Am în față un papirus adevărat. Datat 22 martie 2019. Îl sărbătoream pe un prieten scriitor și i-am surprins pe toți cei cu care stăteam la masa, undeva pe malul Dunării, prin invitația de a scrie câteva cuvinte: Despre Prietenie…
Întâiul este chiar Magicianul, Nicolae Manolescu..
„Prietenia? Cel mai frumos și mai prost împărțit sentiment din lume“.
Râde. Mi se pare mie sau zâmbește amar?
Știu destui care îi datorează enorm și i-au intors spatele, unii au purtat Uniunea al cărui Președinte este prin, sper să nu greșesc, mai mult de o sută de procese, toate câștigate de altfel, uitând că el i-a promovat, el și-a pus numele alături de al lor și i-a girat.
Îi trec mâna pe umărul stâng să-l sărut pe creștet. Apoi tac și-l ascult. Nu mă satur să-l ascult…
Cinci ani mai târziu. Tot în 22 martie. Sunt pe drum spre casă, spre România. Sper să ne revedem cu grupul de prieteni, deși nu toți se mai numără printre cei apropiați… Nici lumea nu mai este în ordine: mulți morți în urma pandemiei, în Ucraina e război, Gaza arde după atacul groazei din 7 octombrie, iar Profesorul e în spital , cu ceva serios.
Sper să nu fie atât de grav… în noiembrie 2023, de ziua domniei sale, îi spuneam că mai avem nevoie de mintea lui, iar el, mai în glumă, mai în serios îmi zice: Capul mă ține încă, picioarele nu prea…
L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu în 1979, la Oradea de nu greșesc, la una din nenumăratele întâlniri literare studențești și , de la început, m-a fascinat. Nu numai că înțelegea fenomenul , crea fenomen , el însuși era partea mobilă a fenomenului literar. Eram gelos pe cei care îl înconjurau, colegii din București ce beneficiau tot timpul de prezența sa, care-l puteau întreba, care primeau sfaturi și se mișcau așa de lejer, de natural ocrotiți de prietenia unui colos.
În toți anii aceia de început am schimbat puține cuvinte…mă temeam să nu spun vreo inepție, mă temeam să nu-l tulbur cu inexactități, cu lăudăroșenii sau să creadă că vreau să-l lingușesc. Preferam să-l ascult.
Apoi eu am plecat și ne-am revăzut după mulți ani la Timișoara. Nu mă uitase. De atunci am căutat să nu mai pierd niciun prilej de a-i sta prin preajmă atunci când ajungeam în țară. Mă uimea și mă bucura luciditatea lui în orice situație, la orice oră din zi sau din noapte. Mă onora cu unele taine despre scrisul unor fârtați. Mă făceau să zâmbesc „încăierările“ cu prietenii. Cine ar crede că domnul Manolescu putea face glume deșucheat-ironice despre sine însuși? Sau că iubea fotbalul ? Știa că eram un împătimit fan al Barcelonei și al lui Messi. Într-o seară de aprilie 2018 juca Real Madrid împotriva lui Juventus Torino, în tur italienii pierduseră cu 0-3 pe teren propriu, iar returul era un fel de joacă de copii pentru spanioli. Tocmai se terminase o reuniune administrativă a Uniunii și eram invitați de un prieten să înnoptăm la el, eu am sosit mai târziu și ne străduiam să vorbim cât mai încet, evenimentul scriitoricesc nu decursese întocmai cum ne așteptam, gazda își arătă unele nemulțumiri, iar Profesorul era deja în camera rânduită și, cel puțin eu, credeam că doarme sau că mai citește câte ceva. Deodată, neașteptat, ca să-mi facă o bucurie poate?, iese din cameră și mă cheamă zâmbind: „Hai, Constantine, că Juve conduce pe Bernabeu cu 3-0“.
Vă mai aduceți aminte de întâlnirea de la Cluj din 2014, când fiecare invitat avea să recite o poezie, iar Maestrul aproape feciorelnic, ca un copil răsfățat, a înaintat în sală surprinzându-ne cu Într-o grădină a lui Ienăchiță Văcărescu?
Iarăși: „Prietenia? Cel mai frumos și mai prost împărțit sentiment din lume“.
Astăzi era însă 22 martie 2024 și el , Nicolae cel mare, fusese dus de urgență în spital… Știam că avea o moștenire genetică solidă, mai ales din partea mamei și-l rugam pe Dumnezeu să-l poarte și prin această încercare. De data aceasta eram hotărât să-i pun o întrebare care mă frământa de ani și voiam să mi-o lămurească.
