Marchizul d’Espard, în nuvela Interdicția de Balzac, stă de vorbă cu judecătorul Popinot venit să-l interogheze acasă despre relațiile lui cu dna Jeanrenaud. O face pentru că soția marchizului, dna d’Espard, separată legal de el de mulți ani, l-a dat în judecată acuzându-l că și-a pierdut mințile. Dovada? El cedase sume enorme acestei femei în vârstă și deloc atrăgătoare. Conform plângerii, tribunalul ar trebui să-i interzică marchizului d’Espard orice fel de hotărâri financiare sau personale. Acuzatul îl roagă pe judecător să nu menționeze în raportul final niciun detaliu care ar putea fi jignitor pentru dna d’Espard. Privindu-se în ochi, cei doi cad de acord. Iar când Popinot menționează numele dnei Jeanrenaud precum și sugestia, formulată de plângerea legală, că ar putea fi vorba de o legătură pe care morala nu o aprobă, marchizul se tulbură și îi dau lacrimile. Își revine însă imediat și îi mărturisește judecătorului cât de mult ar dori ca motivele purtării lui să rămână necunoscute. Fiind vorba de răni secrete, de onoarea familiei lui, marchizul îl roagă pe judecător să nu le divulge în întregime. Bineînțeles, onestul Popinot acceptă. Puțin timp după căsătoria lor, povestește marchizul, dna d’Espard a cheltuit sume considerabile, pentru plata cărora dl d’Espard a trebuit să ceară un împrumut. Cercetând cu această ocazie documentele familiei, a constatat dificultățile și succesele pe care strămoșii lui le avuseseră cu mulți ani în urmă. Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, unul dintre ei, cu ajutorul administrației regale, a profitat în 1685 de revocarea libertății religioase în Franța și de persecuția protestanților. Bunicul marchizului a obținut atunci să i se atribuie lui două proprietăți confiscate care aparținuseră familiei Jeanrenaud, negustori protestanți. Încercând să le păstreze, vechiul lor proprietar a înscenat o falsă vânzare, dar a fost arestat și condamnat la moarte. Ca să-l salveze, familia Jeanrenaud i-a oferit guvernatorului provincial (rudă și el cu bunicul marchizului) o sumă considerabilă. Guvernatorul a păstrat banii, dar proprietarul protestant a fost executat. Dându-și seama că averea lui e rezultatul unei nedreptăți cumplite, dl d’Espard îi caută pe urmașii, acum săraci, ai familiei Jeanrenaud, îi găsește și le restituie ceea ce familia lui le datora. În consecință, el renunță pentru multă vreme la propriile lui venituri. Soția lui nefiind de acord, cei doi se separă, iar d’Espard și fiii lui se mută într-un cartier ieftin. Neputând face față cheltuielilor cerute de educația celor doi băieți, marchizul se consacră el însuși instrucției lor. N-am vrut, spune el, ca fiii mei să aibă despre mine părerea pe care am avut-o eu despre bunicul și strămoșii mei. Ca să le las o moștenire fără pată, noblețea nu trebuie să fie o minciună. Judecătorul Popinot conclude în favoarea dlui d’Espard, dar din păcate nu are ocazia să intervină. Președintele tribunalului îi cere să se retragă din acest proces. În locul lui tocmai a fost numit judecătorul Camusot, om ascultător care înainte de a pronunța o hotărâre cerea întotdeauna părerea autorităților și ținea deci seama de intrigile din lumea zisă bună. Deznodământ lamentabil, dar nu definitiv. În alt roman de Balzac, Strălucirea și suferințele curtezanelor, publicat câțiva ani mai târziu, aflăm că în cele din urmă plângerea dnei d’Espard n-a avut niciun efect. * Dincolo de ereditate, dincolo de avere – ne amintește Balzac – adevărata noblețe este forța ascunsă, tăcută, de a dărui, de a se jertfi în numele binelui.