Alături de traducerea și editarea integrală a capodoperei lui Dimitrie Cantemir, Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte, datorate lui Vlad Alexandrescu, Liviu Stroia și regretatului Dan Slușanschi (despre care am scris nu demult), un al doilea eveniment în siajul „Anului Cantemir“ a fost apariția lucrării savantului francez de origine română Ștefan Lemny, intitulată Cantemireștii. Aventura unei familii princiare din secolul al XVIII-lea.
Ștefan Lemny nu este, firește, un necunoscut pentru cititorul român. Publicarea, în 1990, a cărții sale Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc a reprezentat un moment de cotitură nu numai în înțelegerea acestui secol – mie, unuia, mi-a schimbat complet perspectiva asupra epocii fanariote, fapt care poate fi observat în câteva dintre cărțile mele –, ci și în discursul istoriografic românesc în general. După decenii de comunism și de instrumentalizare bezmetică a științei istoriografice, considerată de defunctul regim drept o „disciplină ideologică“, Ștefan Lemny aducea în sfârșit istoria mentalităților pe piața ideilor din România (că alții se împăunează acum cu acest merit, e o altă poveste). Și alte cărți ale sale au apărut în românește, astfel încât, chiar dacă acum trăiește la Paris, se poate spune că istoricul rămâne prezent și printre „ai săi“.
Cantemireștii a ajuns în 2024 la o a treia ediție, revăzută, și a fost publicată într-o traducere semnată de Magda Jeanrenaud, apărând prin urmare la puțin timp după tricentenarul morții lui Dimitrie Cantemir (survenită, se știe, în 1723). Cercetarea lui Ștefan Lemny nu este o monografie convențională a familiei cărturarului și domnitorului Moldovei. Realizată dintr-o perspectivă complet diferită – aceea a receptării occidentale a operelor celor doi scriitori Cantemir, tatăl Dimitrie și fiul Antioh – și cu o bază documentară mai greu accesibilă pe meleagurile noastre, cartea este diametral opusă, ca discurs, clasicelor tomuri de exaltare a valorilor naționale, de care istoriografia românească s-a umplut în perioada comunistă. Cartea de față este o contribuție solidă și, în esența ei, incontestabilă la cunoașterea a ceea ce Occidentul a știut despre cultura română în trecut. Pe această cale, ea este și o indispensabilă radiografie a legăturilor culturii române cu Occidentul, din punctul de vedere al acestuia din urmă. Inutil să adaug că o asemenea radiografie se cădea demult făcută și se cere astăzi extinsă și asupra altor cazuri. Prefața pe care marele istoric francez Emmanuel Le Roy Ladurie o oferă cărții lui Ștefan Lemny demonstrează, o dată în plus, cât de false sunt prejudecățile noastre legate de permeabilitatea Europei la realizările spiritului românesc.
Volumul este împărțit în două părți, fiecare dintre ele fiind dedicată unuia dintre cei doi mari Cantemir din cultura europeană.
Prima este, evident, consacrată lui Dimitrie Cantemir: una dintre cele mai importante figuri – după mulți, cea mai importantă – din vechea cultură română și, totodată, un domnitor problematic, a cărui moștenire politică e departe de a face consens. În același timp, un om complicat, cu un destin ieșit din comun: unii ar spune că pe măsura geniului său, cu adevărat unic într-o epocă în care Europa era încă împărțită cultural între Vest și Est, iar sintezele dintre cele două dimensiuni erau foarte rare. Ștefan Lemny, din „postul“ său de observație de la Paris, își permite să cerceteze nu numai bibliotecile și arhivele occidentale, ci și pe cele din Rusia. Țară în care Dimitrie Cantemir a trăit din 1711, după înfrângerea trupelor rusești și moldovenești la Stănilești, în fața armatei otomane, și până în anul morții sale timpurii, 1723. Pentru cercetătorii din România, dincolo de impedimentul necunoașterii limbii ruse – și mai ales a slavonei de redacție rusă în care, la începutul secolului al XVIII-lea, încă erau redactate multe documente rusești –, a funcționat mereu o barieră de natură ideologică legată de moștenirea lui Cantemir aflată în Rusia. Savantul francez de origine română nu are asemenea inhibiții și este scutit de suspiciuni cu privire la interesul său pentru episodul rusesc al principelui Moldovei.
