Armă albă
Lupt împotriva iernii
cu mâinile goale.
Dar ea mă învinge
mereu
folosindu-se de arma albă
care este ninsoarea.
Pe eșafod
Ce bine mai trăiam când muream!
Erau la modă trădările, ca și acum,
doar că atunci erai condamnat
la moarte pentru asta.
Dacă-i plăteai însă bine pe temniceri și călăi,
rămâneai în viață.
Dar nu datorită lor, ci mie,
care primeam o parte din câștigul acestora,
înlocuindu-i
în secret pe cei sortiți execuției publice.
Îmi puneam cu mare încântare capul pe butuc!
Pe de-o parte, pentru a-mi asigura traiul zilnic,
pe de alta, fiindcă îmi plăcea să mor.
Și-mi plăcea pentru că, imediat ce-și termina călăul
treaba de făcut,
îmi creștea un cap nou în locul celui vechi,
care se rostogolea zile în șir pe străzile orașului,
privind cu ochii larg deschiși la oamenii ce-i ieșeau
în cale,
zicându-le, cu gura însângerată, bună dimineața
sau bună seara,
în funcție de momentul zilei, intrând cu unii dintre
ei în vorbă,
vorbind de fapt numai ea, gura, turuind ca o
moară stricată,
ca o gură stricată, mai bine zis.
Era nespus de frumoasă, semăna cu o floare,
mirosind, cu forța unei grădini întregi, a moarte.
Îmi rămâneau și vechile urechi vii,
ca să poată auzi mirosul și să se bucure pe îndelete
de el.
Și să audă și gândurile dinapoia frunții, rămase și
ele treze.
Cele două capete nu se cunoșteau, n-avuseseră când,
gândea fiecare separat de celălalt.
Muream și de câteva ori pe zi.
Nu ca să mă îmbogățesc, ci ca să pot trăi pe picior
mare.
Aproape că nu reușeam să cheltuiesc tot ce strângeam
și strângeam mai departe, căci călăii și temnicerii
aveau mare nevoie de mine, ca să poată
strânge și ei.
Mulțimile adunate în piață erau dornice de sânge, nu conta cine era cel trimis la moarte, important era să fie
în fiecare zi măcar unul.
Mă împăcam la fel de bine și cu ștreangul, doar că
aveam de suferit de pe urma lui,
în sensul că rămâneam cu vechiul meu cap, ce
murea numai puțin,
înviind după aceea la loc,
și cu vechile gânduri, care nu mureau niciodată,
ca să nu mai vorbesc de gură, ce nu mai înflorea neam, nemaiavând astfel cine să-i întrebe de sănătate
pe oamenii de pe străzi și cine să le spună bună ziua
sau bună seara.
Ei nu-și spuneau asta nici în gând, crezând fiecare
despre celălalt că e un mare trădător.
Nu erau prea departe de adevăr.
Trădarea era la modă. Se trăia bine pe seama ei.
Doar că uneori mai trebuia să și mori.
Nu din interes, așa cum făceam eu, ca să pot avea
un trai îmbelșugat.
Vremurile acelea au dispărut.
Nu însă și trădătorii. Poate că sunt mai mulți azi
decât atunci.
Dar nu le mai pune nimeni capul pe butuc.
Iar eu mi-am cam pierdut cheful de a fi executat în
locul altora.
Plus că s-a descoperit între timp că mințeam,
că sângele pe care-l vărsam era mincinos,
nefiind deloc, dar deloc al vreunuia dintre cei
condamnați la eșafod.
Am fost însă iertat. M-am iertat până și eu.
Trăiesc și mor doar din amintiri acum. Mă mulțumesc,
cum se spune, cu puțin.
Cum s-or fi descurcând însă temnicerii și călăii?
Nuntă
Vedeam rădăcinile copacilor
și rădăcinile fântânilor
iar mai jos de ele femei tinere
îmbrăcate în rochie neagră de mireasă
făcându-mi cu mâna.
Ploua cu bănuți de aur și ele
treceau prin ploaie fără să se ude.
Mi-ar fi plăcut să fie un căutător de aur
în locul meu, dar în locul meu eram eu,
și asta nu-mi plăcea deloc.
Oriunde puneam pasul
simțeam c-o să cad în gol.
Drumul pe care pășeam era străveziu,
Mă uitam prin el ca prin sticlă.
Tot așa câmpurile, mormintele, podurile.
Miresele ce pluteau pe dedesubt
aveau bănuți de aur în loc de ochi
și toate îmi făceau cu mâna
privind cu ochi de aur la mine,
le curgeau lacrimi de aur din ochi
și strigau, cu glasuri de aur, cum altfel?,
haide odată,
cât mai ai de gând să te lași așteptat?
Trebuia doar să pun pasul în pământ
și deveneam bărbatul uneia dintre ele,
al celei ce avea să mă prindă.
Dar dacă nu cădeam suficient de încet?
Sau cădeam poate prea repede?
D-asta îmi și era atât de frică să cad,
țipând ca din gură de șarpe:
– Ține-mă, mamă, de mână,
nu mă lăsa singur!
Te țin, îmi răspundea ea,
însă cât crezi c-o să mai pot și eu?
Dă-i drumul, se auzeau miresele
strigând de jos, uite, unul dintre sicriele astea de aur
în care ne vezi plutind e pentru tine.
Mama a ales sicriul în locul meu
și toți copacii din jur se făcură de sticlă.
Nici dacă mă urcam în vârful celui mai înalt dintre ei
nu aveam scăpare.
Cădeam prin trunchiul de sticlă al copacului
direct în pământ.
– Ce faci, nevastă? am țipat la femeia cu care eram
însurat.
De ce stai și te uiți? Ajută-mă!
– Văd că te așteaptă alta, mi-a râs ea în nas,
una mai tânără decât mine,
du-te învârtindu-te la ea!
Și femeia care era mama copiilor mei mi-a întors
spatele.
Cum de uitasem de ei?
Copiii erau salvarea.
Dați-mi unul dintre voi mâna!
am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni.
S-a plimbat zile și nopți în șir strigătul meu
prin pustiul de sticlă, până când
am înțeles că trebuie să mă țin singur
de mână, însă cât să pot și eu?
Ca să nu mai spun că mi se făcuse milă
de femeile tinere pe care le vedeam
departe, tot mai departe, în jos, aproape de fundul
pământului.
Doamne, ce bun ar fi fost un căutător de aur în
locul meu!
Se îmbogățea cu lacrimile care le curgeau femeilor
din ochi.
Nici n-ar fi avut unde să pună grămezile de aur
pe care le-ar fi strâns.
Dar în locul meu eram eu
și nu era bine deloc, pentru niciunul din noi.
Și sticla de sub picioarele mele
se făcea tot mai adâncă
Iar mama trecea pe sub tălpile mele
într-un sicriu de aur ce ținea un alt sicriu de aur de
mână
și-n sicriul acela nu era nimeni.
Și am văzut atunci o copcă în sticla rece ca gheața
a drumului pe care pornisem alergând
și-o scară de sticlă rezemată
de marginea ei.
N-are de ce să-ți fie frică,
s-a auzit o voce susurând în fântâni,
coboară încetișor, nu te grăbi.
Și am început să cobor, în timp
ce din adâncul pământului urca,
la fel de încetișor, o muzică veselă, ca de nuntă!