Oarecum surprinzătoare este publicarea de poetul ieșean Cassian Maria Spiridon a unui eseu despre Solomon Marcus și limba perfectă. Autor care nu s-a lăsat niciodată pradă egolatriei, mulțumindu-se cu propria producție poetică și, eventual, cu o eseistică menită să o antureze pe aceasta, el a publicat, printre atâtea alte cărți la care s-a învrednicit în virtutea pasiunii și hărniciei sale, și o serie de analize dedicate unor scriitori români: Cezar Ivănescu, un oaspete al Nirvanei (2016), Metamorfozele lui Nicolae Manolescu (2019), Iacob Negruzzi la Convorbiri literare (2019), Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi (2021), Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu (2021). Poeți, prozatori și critici, protagoniștii acestor revizitări nu făceau deloc probabil popasul autorului în preajma matematicilor poetice ale lui Solomon Marcus, chiar dacă, prin opțiunea lui profesională, „la bază“ Cassian Maria Spiridon rămâne un produs al Politehnicii bucureștene.
În cartea dedicată matematicianului iubitor de poezie, eseistul trimite către utopia limbii perfecte, limba paradiziacă la care, expulzat din Rai în circumstanțele știute, omul muritor nu mai are acces. Cel puțin așa se crede îndeobște. Ipoteza exegetului – niciodată formulată ca atare în carte – este însă aceea că, departe de a trebui să se resemneze în fața vreunei cenzuri transcendente, omul poate accede din nou la un soi de stare de grație lingvistică ori, mai precis, de dincolo de limbajele particulare (cum sunt poezia și matematica) prin urmărirea zonei, a toposului unde cele două se îngemănează. Totodată, sunt posibilități ca acestei joncțiuni să i se mai alăture, magnetic, încă una: cea cu filosofia, de care nici poezia, nici matematica nu sunt străine.
Se recunoaște într-o asemenea tatonare o continuitate de preocupări în raport cu eseistica abundentă a scriitorului în materie de poezie. În calitatea sa de conducător al revistei intitulate chiar așa, „Poezia“, un pandant ieșean al publicației sătmărene de prestigiu „Poesis“, Cassian Maria Spiridon a publicat, ani la rând, număr de număr, eseuri care s-au constituit în tot atâtea ars poetica, profesiuni de credință ale unui poet de vocație și profesionist consecvent al domeniului. De astă dată însă, el face mai mult decât până acum, căutând să identifice, ca un soi de solomonar intuitiv, podul ce poate uni liricul de matematic. Iar pentru acest nobil scop, figura de curând plecatului savant Solomon Marcus îi folosește de minune, prilejuindu-i și o reverență față de acesta și de moștenirea lăsată de el în urmă: „Integrala operei lui Solomon Marcus argumentează cu asupra de măsură în favoarea unui model de matematician la care principiile prime au îndreptățirea de a fi considerate ca părți ale filosofiei“.
Pentru Cassian Maria Spiridon: „Și literatura, și matematica sunt fiice ale miturilor, de la ele au preluat funcția de simbolizare și situarea într-un univers de ficțiune care mediază relația cu lumea reală“. O asemenea genealogie a celor două vaste domenii atrage atenția asupra rădăcinilor străvechi, dar mai ales asupra caracterului lor de teritorii care au evoluat sub semnul unei strânse relații cu sacrul.
Comparația continuă dincolo de această înrudire prin originile comune. „Într-o etapă destul de târzie a evoluției lor, literatura mai întâi, matematica ulterior, s-au prevalat de un alt aspect al miturilor: transgresarea a ceea ce numim azi logica tradițională, prin încălcarea unuia sau altuia dintre cele trei principii: de identitate, de necontradicție și cel al terțului inclus. Drept urmare, toate trei practică paradoxul, la diferite niveluri: sintactic, semantic sau pragmatic“. Mit, literatură și matematică – toate vădesc o zonă de interferență care caracterizează fie antropologicul, fie sacrul, fiind comună ambelor „teritorii“ dacă se admite, în ordine biblică, faptul că omul este după chipul și asemănarea Divinității, ori în ordine platoniciană, în caz că se socotește că lucrurile cu care venim în contact nu sunt decât reflexele derivate din idealitatea prototipurilor lor.
Prilejul se vădește fast pentru filosofare și fertil pentru meditația asupra îngemănărilor de fond dintre matematică și literatură, cu dublă mediere în filosofie și în mitologie. Dar autorul preferă să își proiecteze gândurile – din pudoare, pesemne, dar cu siguranță și din admirație și respect față de Solomon Marcus – asupra acestui om de cultură român. Marcus a reflectat persuasiv asupra raporturilor dintre artă și știință, căutând să precizeze și statutul limbajului poetic și al celui științific. În acest fel și-a asigurat o poziție singulară în peisajul culturii noastre postbelice, oarecum într-o continuitate față de Ion Barbu, dar cu totul altfel.
Dar Solomon Marcus avea vederi înrudite și cu cele ale lui Ioan Petru Culianu atunci când considera că: „Opera de artă este dată, în existența ei materială, sub forma unei structuri combinatorii finite, care nu-i totdeauna lineară, secvențială… și nici măcar linearizabilă“. Încercarea de a reduce misterul creativității la o formulă permutabilă trimite departe în trecut, până la Ramon Lull, de nu chiar mai departe…
Cunoscând importanța pasiunii pentru matematică în cariera lui Cassian Maria Spiridon, pornit la drum ca inginer, îmi vine să cred că eseul despre Solomon Marcus este o mărturisire indirectă despre propriul crez și, totodată, jalonarea unui drum: cel care, punând în lumină raporturile armonioase dintre poezie și matematică, pare a da consistență mirajului idiomului paradiziac, limbii perfecte.