Prima parte a cărții, cea consacrată lui Dimitrie Cantemir, are o structură clasică. Ștefan Lemny pornește de la originile familiei Cantemir, ajunge la tatăl savantului, domnitorul Constantin Cantemir (a cărui importanță istorică, de altfel, merită reevaluată), spre a insista asupra elementului definitoriu, care îl individualizează pe Dimitrie de alți cărturari români de dinainte și din epoca sa. Este vorba despre educația de care are parte, la Iași, dar mai ales la Constantinopol. Capitala Imperiului Otoman a fost, la finele secolului al XVII-lea, datorită unei elite culturale grecești și a prezenței occidentale, una dintre capitalele culturale europene și, mai ales, locul unei eminente sinteze între ideile Occidentului și moștenirea complexă a Răsăritului. Geniul tânărului fiu de domn se ali mentează din această sinteză, iar cercetarea de față documen tează minuțios fundalul euro pean al cărților savantului și țesătura europeană a demersului său politic. Încheiat atât de brusc și de nefericit la Stănilești, pe Prut, acolo unde armata rusă și cea moldovenească au fost înfrânte catastrofal de otomani, iar împăratul Rusiei și domnul Moldovei au scăpat, după obice iul pământului, cu fuga…
De aici încolo, cartea lui Ștefan Lemny este prima care reconstituie coerent perioada rusească a lui Dimitrie Cante mir, din perspectivă biografică, politică și culturală. Totodată, ea explorează și începutul fai mei europene de care se bucură deja domnitorul, datorită ac tivității sale într-un mediu politic și diplomatic, cel de la Sankt Petersburg, care începea să pătrundă – datorită lui Petru cel Mare – pe scena europeană.
Partea a doua este organizată „în oglindă“ față de prima, însă cu deosebirea că Antioh Cantemir, născut la Constan tinopol în 1708, fiul lui Dimitrie din prima căsătorie cu Ca sandra Canta cuzino, ajunge în Rusia la numai trei ani. Spre deo sebire de tatăl său, format la școala sintezei dintre Occident și Orient, An tioh va fi educat într-o Rusie aflată în plin (și dureros) proces de europenizare. O Rusie în care pătrunseseră, inclusiv în funcții administrative și mili tare de mare importanță, nobili occidentali și savanți francezi, arhitecți italieni și negustori flamanzi. Antioh Cantemir, considerat de mulți istorici literari drept primul poet modern rus (mai exact, care scrie poezie laică în limba rusă, nu în slavona de redacție rusă în care era redactată literatura religioasă de până atunci), nu are deschiderea orientală a tatălui său, în schimb, are alte contacte și îndrăzneli occidentale. Cercetarea lui Ștefan Lemny descrie cu o excepțională limpezime această evoluție „în doi pași“ a destinului european al Cantemireștilor: în timp ce tatăl s-a făcut cunoscut în Occident, în primul rând, datorită cunoștințelor sale de orientalist, fiul a fost cel care, prin intermediul conexiunilor sale europene – ca ambasador al Rusiei la Londra (1732) și Paris (1738) –, a impulsionat traducerile în engleză și franceză din opera tatălui.
Între altele, meritul cărții lui Ștefan Lemny este cel de a elucida contextele culturale și politice care au determinat traseul lui Dimitrie Cantemir în cultura occidentală și rolul jucat de fiul Antioh în această receptare, ce reprezintă, totodată, una dintre primele pătrunderi ale unui om de cultură român în bibliografia occidentală.
Cartea istoricului francez de origine română, de altfel, este strălucită și prin echilibrul dintre demnitatea înfățișării receptării europene a Cantemireștilor și, în același timp, prin măsura de care dă dovadă în a nu „sări peste cal“ și a nu exagera limitele și contextele în care s-a produs această primă recunoaștere la vârf a unui savant român. Savant care, oricum – după cum spunea și un alt mare medievist, Dan Horia Mazilu –, deși român, nu a fost propriu-zis un produs al culturii române de la 1700, ci a beneficiat tocmai de sinteza culturală constantinopolitană pe care o evidențiază Lemny aici.
Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul XVIII-lea este o carte necesară pentru înțelegerea, din perspectiva epocii noastre, a morfologiei culturii române vechi și, totodată, a raporturilor acesteia cu Europa.