Moment cu adânci semnificații s-a dovedit a fi fost ultimul simfonic al Filarmonicii bucureștene, cel al lunii aprilie, concert ce a avut loc spre sfârșitul acesteia. Firesc de înțeles, cu anume discreție din partea instituției, dar cu enormă implicare din partea minunatului violoncelist Andrei Ioniță, a dirijorului Michael Sanderling, a întregului colectiv orchestral, a fost prezentat celebrul Concert pentru violoncel și orchestră de Aram Haciaturian. Este o capodoperă a literaturii concertante a secolului trecut. Virtuozitatea instrumentală este susținută aici de un suport tematic tono-modal care aduce în atenție suplețea melodică a cântului național, substanța nostalgic expresivă a acesteia. Nu pot să nu apreciez, cu prilejul primului concert, cel de joi seara, cel la care am fost de față, publicul a dar dovada unui entuziasm de-a dreptul copleșitor. Inclusiv pe parcursul suplimentelor oferite la cererea insistentă a publicului, implicarea instrumentală dar și cea vocală a solistului au fost mult apreciate, mult savurate.
Semnificația momentului a vizat, desigur, comemorarea primului genocid al secolului trecut, Genocidul împotriva armenilor, momentul tragic al anului 1915. Nu pot să nu menționez faptul că dirijorul însuși face parte dintr-o numeroasă – realmente faimoasă! – familie de muzicieni evrei, originari din Germania, familie care s-a refugiat în Rusia sovietică în deceniile de mijloc ale secolului trecut. Au revenit ulterior în țara natală în perioada postbelică, în R.D.G., în așa-numita Republică Democrată Germană. Nu este de neglijat faptul, Michael Sanderling este în egală măsură un reputat violoncelist. Intâlnirea cu Andrei Ioniță, cu muzica lui Haciaturian, să fi fost una predestinată? Programul serii a inclus, de asemenea, marea Simfonie Manfred de P.I. Ceaikovski.
În alt sens, ultimele săptămâni s-au dovedit a fi fost bogate în evenimente muzicale pe cât de variate pe atât de atractive, evenimente de o diversitate stilistică realmente uimitoare.
Cum se spune în jargonul frust al străzii, concertul Corului de Copii al S.R.R. „Ne-a luat fața!“ Este condus de ani buni de minunatul muzician, de dirijorul Răzvan Rădos, un inspirat tânăr maestru care, de ani buni, animă spiritul luminos al copiilor. I-a fost alături pianista Magdalena Faur, dinamic animator al Ansamblului de băieți al Corului Radio; dispune de abilitatea specială de a se adapta situației momentului muzical!
Au creat un veritabil spectacol muzical-coregrafic de o dinamică cuceritoare, un spectacol al copiilor adresat copiilor mai mici și mai mari, adresat în egală măsură nouă.
Conceptul îi aparține dirijorului principal, cel care a imaginat o evoluție axată pe relația dintre mișcare și voce, relație manifestă cu specială pregnanță în cultura diferitelor triburi africane sau amerindiene. Atracțiozitate și farmec al mișcării aliate vocii, aliate cântului coral de o ingenuă prospețime a vocilor copiilor. Întregul spectacol a avut o creștere firească. A culminat cu un așteptat antren al numerosului public format în egală măsură din părinți și frați, prieteni și rude ale celor aflați pe scenă, cei care au penetrat realmente masa mare a publicului, evident spre bucuria acestuia.
Trebuie menționat, copiii înșiși, tinerii coriști, provin din diferitele școli bucureștene; doar un sfert dintre aceștia studiază muzica. Ceilalți cântă, participă cu înnoită bucurie! Există, firesc, susținători ce provin din promoțiile anterioare ale membrilor. Aidoma tuturor ansamblurilor de tineret, și Corul de Copii Radio se înnoiește în anume măsură de la o stagiune la alta; unii „îmbătrânesc“, se reorientează, ies din scenă, alți copii mai mici intră în componența ansamblului.
Un asemenea susținător, un temeinic pasionat este, spre exemplu, Matei Ilie, vocalist; cu ani în urmă membru al formației. La fiecare spectacol se ocupă de mișcările scenice ale copiilor, colaborează în definirea dinamicii celei mari, dar și a celei de amănunt a mișcării. Este omul de suflet și de acțiune, cel care conduce Trupa As, tineri care au susținut în bună parte mișcarea scenică, cea care a însoțit evoluția vocală. Iar aceasta, aidoma unui contrapunct față de mișcarea vocilor.
La realizarea culminației în adevăr grandioase a întregului spectacol au contribuit mai multe ansambluri corale ale tinerilor din Capitală, anume Corul Regal, corurile Sound, Solemnis, Vox Medicalis, Grupul Vocal Canticum, Corul Colegiului Național de Arte Dinu Lipatti.
A fost creată o atractivă – aș numi-o – emblemă, cea care a adus sugestia plastică a întregii manifestări. Căci, „Tribal“ a fost titlul puternic evocator al întregii evoluții muzical-coregrafice, titlu înscris cu pregnanță inclusiv pe fundalul scenei.
În mod firesc, dată fiind semnificația spirituală a perioadei pascale, spectacolul s-a încheiat cu un emoționant imn creștin african intitulat Indodana. Momentul a fost intonat cu vădită emoție de întreaga masă a tinerilor coriști aflați pe scenă, aflați în sală, de marele public în bună parte atașat, antrenat, cucerit de desfășurarea întregului spectacol.
Alte momente, alte evenimente! Am în vedere creația marilor romantici europeni ai secolului al XIX-lea și, mai apoi, creațiile cu totul captivante ale zilelor noastre, ale ultimilor ani. Sunt lucrări ale compozitorilor români, lucrări ale contemporanilor. Au stârnit interesul unui public variat, cel tradițional de vârstă medie până la cel al vârstelor școlare. Nu este deloc puțin lucru!
