Pentru Ion Pillat, tradiția înseamnă, în linii generale – conform observației lui E. Lovinescu –, coeziunea câtorva generații: „ca solidaritate se mărginește la simpla legătură familială“1. Întrebarea este dacă, pornind de la câteva versuri din Odaia bunicului (vol. Pe Argeș în sus, 1923), care se opresc la relațiile consangvine, putem lărgi sfera de sensuri, ajungând până la afinitățile spirituale. În diverse cazuri, genealogia nu se oprește la succesiunea directă, neperturbată, ci se modelează după cutume, după legislații, după aspirațiile personale. Sentimentul apartenenței la o anumită generație este fluctuant. De altfel, uneori, din cauze cronologice incontrolabile, firești până la un punct, apartenența la același neam presupune și absența întâlnirii directe, ceea ce nu împiedică formarea unor legături afective. Acest tip de atavism este sugerat de Nichita Stănescu în Elegia întâia: „Și nu dorm numai eu aici,/ ci și întregul șir de bărbați/ al căror nume îl port“ (vol. 11 elegii, 1966). Patronimul n-are identitate civilă, pentru că linia paternă invocată este cea reprezentată de poeți. Ion Pillat înțelege similar filiația literară în următoarea imagine, cu ajutorul căreia captează, într-un instantaneu, puterea emoției de a recupera ad integrum o realitate: „Nu s-a clintit nimica și recunosc [s. m., G. N.] iatacul/ Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut [s. m., G. N.]“ (Odaia bunicului). Domină aici senzația de statornicie, de neschimbare, de conservare. Camera defunctului a rămas intactă, așa cum o știa poetul din copilărie. În schimb, figura rudei de la Florica, suprapusă de E. Lovinescu, grație poeziei Mormântul (vol. Pe Argeș în sus), cu persoana lui Ion Brătianu (fără să adauge și inițiala „C.“)2, nu poate fi evocată dintr-un tablou sau dintr-o fotografie. Chipul înaltului demnitar nu s-a păstrat în memoria scriitorului, ci trăiește datorită exponatelor din casă, îndreptățind precizarea lui Nicolae Manolescu: „Pillat e un poet fără spontaneitate, așa cum e unul fără biografie. Își construiește stările sufletești din materiale livrești“3. Scriitorul organizează universul literar ca un etnograf, ca un intelectual citadin care înțelege tradiția satului fie inventând-o, fie cuprinzând-o în adjectivul neologic rustic: „Și lângă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie“ (Odaia bunicului). Mai mult, el se comportă ca un om al bibliotecii, selectându-și argumentele pentru propria istorie a literaturii române. Bunicul acestui colecționar este, desigur, V. Alecsandri. Pe baza intertextelor, chestiunea a fost remarcată, pe rând, de E. Lovinescu4, Vladimir Streinu5, Ov. S. Crohmălniceanu6 și Nicolae Manolescu7. În această schemă de gândire se încadrează zonele „tradiționalismului mai «neutru» (tip Ion Pillat, de exemplu)“8. Poezia care se hrănește din sine și se modelează neîncetat pare împrumutată din viziunea panteistă asupra preexistenței materiei asupra oricărui demiurg. Joarda retezată dintr-un arbust peren (în Odaia bunicului) a fost asociată de Iisus Hristos cu propria persoană, aspect surprins de Ion Pillat într-o serie de distihuri epifanice, redactate într-o stilistică savantă, cu emistihuri care, după cezură, primesc completări sintactice și semantice: „Cum vița peste iarnă adoarme în țărână// Ca omul de la țară culcat în țintirim/ – Dar taina adormirii acesteia n-o știm// Apoi Prier când vine pe-a Argeșului apă,/ Cum săpătorii vița pe dealuri o dezgroapă// Cum tremură golașă ca pruncul și-o botează/ Și mierla cu un cântec și soarele cu-o rază“ (Vinicer, vol. Limpezimi, 1928). Versurile citate sunt un exemplu antologic de ingambament și de hiperbat, dislocând termenii comparației – planta și respectiv vârstele omului –, așa încât să fie evidențiat rolul nașilor viței-de-vie: mierla (principiul feminin) și soarele (cel masculin). Pe măsură ce steaua zilei