Poeme de Iulian Talianu
Oraşul Longton
în amintire
marea-i netulburată ca lacrima din
ochii
unui duhovnic sunt nopţi care au
încercuit
orașul cu neliniștea lor
aici bărbaţii așteaptă ploaia
ca pe o femeie târziu vine-o noapte
și fiara din mine stă ghemuită
de parcă i-a trecut glonţul pe lângă
tâmplă
toamna
și în această toamnă
bătrânii vor zugrăvi amintirile
într-o singură culoare
acum
amintirea scormonește în mine
fără căinţă ca un buldozer
la temelia unei biserici
înserarea își face cuib în ochii
corăbierului dimineaţa lumina
vine de la frunze îngălbenite
când eram îndrăgostit
n-am să uit
când eram îndrăgostit mă amăgeam
că vântul suflă numai în pânzele
corăbiilor mele
la fiecare despărţire lacrimele tale
erau ca ploile dintr-o vară indiană
dragostea mea
tu aveai cearcăne odată cu toamna
amintirea mării era o disperare
fără margini
acum
te rog Doamne să nu îmi dai
neliniștea
risipită toamna de firele de iarbă
și de nopţile albe
spaimele din gândurile unei femei
de ce ai abandonat Doamne
toate spaimele în gândurile unei femei
acum ea scrie fără lacrimi fără remușcări
scrisori despre despărţiri
în gândurile ei nu vei găsi
nicio ispită nicio chemare
Doamne
între noi azi teama nu are somn
nicio lumină nu se înalţă în fereastră
amăgindu-i pe îndrăgostiţi
sunt aici de la căderea serii
neliniștit dintotdeauna ca lumina
din fereastra unei biserici e vară
și gândul este rupt din cântecul
de leagăn al unei amintiri
înserarea e ca primul zbor
al unui pui de rândunică
ca un cobai singurătatea înoată
împotriva curentului luna se coboară
acum
pe colina amintirii amăgindu-i pe
îndrăgostiţi
bătrânii
vine toamna și tăcerea dintre cei
patru pereți
poartă acum numele mamei
amintirile clatină
diminețile din oglinda însinguratului
tu nu poți povesti femeie nici măcar
despre o lacrimă toamna aceasta
și-a uitat
spaima într-o îmbrățișare umbra ta
nu poate acoperi un bob de nisip
valurile mării au sunet de clopot
de dimineață și până seara bătrânii
au o privire pierdută precum ploile
mohorâte de toamnă
cimitirul stelelor
ce s-a schimbat în ultima sută de ani
marea este și azi cimitirul stelelor
la sfârșitul zilei descoperi un munte
de tăcere
în fiecare noapte ea visa că va fi
bântuită
de un nor de fluturi albi visa frumos
vorbea de amintiri de umilință și
patimi
visa că va tremura ca firul de iarbă
sub rouă
ea nu a tocit vreodată pragurile unei
biserici
n-a fost văzută dormind cu Biblia în
brațe
s-a dus vestea că are un copil din
flori
cu toate acestea și azi ea se închină
la fiecare colț de stradă de parcă
ar privi numai icoane
departe de lumină
doamne te rog doamne
nu scoate o răscruce de drum
în calea bețivilor sunt nopți bântuite
de neliniști toamna gândurile lor nu
se pot
limpezi departe de lumină
te rog doamne
să nu le așezi oglinzi în fața ochilor
căci bețivii au o privire pierdută ca
orbii
doamne te rog
să le dai bucurii mărunte atunci ei
îl văd printre lacrimi pe Dumnezeu
dă-le doamne o seară bună și un
pahar cu vin
nu-i pedepsi să înalțe piramide și
castele de nisip
bețivii au teamă de Dumnezeu ca
însingurații
pustiul și tăcerea pe ei îi înspăimântă
neliniștea aici și oriunde
Doamne
poemul acesta de seară șoptește
ceva
despre tandrețe amăgindu-se că va
fi citit
de cei îndrăgostiți
poemul acesta răscolește cenușa
unor amintiri
presimt că în sfânta zi de duminică îi
va pune
cu fața la zid pe cei păcătoși
acum este ispitit să vă spună și vouă
adio
când este bântuit de nopțile albe
ale celor însingurați
la ultima sărbătoare nu ați făcut
un foc de artificii nu ați lăsat nici
măcar
o urmă în nisip pentru cei rătăciți
poemul acesta de seară are o
slăbiciune
el a avut 70 de iubite acum a
încărunțit
tăcerea – viermele unei triste
amintiri –
rămâne aici și oriunde marea și
înfiorata
noastră neliniște
Poeme de Dan Ionescu
Cetatea lui Dumnezeu
Dumnezeu a avut grijă,
de la început,
să adăpostească bunurile care-l bucură pe el,
într-o cetate, căreia i-a pus sigiliu viu la poartă – vocea Lui,
care, în fața hoțului, rostea să stea deoparte,
pentru că nu are voie, decât prin credință,
să pătrundă acolo, dar, vai!, când am încercat și eu,
după îndelungi rugăciuni și post,
mi-a pus un străjer mâna în piept: I-auzi, că nu am voie!