Mă voi referi la un moment aparte în adevăratul înțeles al cuvântului. Prezentat pentru prima dată la noi în ultimele trei sferturi de secol – arhivele nu cunosc să consemneze programări anterioare, a putut fi audiat în întregime marele poem dramatic, vocal-simfonic, Manfred, de Robert Schumann. Textul îi aparține primului mare geniu al Romantismului european, cel care a fost Lord ron, artist pe cât de adulat, pe cât de cuceritor, pe atât de controversat ca persoană. Nu-l putea lăsa indiferent pe Schumann! Întregul poem se cântă rar cu excepția Uverturii. Dar și celelalte pagini orchestrale sunt cuceritoare. Este meritul dirijorului Gabriel Bebeșelea de a fi adus în actualitate acest uitat poem muzical-dramatic. I-au fost alături Corul Academic al Filarmonicii, organism condus de maestrul Iosif Prunner.
În mod cert, personajul central, eroul poemului a învolburat multe imaginații ale timpului. Astăzi, bicentenarul comemorării Lordului ron, readuce cu sens benefic fiorul romantic al epocii! Este de menționat, patosul teatral al unei maniere contorsionate privind recitarea textului l-a stăpânit pe declamatorul Vlad Ivanov. Este drept, nici instalația de amplificare a sălii, nu l-a ajutat.
Pe de altă parte, Orchestra Națională Radio ne-a adus aminte că ultima Simfonie a lui Brahms, cea de a patra, în mi minor, capodoperă a literaturii clasico-romantice, a fost compusă în momentul în care marele compozitor tocmai depășise vârsta de cincizeci de ani! Se dovedește a fi cu totul lăudabilă inițiativa organizatorilor de a prezenta integrala creației simfonice a marelui compozitor german. Dirijorul serii a fost Daniel Raiskin, artist aflat actualmente în notabilă ascensiune în spațiul euroatlantic al muzicii. Momentul de mare greutate al programului a fost însă reprezentat de pianistul rus Alexei Volodin, solist al Concertului în re minor. Dezvoltă o declamație pianistică a cărei elocvență are greutatea faptelor importante, comunicate cu un patos atent întreținut. Urmărește a cultiva complexul timbral de mare rezonanță al sunetului! A avut fericitul prilej de a inaugura noul pian de concert, marca Steinway al instituției.
În aceeași sală, la câteva zile distantă, concertul Orchestrei de Cameră Radio a ridicat la cote profesionale cu totul remarcabile evoluția acestui ansamblu aflat de această dată sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal. A realizat un experiment la limita posibilului. Din fericire, reușit! A ales un opus orchestral cu totul problematic în acest context, anume Simfonia a 4-a de Gustav Mahler, lucrare susținută de această dată în versiune camerală, mult mai puțin vehiculată în spațiul de concert. Iar aceasta, datorită faptului că ideile tematice ale lucrării, evoluția, dezvoltarea acestora, au fost concepute de autor vizând marile dimensiuni ale aparatului orchestral postromantic. Cum s-ar spune, vizând riscurile, experimentul a reușit, concertul a fost salvat! Dată fiind claritatea, fermitatea gândirii șefului de orchestră. Soprana Diana Țugui a susținut de această dată dificila partitură inspirată de lirica germană medievală, din ciclul Cornul fermecat al băiatului. Nu trebuie uitat, datorăm dirijorului și de această dată coerența, strălucirea instrumentală, aspecte care au concurat la realizarea momentului de debut al serii de muzică, anume Concertul în re minor pentru două piane și orchestră, lucrare fermecătoare scrisă de compozitorul francez Francis Poulenc în deceniile de mijloc ale secolului trecut. Buna colaborare dintre cei doi soliști, pianiștii Oxana Corjos și Cristian Niculescu, a fost realmente exemplară; iar aceasta, în ce privește claritatea evoluției, strălucirea timbrală atent orientată, promptitudinea relației cu șeful de orchestră, cu ansamblul. Farmecul ideilor tematice a fost bine întreținut de un umor realmente strălucitor oferit de partitura însăși, aspect pus în valoare de întregul ansamblu.
De această dată la Ateneul Român, ciclul La Grande Bellezza este continuat cu temeinică aplecare, de minunatul artist, de flautistul Ion Bogdan Ștefănescu. Trebuie recunoscut, aparițiile publice ale domniei sale se constituie în momente de anume exemplaritate în ce privește repertoriul ales, conținutul acestuia, coechipierii în compania cărora apare pe scenă. Știe să-i antreneze pe cei tineri – studenții domniei sale de la clasa de flaut – definind o conduită artistică de reală excelență. Zona unei anume spiritualități ludice îi este apropiată și îmbogățește conceptul de recital-eveniment pe deasupra ideii tradiționale de concert demonstrativ. Știe să cultive rafinamentul timbral drept complex firesc al actului creației interpretative. Iar muzica autorilor japonezi, cea de coloratură sud-americană sau nord-europeană constituie un teritoriu în care artistul se simte în largul său. O face atrăgând atenția asupra valorilor creației autohtone; am în vedere lucrările compozitorilor Doina Rotaru și Dan Dediu. I-au fost alături tinerii săi colaboratori, studenții Universității bucureștene de Muzică, flautiștii Teodor Țârlea, Mihai Vaida, Lucian Albu, de asemenea maestrul Mihai Ungureanu, unul dintre pianiștii a căror prezență a îmbogățit de o manieră semnificativă, stagiuni în șir, programele concertelor bucureștene; și nu numai.