Supraturismul (overtourism) este o noțiune discutată de câteva decenii cu un maxim (prin proteste și acțiuni politice) în 2017 și 2018; pandemia a îndulcit un pic reacțiile pentru că unele comunități și-au dat atunci seama de impactul economic semnificativ al lipsei totale a turiștilor. Dar problema a revenit în forță după dispariția restricțiilor, când toată lumea a năvălit, din nou, cu și mai multă frenezie, în țări sufocate de turism precum Italia, Spania, Franța sau Grecia. Acțiunile localnicilor sunt din ce în ce mai susținute și mai complexe – nu doar simple proteste stradale. A apărut, de exemplu, Assembly of Neighbourhoods for Sustainable Tourism care luptă declarat împotriva „turistificării“ orașelor. Turismul global a crescut constant și a devenit problematic. Fluxurile de turiști trebuie dispersate, spun oamenii locului, astfel încât să nu le afecteze major viața de zi cu zi. Iar acțiunile nu sunt inițiate pentru a ameliora satisfacția clientului (turistul), nemulțumit deja de cozile nelipsite din aproape orice locație „celebră“, ci pentru a crește calitatea vieții celui care locuiește acolo și se lovește zi de zi de valurile de vizitatori. Stresul indus de mulțimi este o realitate trăită zilnic de locuitorii acelor orașe și este adesea ignorată. Rezidenții sunt ostili și resimt prezența străinilor, în trecere prin orașul lor, ca foarte supărătoare și chiar agresivă uneori. Turismul nu mai este de mult timp un lux, nu mai este apanajul claselor sociale cu venituri mult peste medie și care călătoreau cu lunile în căutarea eu-lui pierdut prin cetăți romane, ci este un fenomen de masă, accesibil și în continuă expansiune. În anii ’50, apărea ideea turismului pentru toți și erau anii în care, în Europa, zona Mediteranei devenea un simbol al vacanțelor reușite – mare și soare, dar și al oportunităților profesionale. La început, localnicii au fost bucuroși de fețe noi, de forța de muncă la negru și de variație. Dar apoi lucrurile au scăpat de sub control și aglomerația a devenit din ce în ce mai insuportabilă. Turism înseamnă prețuri mari pentru localnici, gunoi, poluare, spații publice permanent ocupate (de la parcuri la muzee, dar și toalete și terase). Chiar și în era globalizării nebune în care trăim, în care, mereu, o mare parte a omenirii este în mișcare, locul și oamenii săi au particularități incontestabile determinate de modul în care o cultură/un grup își pune amprenta, în timp, prin valori, percepții, memorii, tradiții. Dependența, atașamentul și identificarea omului cu spațiul său sunt profund perturbate de turismul de masă (numit de unii poluare umană). De cealaltă parte, turistul, în mica lui acțiune aventuroasă, se simte stăpân absolut al spațiului și integrează localnicii în peisaj cu convingerea, chiar inconștientă, că toată lumea este acolo să îl servească/amuze/distreze (Gossling S, A socio-psychological conceptualisation of overtourism, Annals of Tourism Research, 2020). Agnes Callard – de la Universitatea din Chicago – și-a ridicat internetul în cap pentru un articol scris împotriva turismului de masă (Ross Douthat, „The New Yorker“, 2023). Nu a călătoriilor în general, pentru că le-a exclus pe cele în interes profesional, medical sau politic, ci turismul de dragul de a umbla hai-hui. A fost atacată de colegi, de cititori, de alți jurnaliști, i s-a răspuns în zeci de editoriale care explicau beneficiile călătoriilor – a fost numită „albă liberală“; indignare disproporționată în fața unei opinii îndreptățite.
Ceea ce rămâne totuși interesant de analizat – și o putem face și după o experiență personală – este această frenezie de a lua avionul și a fugi în diferite locuri de pe glob ca să mai bifăm o destinație sau o locație instagramabilă. În căutarea disperată a unor „mari aventuri“ sau „experiențe-care-să-te-marcheze“; în speranța unor transformări personale profunde, a regăsirii de sine sau a eliberării de tristețile cotidiene. Am fost în Franța – Și ce ai făcut acolo? – Am fost la Louvre – Și acolo ce ai făcut? – Am fost să o văd pe Mona Lisa – Și? Sunt experiențe repetitive, ghidate turistic, imitative – ghidurile lumii care ne învață ce merită văzut în fiecare oraș, cum să stai ca să faci o poză bună și unde să mănânci o înghețată, dar neapărat „ca să dea bine“. Dezvoltarea personală, întărirea caracterului, depășirea limitelor sau ieșirea din zona de confort sunt tot atâtea locuri comune, repetate obsesiv, precum promisiunile vizuale din ghidurile de turism – plaje perfecte, cupluri perfecte care râd cu toți dinții, copii perfecți care fac lucruri perfecte – și complicate. Toți plutesc, zboară, sar de pe stânci, înoată cu delfinii sau călăresc cai sălbatici. Turistul real se întoarce rupt de oboseală, sfârșit, hăbăucit de sutele de obiective bifate în timp scurt – dar la fel precum a plecat. Nicio limită nu a fost de fapt depășită, anxietățile, depresiile, ratele, consorții și consoartele sunt tot acolo. Călătorul este la fel, călătoria este un bumerang. Pelerinul de odinioară, curajosul explorator, vikingul sau cristoforcolumbul, toți cei care se avântau cu adevărat în necunoscut – toți aceștia au fost înlocuiți de turiști care asaltează orice obiectiv la modă. Cei de demult așteptau ceva, căutau ceva; oracolul de atunci, cu promisiunea unor răspunsuri definitive și iluminatoare, a fost înlocuit cu un cult al artei și al naturii, cu aceleași promisiuni, probabil, de purificare sau regăsire, dar transformare în ceva mult mai practic.
