Probabil mulți cititori îl cunosc pe Andrei Crăciun mai degrabă din ipostazele lui de gazetar de mare impact (multipremiat), poet, prozator, eseist, dramaturg și mai puțin ca cercetător al istoriei politice axat pe reconstituirea unor biografii. Într-un fel, biografia romanțată a lui Emil Cioran (Cioran. Ultimul om liber, Editura Polirom, 2020) asigură tranziția spre autorul de scrieri academice de astăzi. Recenta lucrare a lui Andrei Crăciun își propune să reconstituie biografia politică a lui Panait Istrati, pornind de la premisa corectă că această dimensiune a personalității marelui scriitor româno-francez a fost neglijată din punct de vedere istoriografic. Autorul a surprins mai bine de trei decenii din parcursul biografic al lui Panait Istrati: de la publicistul socialist, sindicalistul, scriitorul angajat, aderentul la bolșevism și până la criticul lucid al regimului sovietic care ajunge să fie stigmatizat de foștii lui susținători influenți în frunte cu Romain Rolland. Demersul lui Andrei Crăciun este foarte bine documentat și încearcă să suplinească mereu lacunele de informare: între altele, a studiat atât documentele privitoare la Panait Istrati din Fondul 95/Dosare personale ale luptătorilor antifasciști întocmite de organele Ministerului de Interne de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, cât și materiale relevante din fondul Romain Rolland de la Biblioteca Națională a Franței din Paris.
Volumul este structurat în șase capitole. Primul capitol – O introducere la Istrati (pp. 5–30) – este, de fapt, o introducere a lucrării care prezintă subiectul cercetării, relevanța sa, metodele și sursele folosite, precum și un dicționar conceptual (pp. 23-29). Acest scurt lexicon este menit să lămurească eventuale neclarități terminologice, dar mai ales să sublinieze faptul că avem de-a face cu o lucrare de științe politice. De altfel, cartea lui Andrei Crăciun este o valorificare a tezei doctorale susținute în 2022 la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, teză intitulată „Panait Istrati. Biografia politică și imaginarul omului revoltat: De la angajamentul socialist la despărțirea de comunism“ (îndrumător: prof. Ioan Stanomir). Simplificarea titlului a avut în vedere probabil și evitarea unei suprapuneri cu demersul de istorie literară al Biancăi Cernat care, în anul 2015, a publicat la Editura MNLR volumul Panait Istrati, „omul revoltat“. Repere pentru o literatură a contestației.
În capitolul al II-lea – Tinerețea politică a unui rătăcitor (pp. 31-68) – narațiunea se dezvoltă pe două paliere; apar în text atât avatarurile unui hoinar care a aderat la mișcarea socialistă din motive sentimentale și cu o convingere aproape mistică, cât și elemente importante din istoria Brăilei (orașul natal), a mișcării muncitorești, sindicaliste și socialiste. Nu în ultimul rând, autorul scoate în evidență apropierea lui Panait Istrati de fruntași ai mișcării socialiste din epocă precum Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, Cristian Racovski, Ștefan Gheorghiu și alții. Capitolul al III-lea – Istrati, comunismul și succesul literar (pp. 69-118) – urmărește raporturile personajului principal cu ideologia bolșevică în paralel cu atenția acordată creșterii notorietății sale literare, mai ales în Franța, unde găsește în Romain Rolland un entuziast promotor. Importantă este și aplecarea asupra publicisticii istratiene care vădește atât o demascare indignată a abuzurilor și a nedreptății (p. 100), cât și un adevărat cult pentru căutarea eroilor, a oamenilor absoluți, a prietenilor generoși, care să reabiliteze întreaga credință în umanitate (p. 116). Capitolul al IV-lea – Șaisprezece luni în Uniunea Sovietică și „Spovedanie pentru învinși“ (pp. 119-173) – creionează imaginea unui Panait Istrati situat înaintea timpurilor sale, îndeosebi prin publicarea unei lucrări „cu care face un act de pionierat spectaculos în critica bolșevismului și a revoluției comuniste“ (p. 237). Între cei fascinați de comunism, scriitorul româno-francez este printre primii intelectuali importanți care se trezește de sub vraja bolșevismului și, în consecință, va fi învinuit de fascism, pur și simplu, sau de troțkisto-fascism (chiar înainte ca această etichetă ideologică specifică stalinismului dezlănțuit să devină acuza favorită din timpul marilor procese sovietice ale Marii Terori). Capitolul al V-lea – Înapoi în România (pp. 175-212) – înfățișează apusul vieții lui Panait Istrati, un Istrati copleșit de multiple probleme: financiare, de sănătate, sentimentale, în plus atacat de cele două extreme: fascistă (legionaro-cuzistă) și comunistă/bolșevică (pp. 177-178). Capitolul al VI-lea – Istrati după Istrati (pp. 213-236) – descrie „un caz greu de rezolvat“ și acoperă subiecte precum: marginalizarea, redescoperirea lui Istrati și moștenirea lăsată mai ales de scriitor și publicist.
