Volumul de proză Trilogia lui Teofil, semnat de Cosmin Perța, adună, practic, trei cărți apărute în ani diferiți: În urmă nu mai e nimic (2015), Arșița (2019) și Teofil și Câinele de lemn (2012). Ordonate după altă logică decât cea cronologică de astă dată, cele trei cărți sunt parte a unui nou volum apărut în colecția consacrată „Ego. Proză“, alăturarea lor propunând de astă dată (și) o nouă lectură, cu o altă desfășurare epică. Chiar dacă am citit în timp cele trei scrieri, considerate de critică fie romane in nuce, fie prozo-poeme, fie povestiri dintr-o panoplie a fantasticului, de data aceasta Cosmin Perța reușește să recompună din fragmente o adevărată saga a unui narator care a pornit în recâștigarea propriului trecut, a propriului prezent, a propriei vieți în fapt.
„Sunt atent la începuturile de roman, de multe ori aleg să citesc o carte, dintr-o plajă largă de cărți de pe un raft de librărie“, după cum sună primele fraze. Cosmin Perța pare să fie și el atent la acest lucru, fiindcă volumul de față se deschide cu o frază care nu poate lăsa indiferent pe oricare cititor, oricât ar fi de pretențios: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.“ De aici, până la a intra decisiv în „materia epică“, nu este decât un pas, pe care cititorul îl face ispitit de puseurile imaginativului. Naratorul povestește că locuiește „lângă o biserică“, dar asta nu îl impiedică să „se nimerească“ într-o mansardă laolaltă cu dracul, față de care este „supus și slugarnic“, drept care acesta îl îndrăgește și se oferă să i-o prezinte pe fata lui. Pentru aceasta trebuiau să treacă peste un câmp „plin de carcase de găini uriașe“ pe care, dacă le atingeai, căpătai forțe neobișnuite. „Fata dracului“ va fi, multă vreme, companioană „mentală“ copilului, apoi adolescentului, tânărului, sfătuitoarea în momente de cumpănă. Obsesiile consacrate ale copilăriei fac parte din zona magicului care ne însoțește intrarea în viață. La vârsta când „hormonii încep să se agite“, o întrebare sâcâitoare este, pentru băiatul timid, cum arată „o păsărică“. Face tot felul de investigații, printre prieteni, fiecare propune altă imagine, una mai fantezistă decât alta, iar în final descoperă în biblioteca tatălui un manual „pentru medicii ginecologi“ la ale cărui ilustrații „nu se sătura“ să se uite. Săruturile, primul, primele, sunt însoțite de puternice impresii, gusturi, mirosuri, senzații. Inițierea în cele ale vieții este însoțită de inițierea în cele ale cărților, literele, învățate cu bunicul, stârnesc și ele senzații, chiar olfactive, de neuitat. Familia proprie, pe care o descoperă, om cu om, sunt parte, de asemenea, dintr-o mitologie care însoțește „cucerirea lumii“. Despre tată, de exemplu, reține legendele care au umorul aferent: pentru a scăpa de logodna impusă de un colonel de Securitate, cu a cărui fiică „se culcase“, tatăl „a mâncat la masa de logodnă 13 farfurii de supă, până când viitoarea mamă-soacră a urlat îngrozită: dați-l afară, că ăsta ne mănâncă și urechile!“ Locul copilăriei este în Maramureș, din care este „expulzat“ în mediul universitar, la Cluj, unde viața are toate accentele boemiei studențești. Intrarea în „câmpul muncii“, la „Instituție“ („mă afund în măruntaiele ei ca în pântecul unei mame“), nu este ferită de neprevăzut; un angajat, un cocoșat, are o misiune specială, să descopere „la locul de muncă“ personaje mitologice și extraordinare. Și iată ce descoperă într-o „instituție“ banală: „doi sucubi, trei incubi, o sirenă, un triton, un diavol-de-mare, o girafă, un struț, o cămilă, o gorilă, un fiu al lui Thanatos, o oaie cu trei capete, un jumătate-câine, vreo patru motani, trei siamezi, un individ cu patru mâini, patru picioare și ambele sexe, un crocodil, un mistreț, o licornă de mare, două licorne de uscat și un vierme“. Curat Harms!
Partea a doua a „trilogiei“, Arșița, este mărturia crâncenă despre absurdul războiului, cu toate crimele sale, pruncuciderea fiind una din limitele dramei, ale martiriului: „În mijlocul pieței încă se puteau vedea cârligele în care fuseseră atârnați cei o sută patruzeci și patru de copii, iar sub ele câteva zeci de câini înfulecau ceva ce semăna cu niște șerpi“. Pe acest fond, Teofil, călugărul, „omul lui Dumnezeu“, încearcă să salveze suflete, copii, cu prețul vieții sale. Descrierile sunt terifiante, amănuntele sunt din zona insuportabilului, naratorul stăpânește atât arta de a înfricoșa, cât și aceea de a face absurdul suportabil. Există o ieșire din realitatea crudă într-o zonă numită „subpământa“ (cuvânt împrumutat de la Urmuz), la care ajungeai doar dacă treceai prin biblioteca doctorului Wolkonsky. În fapt, „subpământa“ era acolo de câteva mii de ani, nimeni nu știa exact când și cum apăruse, deși „primii oameni care au dat peste ea într-o toamnă friguroasă a anului 312“ au crezut inițial că era o catacombă săpată în stâncă de unii dintre primii mărturisitori ai lui Hristos, așa cum erau cele din Dobrogea“. În partea a treia, Teofil și Câinele de lemn, povestea îl aduce în prim-plan pe inginerul Nicolae Popete (nume alterat de la mopete-le lui Mircea Ivănescu), „care avea 86 de ani“ și care descoperise mașina timpului. Ca să demonstreze viabilitatea aparatului, avea nevoie de un „personaj experimental“ și este ales pentru acest experiment Teofil Barbălată, „poet și romancier absolut mediocru“. Cu poetul „absolut mediocru“ este dificil de discutat, de negociat. Ce urmează, este greu de sintetizat, dar este demn de citit. Umor, fantezie, poveste.
Scriitor care își asumă perspective epice curajoase, Cosmin Perța merită urmărit, cu adevărat, în postura de „povestaș“.