E Lovinescu a pus în circulație opinia potrivit căreia Tudor Vianu ar fi renunțat la critica literară pe care o practica mentorul „Sburătorului” pentru a-și pregăti mai lesnicios drumul spre cariera universitară. Ceea ce nu neglija autorul Pașilor pe nisip (ținut toată viața pe nedrept departe de viața universitară) era starea de fapt că, în perioada emiterii acelei aprecieri, Tudor Vianu frecventa și apoi absolvea, în 1920, Seminarul Pedagogic al Universității din București. Anii au trecut, iar Henri Zalis relatează înspre sfârșitul monografiei dedicate lui circumstanțele în care l-a cunoscut pe marele său profesor cu profundă vocație pedagogică.
Viitorul istoric literar Henri Zalis se transferase în 1951 de la Institutul de Construcții la Facultatea de Filologie, iar în timpul unui colocviu Tudor Vianu sesiză că el nu fusese niciodată nici la cursurile, nici la seminarele respective. Profesorul, fără a avea rigiditate catedratică, se declară surprins că îl vede pentru prima dată și, la aflarea motivelor absențelor, replică: „Aha, comentă amuzat profesorul, nu ai talent la desen… Liniile pe care le tragi sunt șovăitoare, calculezi prost unghiurile. Crezi că aici este mai ușor… da? Și la noi se trag linii, desenul cu ajutorul vorbelor este încă mai greu. Să nu fi băgat de seamă că orice cuvânt, cât de simplu, are zeci de muchii? Mai devreme ori mai târziu muchiile astea netezesc greu colțurile vieții. Tinere, îți doresc succese, pesemene că știi, toate câte sunt pe lumea asta tind spre perfecțiune. Va trebui să înveți să desenezi… Noi ducem cu noi, în caligrafia ființei, tacit, un dar. Amintește-ți de el când ți se va cere să vezi dacă simți cum treci în liniile lui… peste capcanele desenului. M-aș bucura să înveți bine să tragi liniile…”(Henri Zalis, Tudor Vianu, Editura Minerva, 1993, pp. 135-136). Desigur că, dincolo de acest sfat, sesizăm o anumită concepție geometrizantă a profesorului dotat cu spirit moral rectiliniu, înalt aforistic și pedagogic, pe care l-a manifestat în alcătuirea Dicționarului de maxime comentat. Însăși caligrafia ființei lui Tudor Vianu a dus cu sine darul de a desena conturul unui destin distinct în cultura noastră.
În măsura în care acceptăm că locul nașterii are o influență pregnantă asupra felului unei personalități de a se situa în spațiul culturii, este de remarcat descrierea pe care o face Tudor Vianu orașului natal. Undeva, în jurnal, giurgiuveanul cu trăsăturile regulate ale unui frumos chip clasic prezintă harta fizică a locului în care s-a născut: „Giurgiul este unul din orașele cele mai regulat tăiate ale întregii țări. Administrația lui Kiseleff a sistematizat vechiul târg balcanic, plantând o grădină circulară în jurul foișorului rămas din vechime, de unde străzile principale se întind ca razele unui cerc tăiat la miazăzi de tabia Dunării și, în celelalte părți, de centura de podgorii, foarte exuberante în timpul copilăriei mele. Străzile principale sunt apoi legate între ele de o rețea de străzi transversale, din ce în ce mai întinse, până la bulevardele exterioare, căi bolovănoase, cu gospodării ca la țară, cu cumpene și pătule, în care bivolarii își adunau recoltele lor. Privit în întregimea lui, planul orașului semăna cu o pânză de păianjen” (Tudor Vianu, Jurnal, București, Editura Eminescu, 1970, p. 65). Marelui cărturar i-a plăcut întotdeauna să privească totul din perspectiva păianjenului, care să îngăduie strategia obținerii privirii circulare. Punctul de vedere al totalității, în care dorea să se situeze, îi permitea să observe ordinea interioară a oricărei problematici abordate.
Dacă ne gândim la datele temperamentale ale lui Tudor Vianu, nu îl putem imagina altminteri decât practicând o scriere de situare pe poziții constructive, deci critice, într-o diagramă cu astfel de linii clar trasate. El a legat prin conexiuni continue diversele domenii de gândire. Situat la confluența lui homo sapiens cu homo faber – ceea ce l-a determinat să îmbine în chip fericit idealul clasic de care era animat cu spiritul faustic –, Tudor Vianu a interferat continuu diverse domenii ale cunoașterii prin metoda bifurcării. Clarificat în încercările sale, esteticianul a tins să împace cât mai multe antinomii. Rigurozitatea și un anumit simț patetic al existenței i-au complinit vocația muncii continue văzute ca formă superioară a creativității. Extrem de conștiincios în tot ceea ce a întreprins, Tudor Vianu nu rămânea niciodată cu treburile la jumătatea drumului, fiind tentat, borgesian, de „cărările care se bifurcă”. Opera sa a deschis câteva drumuri noi (în domeniul esteticii, al stilisticii ș.a.), oferind garanția unor puncte de vedere sigure pentru unele incursiuni sau explorări ulterioare.
