Pivotul, efigia literaturii lui Ștefan Mitroi – poezie, proză, teatru – cum, de altfel și în recenta sa carte Memoria fumului, rămîne mitologia spațiului identitar al satului teleormănean și al sinelui care nu încetează să-l exploreze; în proză, vehiculul e povestea, în lirică e simbolul mito-poetic, ficționarul, povestașul care „recheamă“, cu vorba lui Gala Galaction, trecutul memoriei active a ființei sau pe acela al memoriei colective și liricul care își caută lăuntrul într-o conste lație simbolică: centrul ei este casa de acasă: „Ce lucru ciudat, să nu-ți găsești casa acasă!/ Cînd se întîmplă asta,/ și se întîmplă tot mai des în ultimul timp,/ sunt cel mai singur om de pe lume./ Atît de singur încît îmi lipsesc pînă și mie însumi./ Măcar dac-aș putea să plec în căutarea mea,/ dar cum să pleci cînd nu ai de unde?/ Mai grea decît singurătatea e așteptarea,/ atunci cînd stai să aștepți nicăieri./ Oare aici am venit pe lume?/ Acesta să fie locul nașterii mele?/ Te podidește din senin plînsul/ și strigi, ridicindu-ți ochii spre cer./ Ad-o înapoi, Doamne! Fie-Ți milă!/ Cum să mă lași să mor chiar niciunde?/ Numai într-una din odăile ei îți pot în credința sufletul!/ Și-n timp ce strigi toate acestea,/ auzi un ma re hohot de rîs deasupra capului,/ A început adică și Dumnezeu să rîdă de mine?“ (Casa). Cum se vede, absența sau destrămarea casei prăbușește ființa în singurătate și rupe punțile de comunicare cu lumea; într-o bună măsură, poemele din Memoria fumului sînt ale spațiului identitar care se coagulează în jurul casei din illo tempore, al ca sei de acasă și spun istoria pierderii și regăsirii acesteia, urmînd semnele unui scenariu mitologic: poemul Casa ne spune că pierderea casei e pierderea duratei și, iată, moartea însăși.
În proză, spațiul identitar al sa tului din Teleorman este evocat în fabulos și realism magic; în poe zie e suprarealismul, pentru că teritoriul ei este o suprarealitate, în vis, dincolo de pragul realului: multe dintre poemele cărții încep cu „se făcea că“, ajung în ludic, în jocul „de-a vîrstele“ („Îmi cășuna, cînd eram copil, să am vîrsta de o mie de ani!/ Mai mult decît patriarhii din Biblie!/ Imediat ce-mi puneam această dorință în gînd, timpul începea/ să curgă mai repede./ Atît de repede, încît un veac trecea într-o secundă. Mi-am dat seama,/ cînd am văzut ce ploaie mare cădea peste satul nostru, că ajunsesem/ la anii lui Noe“, se joacă/ scrie Ștefan Mitroi în poemul De-a vîrstele), iar protagonistul acestui plan liric-epic este omul despicat în două de fulger din Cenușă, care merge în direcții diferite, pe un drum „împărțit și el în două“, cu două urechi pe două jumătăți de trup, de gură, de inimă, cu două aripi și doi ochi, luînd în stăpînire o (supra)realitate fantasmatică, desprinsă din decorul cîmpiei din Sud, cu un tren care curge spre nicăieri, dar care, în fapt, stă pe loc, lăsînd să defileze prin ferestre, locuri și peisaje obișnuite, satul căutat, un sfînt care vinde nimburi și cu lucrurile, chiar și fumul, care au memorie: acolo, în lumea omului despicat în două, cineva umblă „creanga prin icoane“, zilele trecutului se amestecă printre cele „pe care nu le-am trăit încă“, viața curge invers, o temă foar te frecventă în poemele cărții, ca în acest text antologic: „Dacă ne-ar ține/ mamele noastre în brațe,/ în timp de plecăm/ de pe lume,/ moartea ar fi la fel de frumoasă ca nașterea./ Nani, nani, puiul mamei!/ Ți-ar fi/ mai mare dragul să mori./ S-ar umple cimitirele/ de cîntece de leagăn!“ (Cîntece de leagăn). Moartea și nașterea se regăsesc în aproape fiecare poem, hainele din dulap vorbesc, cerul se plimbă prin sat și intră în curțile caselor, satul, biserica, mormintele zboară, lucrurile intră unul în altul, oamenii cîmpiei, cînd dorm, se învelesc cu cerul de deasupra, pun capul pe un snop de grîu și strîng la piept carul mare sau pe cel mic, pășind, pe ultimul drum, printre lanuri de floarea-soarelui, iar veșnicia intră în atelierul foto de pe stradă, ca să i se facă o „fotografie la minut“. Poetul e omul care, creînd tărîmul suprarealității, filtrează timpul, îl strecoară prin sita vîrstelor, fixînd materia și maniera poeziei sale: „A deschis una dintre cărțile/ mele și-a văzut curgînd din ea/ țărînă./ A luat iute altă carte/ pentru ca imediat/ să țîșnească dinăuntrul ei/ un stol de berze./ Ar fi putut să se oprească,/ dar s-a repezit la o carte nouă,/ deschizînd-o și pe aceasta./ I s-au udat mîinile/ de la picăturile de apă/ ce se prelingeau din pagini./ Intrigat, omul s-a apropiat de o altă carte/ începînd s-o răsfoiască./ S-a ales însă cu un vînt rece/ biciuidu-i fața./ Cre deam că scrii poezii,/ mi-a strigat. Și cînd colo…/ Ai înțeles greșit, i-am răspuns./ Scriu cîmp, păsări, ploaie, vînt,/ înserare, lumină…/ Asta e tot ce poți să găsești/ în cărțile mele./ La poe zie nu mă pricep!“ (Cărțile mele).
Poezia lui Ștefan Mitroi restituie într-un scenariu al simbolurilor mito-poetice – salcîmul care veghează viața omului și cireșul, cu toaca făcută din lemnul său, care stă lîngă moartea acestuia, fumul, berzele și fîntîna, în legătură directă cerul, soarele și stelele de deasupra – evocînd prima vîrstă, aceea a timpului de dinainte de vreme, unind cîmpia Sudului cu cerul și zariștea veșniciei.