Un pod prea îndepărtat
Să zicem că faci greșeala să vrei să-ți petreci sărbătorile (Paștele, 1 Mai) undeva la mare, la Marea Neagră, dar nu pe țărmul nostru, ci la vecini, într-un loc unde condițiile și prețurile sunt incomparabil mai bune față de oferta autohtonă. (E vorba de un hotel dintr-un mare lanț american; chiar, de ce respectiva rețea hotelieră e prezentă doar în țara de la sud de Dunăre, de ce la noi n-a intrat nici aceasta, nici altele de recunoscută calitate? E o întrebare la care preferăm să nu răspundem, lăsând ca fiecare cititor să-și dea propriul răspuns.)
Ei, dar dacă într-adevăr oferta turistică e una deosebită, atunci de ce spunem că să mergi acolo e o greșeală? Simplu. Fiindcă dacă te duci acolo, trebuie să te și întorci. Pe unde? Inevitabil, pe la Giurgiu-Ruse, traversând Dunărea pe îmbătrânitul, obositul pod cu o cale îngustă de rulare pe sens, podul construit de sovietici, în urmă cu șaptezeci de ani, ca să lege cele două state-colonii și să demonstreze astfel ce bine e să te afli sub hegemonia lor.
Iar în ziua când se termină mini-vacanța, românii, mari amatori de călătorii, se întorc din Bulgaria, dar și din Grecia, din Turcia, și dau toți năvală spre bietul pod care și-a trăit traiul și, în chip evident, nu mai face față fluxului auto din vremurile noastre. Mașinile care se bulucesc spre pod și nu au cum să-și fac loc seamănă cu un râu năvalnic care ar vrea să încapă prin gura strâmtă a unei sticle de un litru. Îmbulzeală de nedescris, ore și ore de așteptare și de nervi.
De ce tot balamucul ăsta? Fiindcă se face o coadă de nedescris ca să plătești taxa de pod. Pentru atâta lucru, îți spui, în anul de grație 2024? Dacă nu sunt în stare cele două țări să ridice și alte punți în pas cu vremurile, dacă nu sunt în stare nici să învingă rezistența celor care le țin la poarta Spațiului Schengen, de ce nu apelează măcar la o rezolvare simplă, de moment: să se poată plăti trecerea prin SMS, ca la podul de la Fetești sau ca la parcările din București și din alte orașe? De ce? Fiindcă nici bulgarilor, nici nouă nu ne trece prin cap această soluție care e la mintea cocoșului. Așa că, ne chinuim singuri. Încremeniți în mentalitatea noastră retrogradă. Și atunci, de ce să ne mai mirăm că celelalte state din Uniunea Europeană ne iau la pachet și ne tratează ca pe niște țări de mâna a doua. (Cronicar)
- Cineva ne atrage atenția că la traversarea Dunării pe la Calafat-Vidin e și mai rău!