Câmpurile de cercetare reliefau în organicitatea operei un simetric sistem de cercuri concentrice, deoarece teoreticianul își geometriza spațial incursiunile științifice: „Mai important de observat ar fi faptul că, deși autorul trasează întotdeauna un cadru exact al discuției, un contur net al ideilor, liniile desenului se îngroașă, parcă, înlăuntru, sugerând o convergență și un centru emanator. […] Rigoarea logică ori spațializarea nu au, deci, nimic exterior și comod la Tudor Vianu, ele reprezintă modul său propriu de a înțelege problemele, după cum trecerea în planul moral reprezintă modul său de a le asuma. Discuția rămâne teoretică și abstractă, climatul ei impersonal și auster, un portret se poate citi totuși printre rânduri, impersonalitatea se arată a fi a cuiva” (Mircea Martin, Studiu introductiv la Tudor Vianu, Idealul clasic al omului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, pp. XXII-XXIII).
Diversa și ampla operă a lui Tudor Vianu este structurată pe scheletul unor idei directoare clasice limpezi – ce articulează o concepție activă, iar nu contemplativă, trădând nostalgii prometeice – și sesizabilă în toate părțile componente („Mi-l închipui [pe Vianu] întinzând mâinile – catene abstracte în răspântia ideilor – gest de sociabilitate și de răspundere – pentru a primi, a îmbogăți și a transmite” – Ibidem, p. XXV ). În acest sens, autorul studiului Eternitatea și vremelnicia artei îi preferă frumosului natural pe acela estetic, ca expresie a muncii omului și a nevoii sale de ierarhizări. Potrivit acestei viziuni lucrative, omul se definește prin aspirația sa fundamentală spre forma artei, care este situată deasupra tuturor celorlalte forme ale culturii.
Renunțarea la a mai scrie cronică literară și foiletonistică, în ciuda îndemnurilor lui E. Lovinescu, trădează tocmai această teamă de a continua un efort critic specializat ce nu are practic niciodată sfârșit. Lui Tudor Vianu îi plăcea să citeze adeseori o butadă pozitivistă: „După treizeci de ani de analiză îți poți permite o oră de sinteză”. „Sburătoristul” care a ales să devină estetician nu s-a simțit în stare să meargă pe drumul cronicii de întâmpinare, deoarece nu ar fi ajuns să se bucure pe deplin de ora sintezei. Iar aceasta, nu numai din rațiuni personale, ci și din cauza contextului istoric potrivnic („trăim într-un secol al gravității totale”, spunea el însuși). După 30 de ani de analiză, lui Tudor Vianu i-ar fi fost cu neputință să publice o istorie a literaturii, așa cum ar fi dorit el la începutul acelor teribili ani ’50 ai secolului trecut. (G. Călinescu și-a publicat istoria la timp, aceasta neputând fi reeditată decât după patru decenii.)
Aflat la antipodul lui E. Lovinescu în privința concepției critice de oficiant al actualității literare imediate, Tudor Vianu nu se putea gândi la scrierea unei istorii a literaturii române contemporane. Interesant de semnalat este faptul că vremelnicul cronicar literar a fost primul care a recenzat romanul rebrenian Ion, deși știm cum a urmărit îndeaproape E. Lovinescu apariția acestei capodopere. Publicarea celei mai importante cărți în domeniul literaturii (mai precis, al stilisticii), Arta prozatorilor români, stă mărturie pentru valențele efortului sintetic și sistematic pe care îl putea face marele stilistician. Mai dovedește și atașamentul lui lovinescian pentru actul critic dominat de primatul esteticului și de fundamentele morale ale acestei critici valorizante. Aici se vede linia de conduită pe care i-a transmis-o E. Lovinescu, deși discipolul era înclinat spre problematizarea reflecțiilor calme și ordonate, departe de facilitățile oferite de judecățile impresioniste, considerate a fi treapta de jos a criticii artistice. Adept al criticii morfologice și stilistice, a fost un mare arhitect prin întreaga lui operă. Însăși esența artei este reprezentată, potrivit reputatului teoretician literar, de simetrie și ordine.
Marele profesor al Universității bucureștene a avut vocația construcției sistematice, de configurare a oricărei problematici în stil clasic. Rigoarea metodologică și claritatea redactării textelor trădează convingerile științifice ale unui plenitudinar spirit de ordine tutelar: „Orizontul vast al informațiilor, efortul de sistematizare, de organizare a detaliilor într-un întreg arhitectonic desăvârșit, de a întocmi un lucru «rotund» și durabil, într-un cuvânt o operă, concepută riguros, din materiale rezistente, probitatea științifică, impresia acaparatoare că ai de-a face cu un nobil, solid și definitiv act de cultură, expunerea densă, țesută din noțiuni clare și distincte ș.a.m.d., adică însușirile știute, recunoscute prin tradiție oricărui studiu semnat de Tudor Vianu, lasă totuși în lumină, oricât de discret, fluxul de senzații, de atitudini personale, prezența omului, cu iubirea și antipatiile, cu generozitatea sau ironia sa, cu o «filozofie», cu o perspectivă, cu o poezie nu numai a culturii, dar și a existenței în totalitatea ei. Și, înainte de toate, cu un gust al vieții, cu o nostalgie a plenitudinii” (Lucian Raicu, Structuri literare, Editura Eminescu, București, 1973, p. 105). Idealul clasic nu este o simplă aspirație, ci și un mod de a fi în lume al autorului studiului Idealul clasic al omului.
Trasând liniile unui portret al omului de tip clasic, Tudor Vianu era convins de necesitatea de a-l privi în integralitatea însușirilor sale. Este și de datoria noastră de a-l privi astfel pe marele cărturar la împlinirea a 60 de ani, de când el a început „marea călătorie a posterității” (după propriile cuvinte).