Pe 23 martie însă, vestea trecerii lui fulgerătoare a amuțit o lume întreagă…
Copilăria mi-am petrecut-o în cartierul Nisipuri, lângă cimitirul Dorobanția și eram prezent la mai toate înmormântările. Toată viața m-a însoțit zgomotul îngrozitor al primelor lopeți de pământ cu pietriș și resturi ce cădeau pe coșciuge, pecetluind pentru totdeauna ruptura cu lumea a celor lăsați în urmă. Mă apuca un simțământ de sufocare, ce-mi accentua astmul, greutatea pământului, imposibilitatea de a cere ajutor ca în prozele terifiante ale lui Poe pe care le-am resimțit mereu și mereu…
Două zile mai târziu, la Vâlcea, cea mai decentă și frumoasă slujbă religioasă și, din nou, zgomotul insuportabil al căderii pietrișului amestecat cu pământ umed pe capacul sicriului. Fețele încremenite ale colaboratorilor apropiați, lacrimile nestăpânite ale celor ce l-au iubit, vocile dumnezeiești ale celor ce țineau slujba… „Ne- a părăsit“, îmi spune strângându-mă în brațe Traian Dobrinescu. Parcă e un pic de reproș în glasul pătruns de durere amestecată cu disperare. Nu-mi vine să cred. Cu puțin timp înainte trecuse din viață Alex Ștefănescu, curând avea să lunece și Dan Cristea în Neființă…
„Prietenia? Cel mai frumos și mai prost împărțit sentiment din lume“.
Oftez și abia aștept să urc în mașină și să mă îndepărtez de locul care, parcă, îl confiscase pentru totdeauna pe Nicolae Manolescu. Drumul până la Craiova durează mult…trebuie să opresc să-mi aud gândurile și mă trezesc scriind:„sunt clipe în care ochii Universului se dilată/ ca un uter înainte de naștere…/ când plânge Dumnezeu pe fereastra bisericii/ îngerii se topesc/ se strâng pe altar…/ sângele lor / încălzește iarba din suflete / în timp ce/ copiii din primele bănci/ îi adună,/ îi frământă ca pe plastilină/ remodelându-le / gândul…/ Zbor lin, șoim alb,/ du-te acasă/ mireasa te așteaptă să îi vorbești,/ de ani buni te așteaptă…“.
Nu, nu am fost în cercul cel mai apropiat al Profesorului. Meșteșugul prin care-mi câștig pâinea m-a ajutat să nu intru cu domnia sa niciodată în vreun „conflict de interese“. Dar atât cât mi s-a îngăduit, am înțeles că pășeam lângă un scriitor care ar putea defini prin personalitatea lui cel mai bine Monumentalul, conștiința intrării în istorie pe ușa din față, ieșirea din trup nefiind nici pe departe încheierea, ci un capitol nesemnificativ în raport cu ce lăsase scris, dar, mai ales nescris în urma sa.
Câți dintre dumneavoastră (cu siguranță Angelo Mitchievici!) își mai amintesc de un film de la începutul anilor 1970, produs de Samuel Bronston, cu Charlton Heston în rolul lui Rodrigo Diaz de Vivar și cu Sophia Loren reprezentând-o pe frumoasa Jimena de Gomez? El Cid, legenda ibericilor, bărbatul în fața căruia și-au plecat genunchii împărați și viteji.
Asemeni lui, Nicolae Manolescu a însoțit timp de aproape șaptezeci de ani, prinți, fețe luminate ale literaturii române și universale, oameni politici de toate culorile, comportându-se ca un Ales, neplecându-se nici măcar în fața furiei roșii a comunismului. Asemeni lui, a fost trădat de prieteni.
Am înțeles că, după toate mascaradele juridice ce i s-au intentat, în toate biruindu-și adversarii, unii dintre ei n-au avut nici măcar banii să achite cheltuielile de judecată și au cerut clemență, iar El CID, ca în legenda spaniolă, le-a acordat-o.
Rodrigo a căzut apărându-și patria și pe regele său, Alphonso. Nicolae Manolescu a trăit și a murit slujind unui singur stăpân: Împărăția Limbii și Literaturii române.
Ce puțin am reușit să-l cunosc! Au trecut deja două luni de când El Campeador a câștigat lupta cu Perenul și, ca în celebrul film, retrăiesc imaginea finală, pilduitoare și peste uitare: Rodrigo de Vivar, mort trupește, trece călare îngrozindu-și dușmanii. Cu un steag alb în mână. Ca o speranță împotriva unor vremi pline de ură și suferință.
Aveam multe să-l întreb, dar mi s-a părut mai înțelept să-l ascult. O singură dată însă, am îndrăznit să-i vorbesc despre Dumnezeu și el, poate mirat, poate un pic iritat, s-a întors spre mine curios să afle: „unde am învățat eu lucrurile astea?“ „Pe genunchi, dom Profesor, în suferință…“.
A fost seara în care i-am mărturisit că singurul motiv pentru care regret că nu am studiat Literele este acela de a nu-l fi avut dascăl.