Deși au trecut douăzeci de zile de la Paști, jumătatea drumului până la Înălțare, ne întoarcem spre respectiva sărbătoare cu plăcerea analistului incurabil. Faptul că s-a amestecat cu 1 mai a fost de tot hazul, făcând un ghiveci delicios din Săptămâna Mare. Pe de o parte, bisericile țineau Deniile, pe de altă parte, oamenii chefuiau, iar discotecile urlau. Nu se putea găsi o corcire mai parșivă… Vechiul conflict dintre biserică și stradă a fost încă o dată pus în evidență, dar de data aceasta cu accente parcă mai apăsate. Dar să zicem că suntem obișnuiți cu asemenea contrarii întrepătrunse… Ceea ce ne-a interesat însă, ne interesează și nu va înceta să ne intereseze este gradul de cunoaștere al celor care între biserică și cârciumă au ales lăcașul de cult. De ce s-au dus ei totuși acolo? Ce i-a mânat în biserică, petrecând chiar ore întregi până la încheierea slujbei? Ce știu ei de fapt despre Paști? Pentru cei mai mulți dintre noi sărbătoarea Paștelui este o tradiție, un obicei, o datină pe care e bine s-o respectăm. Da, ok, nimic de zis, dar oare numai la atât se reduce cel mai mare praznic al creștinătății? În fața unei asemenea întrebări cei mai mulți clachează. Adică nu înțeleg întrebarea… Păi dacă nu-i obicei atunci ce-i? Citim nedumerirea pe chipurile lor și oarecum ne simțim obligați să dăm o explicație.
Stimați concetățeni, cum spunea venerabilul Ion Iliescu, tradiția nu e ceea ce credem la o primă evaluare, nu e doar ceva care ne leagă de un anumit eveniment din trecut și pe care prin participarea noastră îl comemorăm, ci mult mai mult. Noi, de Paști, trăim în perfectă contemporaneitate cu cele petrecute acum peste două mii de ani, în illo tempore. Fără o asemenea viziune tradiția e, pur și simplu, vorbă goală. Dar cei care se simt, poate, deranjați de aceste precizări contraatacă: Ce înseamnă în contemporaneitate? Adică Isus mai moare o dată? Și iar înviază? An de an face asta?
Nu, nici vorbă, răstignirea și învierea au avut loc atunci și numai atunci, dar sensul lor, propagându-se în timp, ne face contemporani cu ele. În acel an, din câte știu, al 14-lea al domniei împăratului roman Tiberius, a avut loc martirajul de la care pleacă tot. Numai atunci a murit Isus, dar din acel moment încolo, odată instituită tradiția, prin respectarea ei ne-am înscris într-un circuit neîntrerupt. Fractura ar putea fi fatală. Aruncată astfel în neant, omenirea, și nu doar cea creștină, ar sucomba. Regimurile ateist totalitare au vrut să întrerupă tradiția sperând că în felul acesta vor crea un alt om. Omul nou de care au vorbit și comuniștii și fasciștii reprezintă tocmai rezultatul respectivei fracturi. De aceea, au fost dărâmate biserici, de aceea religia nu s-a mai învățat în școală, de aceea mii și mii de preoți au fost arestați. Ritualul ca atare trebuia suprimat. Oamenii erau siliți să uite ce s-a întâmplat în acel illo tempore. Hristos e doar un personaj istoric și atât, în niciun caz Fiul lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaștem că metoda aceasta de-a lichida trecutul a avut într-o oarecare măsură succes. Nu este desigur vorba de un succes integral, dar mințile noastre tot au fost săpunite și bărbierite. Ceea ce avem acum este exact rezultatul acelei politici de îndoctrinare. Dacă am salvat ceva e numai forma, adică mulțimile care merg la biserică, dar, îmi cer scuze, habar nu au ce se petrece acolo. Oamenii se gândesc la masa care urmează, la pulpa de miel proaspăt scoasă din cuptor, nu mai puțin vor să guste vinul ușor șampanizat. Paștele pentru cei mai mulți e doar o carcasă, doar că, oarecum stingheriți, ne întoarcem la o altă întrebare: Cu miezul cum rămâne? Unde-i? L-am aruncat la câini? Ceea ce face vie tradiția este tocmai miezul. Și tocmai de aceea există un ritual care ne ajută să ne situăm exact aici. Mulți îl ignoră, fiindcă nu consideră că e necesar să-și bată capul, au ei și așa destule griji tot pe cap, dar aici și numai aici, în miez, Hristos ne devine contemporan și ne ajută, vorbă mare, să ne mântuim.
De fiecare Paști, el moare și înviază simbolic, dar a muri simbolic este la fel de REAL precum a muri concret. Și mai e ceva. Învierea nu e un miracol vulgar, ci de o mare finețe. Isus nu a ieșit din mormânt și s-a dus la plimbare. Faptul că a învins moartea și a golit iadul ne încarcă pe noi cu o mare răspundere. Așa că dumicatul de pâine și stropul de vin, trup și sânge, au aceeași putere ca în vremurile de demult, fără niciun pic de diminuare. Omul care de Paști se împărtășește, „călătorește“, cum ar veni spus, în trecut sau trecutul vine în prezent, pentru ca noi să trăim ceea ce au trăit oamenii de atunci, Hula și evlavia au aceeași forță. Dacă printr-o subtilă developare am vedea că suntem personajele Iudeii din urmă cu peste două milenii, ne-am înfricoșa, mielul ne-ar sta în gât, paharul din față ar rămâne neatins, dar am înțelege că, în fața spiritului, timpul e doar un vis de o noapte.