O plimbare prin istoria limbajelor prozei
În recenta mea carte Prozatori români de azi, încheiam capitolul care îi era consacrat cu cuvintele: „Însă ceva-mi spune că nu pentru succesul facil scrie Florin Toma“.
Autorul s-a grăbit să valideze mica mea intuiție, publicând o nouă culegere de proze, intitulată Scrisoare din Penumbria, în care își reconfirmă statutul de postmodern pur-sânge, ca și calitatea (mai rară azi) de scriitor cultivat, care-și concepe literatura într-o relație de tip sincretic cu celelalte arte, cum ar fi plastica sau muzica. Totul, plasat într-un univers în care obiectele banale – începând chiar cu onomastica sau toponimia – ascund semnificații livrești.
Sunt șapte proze în Scrisoare din Penumbria: Atentatul, Duelul, O viață din ziua lui Axente Zenoni, Ce a făcut marchiza după ce a comandat o caleașcă, la orele 17,00?, Platoul cu harmsii, Efectul de cronoplastie și Scrisoare din Penumbria. Titlurile semnalează codurile în care sunt scrise, nucleul de la care a pornit volumul fiind povestirea Ce a făcut marchiza după ce a comandat o caleașcă, la orele 17,00?, iar cheia decodificării putând fi găsită în ultimul text, care furnizează și titlul culegerii.
Cititorii cu o anumită cultură literară vor distinge, firește, codurile pe care le utilizează prozatorul (iar dacă nu, pătrunzătoarea postfață a lui Ion Bogdan Lefter le-a decriptat pentru ei). Avem de-a face cu un prozator capabil să scrie la fel de bine în stilul caragialean-muntenesc – în O viață din ziua lui Axente Zenoni – sau sud-american – în Atentatul –, ca și în cel clasic franțuzesc – în Suferințele contelui de Triangoulème –, în cel dostoievskian – în Duelul –, ori într-un amestec năucitor de Daniil Harms și Kafka – în Platoul cu harmsii. Cu alte cuvinte, o suită bine gradată de meta-povestiri, în care accentul cade pe diegesis. Aspect subliniat, dacă mai era nevoie, de ultima dintre ele, Scrisoare din Penumbria, care amestecă aceste coduri într-un discurs împins sistematic către paroxism: un paroxism subminat, însă, prin clarobscurul care învăluie o comedie apăsat autohtonă, pe jumătate bufă, pe jumătate neagră, ce ține loc de histoire.
Într-un anume sens, demersul lui Florin Toma este similar, mutatis mutandis, celui din Levantul lui Mircea Cărtărescu: în locul unei incursiuni în realitate sau în imaginar, avem de-a face cu o tăietură transversală prin istoria discursurilor prozastice de prestigiu din literatura europeană. Numai că aici ordinea este aleatorie, nu cronologică. Semn că demersul nu se dorește un manifest: ar fi fost și tardiv pentru asta, postmodernismul românesc și-a spus demult cuvântul, iar asemenea incursiuni în limbajele prozei pot fi identificate și în literatura mai veche a lui Gheorghe Crăciun, Nicolae Iliescu, George Cușnarencu, sau în romanul Femeia în roșu, al trioului Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu.
Scrisoare din Penumbria îmi pare, așadar, mai degrabă un act de meditație pe tema condiției prozatorului, fracturat și el – ca și omul contemporan – într-o serie întreagă de limbaje, în care ce se povestește tinde să se piardă. Însă demonstrația lui Florin Toma mizează tocmai pe permanența povestirii, ca act uman fundamental, capabil să iasă la suprafață indiferent de tipul de discurs ales. Virtuozitatea și rafinamentul prozatorului (pe care le remarcasem și în volumele precedente) nu sunt exhibate ca un semn de autoritate, ci sunt puse în serviciul unei narațiuni fluide, împănate contrapunctic cu complicații delicioase. Micul caveat cuprins în titlul volumului e și el de natură să relativizeze latura asertivă a demersului, în favoarea celei analitice. Cu atât mai mult, cu cât autorul are o inteligență subtilă, aluzivă, și o asociativitate literară pe care calambururile și jocurile de cuvinte doar o semnalează, fără a o epuiza.
Proza lui Florin Toma se cade citită pe îndelete, pentru finețea discursului și pentru nenumăratele „popice“ pe care autorul le strecoară în text, spre deliciul cititorului prevenit. Ca și celelalte volume ale sale, nici Scrisoare din Penumbria nu se adresează oricui, ci, în primul rând, celor care citesc ei înșiși proză în mod sistematic. Nu spun că textele din volum nu pot fi parcurse și de cititorul obișnuit, însă plăcerea lecturii e mult amplificată de capacitatea de a intra în dialog cu „nodurile și semnele“ narațiunii.