strălucește tot mai intens după solstițiul de iarnă, peste aproximativ o lună încep să se audă mierlele, până către solstițiul de vară. Este revelată o imagine panteistă grandioasă, care, în cazul creștinilor proveniți dintre adepții religiilor de mistere din Imperiului roman, ar fi putut fi extrapolată și aplicată cuplului edenic. Adam, creat întâi, stăpânește pământul și crește încet, având nevoie de un ajutor devotat. Așa apare Eva. Cuplul stă în preajma celor doi pomi, cel al vieții – o prevestire a lui Hristos („Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic“; Ioan 15, 2) – din care n-apucă să mănânce, pentru că au gustat din pomul cunoștinței binelui și răului. Slăbirea căldurii solare, după 21 iunie, era asociată cu izgonirea din rai. Invocându-l pe Alecu Donici în Istoria unui galbân și a unei parale, s-ar fi putut ca V. Alecsandri să aibă în minte chipul unui scriitor întâlnit cândva. Ion Pillat, acceptând ruptura temporală, simte, pe de o parte, comuniunea de temperament („Gândește-te la omul acela din Mircești/ Senin la gura sobei ca tine – îl iubești“; Ghenar, vol. Limpezimi, 1928) și, pe de altă parte, o afecțiune livrescă, invocând numele scriitorului în siajul căruia se situează: „La lampă și când ziua cu totul s-o umbri/ Voi reciti Pasteluri de V. Alecsandri“ (Cuptor, vol. Limpezimi). Cele două poezii, cu titluri împrumutând denumirile populare ale lunilor ianuarie și iulie – cea mai rece și cea mai caldă în zonele temperat-continentale – sunt legate și prin licărul de lumină din camera întunecoasă. Sursa de inspirație a dispozitivului de aprindere a focului e primul vers al poeziei Serile la Mircești de V. Alecsandri, citat explicit între ghilimele de Ion Pillat – „Perdele-s lăsate și lămpile aprinse“ (Ghenar) –, cu toate că al doilea plural nu coincide cu cel din versiunea originală, forma „lampe“, variantă corectă în secolul al XIX-lea, fiind înlocuită, pentru a marca necesitatea de actualizare a limbii și, totodată, a sensibilității. Moșia de la Florica este un teritoriu utopic, al aspirațiilor unui creator modernist, care își apără arta de aerul ecuatorial, cu mișcări ascendente, al mărturisirii inocente: „De omul chel și rău, rămân legat pe moarte“ (Ochelarii bunicii, vol. Pe Argeș în sus). Nu încape nicio nostalgie după un paradis pierdut. Avem totodată și o șarjă lansată contra mitului copilului teribil, ilustrat de Rimbaud. Naivitatea se numără printre trăsăturile epurate de poezia modernistă. Ion Pillat preferă, în locul dorului, evocarea savantă a unor umbre. Găsim, bunăoară, expresii foarte apropiate de Scrisoarea I („Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost“): „Dar cine e băiatul acela liniștit?// Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…/ De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu…/ Nu vreau să-l știu… nu pot să-l știu… E prea târziu!“ (Odaia bunicii). Despărțirea de anii dinților de lapte și înstrăinarea de propriile amintiri, care, în afară de caracterul fragmentar, primesc, odată cu înaintarea în vârstă, un sens al devenirii, este un proces firesc al depășirii condiției de om cu afecte oscilante. Viața la țară – sintetizată de Lucian Blaga în versul fundamental „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat“ (Sufletul satului, vol. În marea trecere, 1924) – nu prea se actualizează în sensibilitatea artistică pillatiană. Țintind către necunoscut, creatorul modernist traversează multiple transformări, confruntându-se în permanență cu pericolul demonismului, al cărui simptom recurent este amnezia, precum în cazul lui Tudor Arghezi: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Și nu mi-a crescut/ Sau nu o mai am cunoscut.// Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Și mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă/ Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă“ (Flori de mucigai).