Un rând în plus la rugăciuni îmi mai trebuia…
Nu m-am mai întors în colibă, mi-a fost greu.
Am preferat să pătrund prin vicleșug, precum Ulysses.
– Hei, Tu, Dumnezeu! Mă retrag de îndată…
Am mințit,
fără să fi știut că vorbele mă vor da îndărăt mulți pași,
față de poarta mirajului stelar.
M-am trezit, împins de-o forță mută, într-un gol întunecat,
dar în minte, aveam strălucirea cetății de care m-am îndepărtat.
Minciuna pe care o rostisem instantaneu
(fiind spontană, nu recunosc să-mi fi aparținut),
după imboldul căpătat, în urma stopării brutale,
mi-a dat brânci într-un loc fără soare – bănuiam
că nu aveam să mai văd răsăritul,
dar am socotit că sunt în vecinătatea apusului cald de vară,
lângă templu… M-am încurajat!
O sclipire de înger în cosmosul unde păream a fi – aripa
i-a strălucit cât o albină –
mi-a adus aminte de ceea ce mai aspiram să obțin: aur!
Ori, să-mi fie iertat,
râvna aceasta era înspre un păcat, al lăcomiei,
de aceea m-am trezit propulsat la o distanță mai mare decât m-aș fi
așteptat
față de cetatea lui Dumnezeu, de care mă apropiasem, întrucâtva. Și-am luat-o de la capăt…
Mi-am cerut traiul obișnuit înapoi și mi-a fost dat,
cum muncitorilor, masa, de către omul care i-a angajat.
Prin sărutarea icoanelor, am început să mă ridic.
Între timp,
cât a durat să mă adun,
mai furam cu ochii lumina, pe înserat,
din geamul caselor de la drum,
am purtat trofee în suflet,
precum umbra femeii trecând prin fața lumânării.
Când iar m-am prezentat la cetatea cu daruri,
mi s-a reproșat că am fost tentat să mor din dragoste,
de-a dreptul.
Bogăție
Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, în minte,
ca într-o cutie,
astfel încât nici măcar un strop din câte poate oglinda reflecta
nu mai am energia de a-l susține în inimă
și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea,
care lucește în ființă mai puternic decât soarele
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă
și de inimă vie care nu seacă niciodată – aceasta mă mistuie…
Înzorzonat de lacăte și chei,
ai mai umblat, Doamne, prin zare, ca Făt-Frumos.
Când te gândeai la ce simți despre lume,
întorcându-ți privirea spre Tine,
spre miezul de energie care te ține viu în timp,
de la Facere încoace,
am mers la vrăjitoare,
pentru a descânta acele chei – să-ți cadă în nisipul fierbinte
al deșertului
(prin care ți-ai trimis cândva
și fiul să dea răspuns la toate ispitele). Te mai odihnești, uneori,
legând cămila de răcoarea oazei, ca un beduin.
De-ar fi reușit descântecul,
ai fi rămas deschis încercărilor mele
de a te cunoaște pe Tine,
cel care pe Adam l-ai plămădit,
cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.