Cărți și reviste
Nichita Danilov publică la Editura Junimea, în colecția Lumea Artei, un frumos volum de eseuri dedicat artiștilor plastici ieșeni, pe care i-a cunoscut și pe care-i admiră. Titlul acestei cărți: Atelierele de pe Armeană. Iată cum o prezintă Robert Șerban: „Interesul lui Nichita Danilov pentru artele vizuale e vechi, profund și s-a soldat, de-a lungul vremii, cu întâlniri memorabile, pe care scriitorul n-a ezitat să le treacă pe hârtie, să le publice în ziar și să le salveze, astfel, de la uitare. El face acum și mai mult, fiindcă le așază unde le e locul cel mai bun și unde pot fi citite mai cu folos, întrucât se leagă unele cu altele, fac racorduri firești, funcționează – cum se spune – în rețea.“
Traian Ștef ne propune o nouă carte de versuri, Mintea de cristal, care apare la Editura ROCART. Reproducem un poem emblematic: „Ulicioara aceasta ajunge într-un câmp/ Câmpul e străjuit de o pădurice/ De mesteacăn și plop/ Mușuroaie de pământ proaspăt/ Se ridică pe câmp atrase de lumina soarelui// Unde se întâlnește ulicioara cu păduricea/ E o masă și două bănci de lemn/ O flanchează// De departe se vede o mogâldeață/ Așezată cu fața spre drum/ Și capul dat mult pe spate/ Frunzele unui plop tânăr/ Au sclipiri argintii/ Pentru asta a venit/ Acuma îl recunosc/ El e/ Se ridică – facă și mie loc pe bancă/ În această lumină a lui.“
La Editura Neuma, un poet din nord, George Vulturescu, publică o carte de eseuri dedicată unui clasic al poeziei noastre, spirit sudic, Macedonski: Al. Macendoski – maladiile eului poetic. Autorul vorbește despre acest proiect scriptural al său: „…Nu am dorit o paralelă «polemică» (între versurile lui Macedonski și Eminescu, în cazul de față), sau un act negustoresc – de cântar cu «rime» ori imagini metaforice, ci o paralelă în continuitatea evoluției poeziei românești, contaminată de sugestia lui Northrop Frye («paralelele sunt sugestive și chiar ispititoare»), în care textele se re-dezvăluie cu energii neașteptate.“
Ovidiu Pecican, scriitor polivalent (proză, cercetare istorică, eseu), este prezent cu o carte dedicată lui Constantin Noica, filosofului care a marcat gândirea românească din secolul trecut. Cartea se intitulează Umbra lui Noica. Reconstituiri și interpretări (Editura Ratio și Revelatio, din Oradea). Florin George Călin, coordonatorul colecției Ratio, prezintă acest volum astfel: „Noica a avut multe umbre și încă le mai poartă, unele create artificial de exegeza tendențioasă, iar altele reale și încă nedescoperite. Prin acest tur de forță, Ovidiu Pecican reușește să contureze una dintre cele mai puternice umbre noiciene, care definește mai bine omul și opera acestuia.“ Îi lăsăm pe cititorii acestor eseuri să descopere despre ce umbră e vorba.
De citit numărul 4 al revistei „Orizont“, cu un sumar substanțial și echilibrat. Am reținut mai multe titluri: Petru Creția și anatomia neîmplinirii de Cornel Ungureanu, Din n motive N. Manolescu de Marcel Tolcea, Lecția de citire – un interviu din 1996 cu Paul Cornea semnat de Adriana Babeți, Un „geocritic“ de Adrian Dinu Rachieru, Jurnal de autourmărire informativă de Dan C. Mihăilescu, Un hexametrist de Valentin Constantin, Gânduri despre N.M. de Vladimir Tismăneanu, Biedermeier contra Stalin – fragment dintr-o carte de dialoguri cu Adriana Babeți realizată de Robert Șerban și Măslini, uleiuri, zicători de Ioan T. Morar. La acestea se adaugă obișnuita anchetă a revistei (autor Cristian Pătrășconiu) și numeroase cronici la titluri bine alese. Lectură plăcută! (Cronicar)
O urare „ierbivoră“
În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, imediat după sărbătorile pascale, trimiteam pentru prima dată corespondenților mei – literați sau nu – un e-mail în care, sub fotografia cu un bou care păștea liniștit în mijlocul unei frumoase pajiști, scriam mesajul „Paște fericit!“. Anii au trecut și, cu același prilej al marii sărbători creștine, am mai expediat, din când în când, asemenea e-mail-uri prin care atrăgeam indirect atenția asupra formulării rizibile, dar lucrurile nu s-au schimbat. Abia scap de mâncatul urzicilor din postul pascal autoimpus, că imediat mă simt urzicat de îndemnul unor corespondenți să pasc fericit verdele crud al ierbii. Din păcate, urarea s-a generalizat și chiar pe geamurile unor autobuze am putut citi asemenea îndemnuri pentru bovine. Începând de anul viitor, când cineva îmi va mai face „ierbivora“ urare „Paște fericit!“ sau „Paște liniștit!“, îi voi răspunde cu „Paște tu fericit!“, respectiv „Paște tu liniștit!“. (V.S.)