Nu este nimic rău, evident, în amuzament, distracție, călătoria de dragul călătoriei, de dragul teraselor și al chefurilor, nu este obligatoriu ca fiecare deplasare să includă în ea o revelație. Articolul lui Agnes Callard nu se vrea o lecție de viață anti-turism, ci dezbate o problemă reală dintr-un punct de vedere mai domestic. Un alt lucru bun este conexiunea celor instruiți și educați cu o expresie a ceea ce cunosc sau apreciază. Să vezi pe viu o sculptură a lui Michelangelo poate să fie o experiență unică și de neuitat, cu condiția să nu aibă loc după o luptă cot la cot cu alte sute de turiști mai mult sau mai puțin cunoscători, cu paznicii sau cu localnicii; este aproape imposibil să te mai simți bine undeva, cu adevărat. Tendința universală este de alergare disperată – vizitarea se face în fugă, muzeele se galopează, un tablou este privit sub o secundă, în medie, iar fericirea sau mulțumirea sau măcar o urmă de stare de bine – au ajuns opționale. Pentru că există instantaneele; care vor fi postate sau arătate familiilor și acel zâmbet larg din acel moment este tot ceea ce contează. Chiar dacă în secunda următoare cazi lat, pleoștit, la o terasă. Ironic, unul dintre criticii vehemenți ai autoarei dădea un sfat de genul „dacă vreți să vizitați Europa puteți bifa majoritatea țărilor într-o excursie de 10 zile“; susține fără să vrea argumentele celei pe care o contestă.
Optimistul afirmă că însăși călătoria înseamnă ieșirea din mult pomenitul confort personal pentru că ai de planificat, de rezolvat în viteză situații neprevăzute, de vorbit mereu cu străinii. Este în sine o reușită personală. Romanticul spune că orice apus de soare și orice tablou în plus văzute de tine, direct, nemijlocit te îmbogățesc și te transformă. Pesimistul sau cinicul afirmă că ceea ce face turistul este să cheltuie bani ca să stea să se uite în jur într-un loc străin. Turismul de masă a ajuns o competiție pentru locuri bune de făcut fotografii, dar și o marcă a succesului personal – depinde și unde le spui celorlalți că mergi. Cu cât mai exotic, cu atât mai bine. Există presiunea socială de a călători cât mai des și mai departe și de a posta cât mai interesant și cât mai fericit posibil. Este o abordare hedonistă – „călătoriile sunt pasiunea mea“ se aude adesea, alături de convingerea fermă că această expresie te face brusc superior. Revenind la schemele deja cunoscute și la formulările standard (de tipul mindfullness) – călătoria te va face mai bun, mai deștept, îți va deschide noi perspective, în general va face lucruri minunate pentru tine. Cum? Cât durează acel efect? E pe viață? Are termen de valabilitate? De ce nu-mi pot lărgi perspectivele acasă? Călătorul-aventurier, cel dornic de explorare și de nou, este rar. Predomină cel ce fuge de viața de acasă, fără să realizeze că așa numita evadare din cotidian este scurtă și întoarcerea cu atât mai dură. Turismul este glorificat, transformat în artă, arta de a trăi altfel decât cei de acasă, în experiență de viață transformatoare; medical vorbind, stările acelea sunt rezultatul unor descărcări hormonale induse de un mediu nou și de oboseală. La fel cu o doză bună de cocaină sau un pahar de absint sau cu vizionarea unei telenovele proaste (Agnes Callard, The Case Against Travel, „The New Yorker“, 2023). De ce a ajuns lumea să glorifice turismul?
Un tânăr scriitor indian (Harsh Snehanshu) spunea că nu-și poate imagina să scrie un roman bun despre un oraș sau un loc pe care le-a străbătut în fugă; ci doar despre un loc în care a trăit cu adevărat. Un jurnal de călătorie da, dar nu un roman. Cu alte cuvinte, viața de zi cu toate problemele și bucuriile ei oferă cu adevărat material bogat de analiză și nu alergatul, cu sau fără regăsire-de-sine, prin orașele lumii. Oamenii tind să adauge conotații spirituale, intelectuale turismului – trăsături care, evident, îi înnobilează și pe ei. În fapt nu turismul te iluminează, ci chiar tu însuți, prin ceea ce acumulezi din jurul tău (oameni, cărți, circumstanțe). O vacanță este alcătuită din momente frumoase, instantanee fericite (la propriu și la figurat) alături de ore de oboseală și mii de pași chinuitori. Împărtășirea experiențelor este esențială pentru ca mulțumirea să fie deplină – portrete la apus, pași romantici pe plajă, marea la răsărit, profiluri perfecte, feluri de mâncare, munți spectaculoși, clădiri emblematice stricate de chipurile turiștilor foarte zâmbitori, selfie-uri în peisaje extraordinare sau periculoase (plătite uneori chiar cu viața). Și sentimentul, inconștient, dar dovedit științific (tourist entitlement), că toate acele frumuseți din fundal ți se datorează, că nu ar fi acolo fără tine, că Barcelona este brusc mai frumoasă și Louvre mai luminos pentru că ești tu lângă ele.