Are dreptate Ion Bogdan Lefter în postfață: avem în Florin Toma un prozator mai discret decât colegii de generație, dar de reală valoare.
Un asasinat politic și o frescă a României contemporane
Dan Stanca este unul dintre cei mai prolifici și, în același timp, mai aureolați romancieri ai literaturii noastre de azi.
A publicat aproape 30 de romane (căci scrie mai ales romane, proza scurtă nu pare a-l ispiti), pentru care a primit de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor și multe alte premii literare semnificative. Este și un publicist impenitent, fidel unui anumit tip de gazetărie, cea intelectuală, pe cale de dispariție în presa noastră. Dar, cum au remarcat și alți critici literari, între eseistica și proza sa legăturile nu sunt neapărat directe. Chiar dacă în interviuri și luări de poziție prozatorul se revendică de la Mircea Eliade și, prin urmare, de la un anume model de roman mitic pe care autorul Nopții de Sânziene l-a visat (fără ca neapărat să îl atingă), realitatea este că diapazonul romanesc al lui Dan Stanca este mai larg și diferă de perspectiva ezoteric-mistică și culturală din care se nutrește eseistica sa.
O dovadă în acest sens este chiar romanul recent apărut, Generalii. Un „roman-roman“, cum ar fi spus Eugen Simion, contemporan ca situare, transparent ca semnificații și limpede ca poveste, în pofida faptului că are mai multe planuri care se intersectează.
Unul dintre aceste planuri este cvasi-polițist: un politician controversat, pe nume Laurențiu Ștefăniță (zis Laur), este împușcat pe o arteră centrală din București, și anume, pe strada General Ber thelot. Politicianul, absolvent de Filosofie și fiu al unui istoric, este el însuși nepot de general. Dar nu din Marele Război, ca Berthelot, ci din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai precis, al unui general căzut prizonier pe frontul rusesc, care a acceptat să colaboreze cu sovieticii, revenind în România odată cu Ar mata Roșie (aluzie clară la Divizia „Tudor Vladimirescu“, formată din trădători convertiți de sovietici în „luptători antifasciști“). Asasinatul nu va fi elucidat până la final, semn că miza romanului nu este cea polițistă.
În subtext, prozatorul alcătuiește un roman intelectual, cuprins în filigranul traseului și convingerilor lui Laur, care din nepot de general „pe linie“ și fiu de istoric la fel de conformist – linie genealogică datorită căreia intră la Filosofie –, a devenit în democrație un politician conservator. Ștefăniță e inclement cu majoritatea socialist-liberală, necruțător cu stângiștii grupați într-un partid „salvator“ și apropiat ca discurs de extrema dreaptă occidentală.
Personajul nu este schematic, însă, iar aluzia la Vodolazkin nu e doar o reverență de prozator care împărtășește convingeri apropiate de cele ale confratelui rus. Perso najul din Generalii este un „Laur“ căzut, care nu reușește – poate da torită zestrei „genetice“? – să atingă nici extazul, nici mântuirea. Drumul său se frânge aproa pe de final, acțiunile se opresc într-un soi de „ceață“ oblomoviană chiar înainte de a fi finalizate și nici măcar dosarul postum al asasinării sale nu este, cum spuneam, rezolvat.
Pe dedesubtul acestor fire se țes și altele. Naratorul, Corneliu Stratulat, fost coleg de facultate cu Laurențiu Ștefăniță, are la activ o aventură erotică împreună cu Marina, soția celui asasinat. Într-un alt capitol, „Schitul Maicilor“, întâlnim o reconstituire veridică a atmosferei infernale din anii 1950, când comuniștii au încercat să desființeze mănăstirile și viața monahală ortodoxă. Romanul acumulează, încetul cu încetul, alte asemenea scene complexe de viață românească postbelică, devenind practic o frescă a trecutului recent și a prezentului. La aceasta contribuie, pe lângă stilul voit gazetăresc al nara țiunii, referințele explicite la repere actuale, de la pandemia de covid la partidele politice.
Fără să fie cel mai bun roman al lui Dan Stanca, Generalii subliniază polivalența acestui prozator important și, totodată, ne propune o incitantă radiografie intelectuală și politică a societății românești. Radiografie în care generali adevărați și „generali“ necunoscuți (adică oameni obișnuiți, dar purtând fiecare câte o poveste) se intersectează și se ciocnesc, într-un mod pe care prozatorul nu își propune, în chip sugestiv, să îl elucideze până la capăt.