Bariera cronologică, ne în duplecată de nicio amintire personală, se ridică, în poezia lui Ion Pillat, odată ce vocea lirică aderă la valorile de altădată. Pe urmele lui Eminescu din Epigonii (1870) – în fond o istorie în versuri a literaturii române, în care lui Alecsandri îi sunt consacrate cele mai multe strofe, în număr de trei –, Pillat a inclus, în volumul Pe Argeș în sus, și amplul poem intitulat Bătrânii, un intertext la următorul vers eminescian: „Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni“. Poeții evocați de Ion Pillat – Dosoftei, Ienăchiță Văcărescu, Dinicu Golescu, Anton Pann, I. Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Andrei Mureșanu, Alecsandri, Eminescu – sunt patriarhii sau, mutatis mutandis, acei scriptores originum (gr. Πάτρια), lucru evidențiat și de Marin Sorescu, în pofida unor concesii ideologice de substrat făcute naționalismului-comunist: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus/ Eminescu“ (Trebuiau să poarte un nume, vol. Poeme, 1965). Recapitularea istoriei culturii românești se face din perspectiva unui eveniment crucial, care oferă sensul deplin al întregii narațiuni, așa cum cele patru evanghelii ale Noului Testament sunt redactate în lumina învierii lui Hristos. În Bătrânii și în alte poezii adiacente, Ion Pillat interpretează operele în avantajul precursorilor. Adaosul de semnificații este rodul relecturii, activitate prielnică pentru orășeanul care, întors la moșie, tânjește după un răgaz că să piardă timpul după voia proprie. Cu tot efortul savant depus pentru a finisa poezii, scriitorul nu așteaptă nicio recompensă, plimbându-se degajat prin aria lui imaginară, transmițând un mesaj condescendent nu doar către contemporani: „La «Capșa», în bocalul lor de literatură,/ Stau – gogoșari – maeștrii acriți de-atâta ură// Și – castraveți – discipoli verzui ca murătura:/ Doct, picură oțetul în șvarțuri. Cască gura,// Prin abureala sticlei, din stradă, liceene…// «Păzea!» printre picioare, zbucnind din buruiene,// Vătuitul o tulește de vale… și-a fost dus./ Toți câinii după dânsul – iar tu privești de sus,// Râzând cu hohot, fuga ce-n râpă se prăvale…/ Zău, nu regreți că astfel n-ajungi în manuale“ (Prier, vol. Limpezimi). Așezat pe o colină, într-un mediu amniotic, poetul se uită de sus, șugubăț, la reacțiile confraților și cele ale criticilor. Programele școlare actuale neglijează faptul că, în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu a fost primul care l-a așezat pe Ion Pillat în categoria marilor scriitori.
_______________________________________________________________________
1 Istoria literaturii române contemporane. III. Evoluția poeziei lirice [1927], apud E. Lovinescu, Opere. I. Istoria literaturii române contemporane, Ediție coordonată de Nicolae Mecu, text îngrijit, note și comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaș, Nicolae Mecu și Daciana Vlădoiu, Introducere de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015, p. 514.
2 Ibidem.
3 Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 658.
4 E. Lovinescu, op. cit., ed. cit., p. 516.
5 Vladimir Streinu, Troiță poetică (II), în Revista Fundațiilor Regale, VIII, nr. 5, 1 mai 1941, „Comentarii critice“, p. 390.
6 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele Două Războaie Mondiale, II, București, Editura Minerva, 1974, p. 117.
7 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 657.
8 Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității: pentru o nouă istorie a literaturii române [2002], Ediția a II-a cu un epilog despre neomodernism, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, p. 217.