațială devine o apropiere sarcastică până la caricatură, nu fără insistența pe detaliile derizorii. Cinismul e inflorescent în desenul pitorescului subordonat: „Nu povestește dar învață-a scrie/ cifre bățoase litere mai moi/ pereții Peșterii sunt de hârtie/ ticsiți de liniuțe cercuri și cârlige/ de care spânzură doi câte doi/ îngeri pe care flama gerului îi frige/ și îi aruncă iute înapoi“ (Roata – nu povestește). Un moment biblic e parodiat prin plasarea sa în depreciere naturistă: „Cândva a mușcat și el dintr-un fruct și-a orbit/ orb mușcă acum dintr-un trunchi plin cu/ ramuri uscate ros de omizi îmbrăcate/ în zdrențe/ ce-ntâmpină seara cu reverențe/ puțin obosite“ (Respirație – cândva a mușcat). Înregistrările senzoriului curent probează dificultatea acestuia: „Sângele nou e cald, netrecut prin site/ greu e să-l mesteci cu miezul de piatră/ al pâinii și mersul de șarpe al zilei/ să-l tulburi cu zborul rotat al/ unui stol de porumbi“ (Ibidem). Sau o demonie rustică: „Vara se-nchide pe sine/ într-un stup sigilat de albine/ cu milioane de ace și șurubele/ unele de strigoi altele de pui de iele“ (Ibidem). Într-o atare atmosferă tensionată relativizările nu ezită totuși la o extensie istorică, menționând „rădăcinile apei/ și-ale țărânii unde totul se divide în arșiță/ și frig ca într-un jucăuș Parmenide vălean/ emigrat aici din Eleea care tocmai de-aceea/ își lăsase pletele să unduiască precum/ femeia“, indicând clipa în care e de așteptat „să coboare Zeea întâi în Caldeea/ și mai pe urmă peste-a Văii fără de turmă/ păstor și să rămână măcar o săptămână“ (Spița – minunate sunt). Sau un peisaj compozit în care distribuția antică prefirată cu o atenție imaginativă descinde în zona mioritică: „La douășpe-n noapte el desenează un peisaj/ fără hotare ce seamănă în parte cu visul în parte/ cu roata unui Soare oarecare care-n amiază/ luminează o jumătate de frază îmbrăcată/ într-o armură de Hector ori de Ahile/ jurați amândoi ai acelor zile în care/ troienii ascunseseră un puhoi de Elene/ iar acum rătăceau liberi de reguli și zei/ printr-o poiană din Vale cu toate legile ei./ Prin haosul propriu cum ar fi spus Nae/ din Turnul său înclinat ca o imensă copaie/ în care s-ar fi scăldat nimfele, zeii și zeițele“ (Spiță – la douășpe-n noapte). Obiectele, ființele, plantele se adună spontan într-un peisaj cu o incidență livrescă: „Acolo jos unde rămân urmele roții/ amintirile vorbesc în somn/ cu anii mai de pe urmă/ și uneori/ le cresc mlădițe la subțiori.// Plouă și se aude cântecul răgușit/ al cucului ce adună vreascuri/ pentru focul prematur al verii.// Sunt urme de iepure șchiop/ un desen/ acoperit de polen.// Și cărțile-s înșirate la soare/ care de care/ pe frânghia de rufe/ ca niște trufe/ în agonie/ abia dezgropate din glie“ (Roata – acolo jos). Maniera preferată e o halucinație rece în care obiectele se metamorfozează reductiv sau amplificator. Cu un epilog care însă cedează magiei impulsului scriptic: „Apoi se duce acasă șterge totul/ și începe să scrie. Apoi șterge din nou până/ ce roata se preface în ou“ (Spița – veți spune). Amestecul carnavalesc al circarilor, animalelor, entităților mitologice constituie prilejul unui îndemn de sine al autorului către o ascensiune sideral intemporală: „Aprinde-ți doar ochii/ fii steaua ce licăre iar/ în memoria deja resemnată/ a unui calendar/ fără dată“ (Respirație – să nu mai vorbim). Neîndoios, Vasile Igna e unul dintre poeții de înaltă clasă ai tot mai îmbelșugatei noastre actualități literare, ceea ce nu e puțin lucru.