Cum am anticipat, demersul lui Andrei Crăciun este susținut prin apelul la numeroase surse istorice și la o bogată documentație incluzând întreaga publicistică istratiană, corespondență (mai ales cea cu Romain Rolland, dar nu numai), schițe biografice, memorialistică și multe lucrări de reconstituire sau circumscrise literaturii secundare. Autorul a depus un efort considerabil de coroborare a informațiilor și de reconstituire istorică, proces la care a fost convocată în mod oportun inclusiv beletristica istratiană cu tentă autobiografică. Mi se pare cu precădere importantă contribuția autorului care a reușit să demonstreze faptul că adeziunea politică la socialism/comunism a lui Panait Istrati a fost mai degrabă una sentimentală, cu accente cumva religioase, nicidecum teoretică, rațională.
Lucrarea publicată acum nu este doar o biografie politică a scriitorului Panait Istrati, ci și o descriere plauzibilă a unei epoci, un tablou verosimil al mișcării radicale de stânga îndeosebi de la începutul secolului al XX-lea. În același timp, opera lui Andrei Crăciun este și o lucrare nuanțată care consemnează destul de apăsat faptul că desprinderea lui Panait Istrati de ideologia comunistă a fost un proces gradual care niciodată nu s-a apropiat de zona de centru a spectrului politic. Manifestul istratian Spovedanie pentru învinși a reprezentat doar un prim pas, o acțiune notabilă de delimitare de sovietism care însă nu l-a transformat pe scriitorul originar din Brăila într-un adept al democrației de tip liberal. Panait Istrati a rămas până la moarte un critic al democrației occidentale, iar colaborarea lui de la mijlocul anilor 1930 cu publicația Cruciada Românismului („Săptămânal de luptă politică și spirituală“) spune multe în acest sens (pp. 179-204). Vorbim despre o gazetă a unei disidențe legionare (condusă de Mihail Stelescu) care mai degrabă s-a rupt de Corneliu Zelea Codreanu, nu de ideile radicalismului extremei drepte (de altfel, retorica acesteia din urmă pare că îl cuprinde măcar parțial până și pe scriitorul brăilean). Inclusiv cazul lui Panait Istrati demonstrează cât de greu este să treci pur și simplu de la asumarea unei identități bolșevice la acceptarea democrației liberale și a moderației politice.
Volumul lui Andrei Crăciun reprezintă o contribuție științifică valoroasă, importantă pentru cunoașterea personalității lui Panait Istrati, a biografiei sale politice, dar și a mișcării radicale de stânga din spațiul românesc. Deși este circumscrisă mai mult științelor politice și istoriei politice, cartea va putea fi citită cu mult folos și de istoricii literari. De fapt, cartea lui Andrei Crăciun este complementară în raport cu scrierile despre Panait Istrati semnate de Mircea Iorgulescu, Bianca Cernat, Eugen Simion și alții.