Apărută în 1933, Cunoașterea luciferică, cea mai amplă lucrare din Trilogia cunoașterii, reprezintă o aplicare, prima, a metodei axiomatice sau dogmatice forjate în Eonul dogmatic. Filosoful a lucrat la ea întreg anul 1932: „Anul acesta mi-a fost umplut aproape exclusiv cu noua mea carte, Cunoașterea luciferică, care e gata și care a început să apară în Gîndirea. […] sunt destul de mulțumit de ea“, îi scria el, în 10 decembrie 1932, prietenului său clujean Ion Breazu. Volumul a apărut cîndva la sfîrșitul lunii martie 1933, la Sibiu, purtînd următoarea dedicație: „Domnului Nicolae Titulescu omagiu omului, închinare dialecticianului“ (a dispărut din păcate în 1943, cînd a apărut trilogia despre cunoaștere într-un singur volum, probabil deoarece dictatura antonesciană era ostilă pînă și amintirii lui Titulescu, și nu a mai fost pusă vreodată înapoi).
Conceptele
Fără să își abandoneze cu totul conceptele din Eonul dogmatic (dogmă, mister, intelect enstatic, intelect ecstatic, ecstazie intelectuală, intelectualism ecstatic, plus-cunoaștere, zero-cunoaștere, minus-cunoaștere, eon dogmatic, cunoaștere înțelegătoare și altele), în Cunoașterea luciferică autorul creează altele, aflate într-un raport neprecizat, deci ambiguu, cu primele: cunoaștere paradisiacă, cunoaștere luciferică, amîndouă ca forme ale cunoașterii înțelegătoare, hiat, arătatul sau fanicul misterului, ascunsul sau cripticul misterului, mister deschis, idee teorică ș.a. Filosoful și-a detaliat aici ideea dualității cunoașterii: cunoașterea înțelegătoare este „adînc despicată“, fapt neobservat pînă la el, se autoflatează Blaga. Și anume, cunoașterea este ori paradisiacă, ori luciferică, dar lucrează cu același „material obiectiv“ (același obiect al cunoașterii – un termen pe care Blaga îl ocolește): „Cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică operează desigur, cel puțin la început, cu același material obiectiv; ele se deosebesc însă profund prin modul cum atacă materialul“. Ne-am aștepta ca felul cum „atacă materialul“ să fie conform intelectului enstatic și ecstatic, care la rîndul lui este un singur intelect funcționînd în două feluri, o dată enstatic, altă dată ecstatic, după cum îi pretinde „transcendentul“/obiectul cunoașterii. Autorul o va lua însă pe o cale mai lungă și ocolitoare.
Denumirile de cunoaștere paradisiacă și cunoaștere luciferică sînt de origine biblică; prima, paradisiacă, este „cunoașterea dăruită lui Adam în paradis“ și constă în a da nume lucrurilor. A doua i-a fost dată lui Adam de „șarpe“ (simbol al Diavolului), care „i-a deschis această perspectivă și i-a promis o cunoaștere divină, o cunoaștere pentru care nu mai există «ascuns» și pentru care totul e prezent“; în fapt, este botezată după Lucifer, îngerul răzvrătit și căzut, pe care Blaga nu îl implică în explicație, dar îl identifică tacit cu Diavolul; astfel, în „Schița unei autoprezentări filosofice“, una dintre lecțiile susținute la Cluj în noiembrie 1938, spune pe șleau: „Pe aceia dintre auditori care n-au avut ocazia de a citi aceste studii, îi rog să nu se sperie de un titlu pur simbolic, cum este Cunoașterea luciferică. Îi asigur că în acest studiu nu e vorba despre dracu…“.
Cunoașterea paradisiacă, un „mod“ al cunoașterii înțelegătoare, își este „suficientă sieși“, constă în înserierea obiectelor, „nu cunoaște problematicul“, nu are ideea de „necunoscut“, ci manifestă „o integrală atașare plină de încredere la obiect“, așa cum se prezintă acesta intuiției; ea este aptă de lărgire, este „primară“ (în sens cronologic), nu utilizează „nici construcția ipotetică, nici teoria“ și are ca moment central „determinarea obiectului“. „Cunoașterea paradisiacă nu cunoaște problematicul, decît într-un sens cu totul incomplet. În adevăr, cu faptul în sine, integral, al problematizării, intrăm în domeniul cunoașterii luciferice. Cunoașterea paradisiacă nu cunoaște nici construcția ipotetică, nici teoria, în înțelesul amplu și cu totul special, pe care-l au aceste acte intelectuale în cîmpul cunoașterii luciferice“. Ea ignoră misterul în sensul că nu are conștiința existenței lui, pentru ea misterul este latent. În plus, este „«naivă» și «spontanee»“. După descriere, am putea numi cunoașterea paradisiacă drept cunoaștere comună (bineînțeles, Blaga nu ar fi de acord cu asta). În Panorama literaturii române, scrisă pentru Franța (1938), Basil Munteanu a echivalat-o ca „inteligența logică“, prin urmare „nu […] altceva decît rațiunea aristotelică întemeiată pe identitate“.
Cunoașterea luciferică, al doilea mod al cunoașterii înțelegătoare, este „detașată“ de obiect, provoacă „o criză în obiect“, aduce „problematicul, tatonarea teoretică, construcția, adică riscul și eșecul, neliniștea și aventura“. Limita de demarcație între paradisiac și luciferic este conștientizarea existenței misterului și lucrul asupra acestuia; la fel, „problematizarea“, căci cunoașterea luciferică nu mai e „«naivă» și «spontanee»“, ci este „«civilizată» sau «metodic㻓, formulează filosoful – probabil ca reminiscență a formulei lui Schiller, „naiv și sentimental“. Așa cum în Eonul dogmatic a lăsat intelectul enstatic în umbră, ocupîndu-se intens de cel ecstatic, și aici filosoful se ocupă foarte puțin de cunoașterea paradisiacă și insistă pe aceea luciferică, căci: „Sarcina noastră va fi, deci, în primul rînd o analiză a cunoașterii luciferice“. Aceasta
„consideră obiectul său despicat în două, într-o parte care se arată și într-o parte care se ascunde. Obiectul cunoașterii luciferice e totdeauna un «mister», un «mister» cu o parte care se arată prin semnele sale și o altă parte care se ascunde după semnele sale“.
Avem în această afirmație trei dintre conceptele centrale ale volumului: misterul, arătatul misterului și ascunsul misterului. Datorită importanței pe care o acordă misterului, termenul este ridicat de filosof la rang de concept. (În epocă, acest termen a fost utilizat, cum vom vedea imediat, măcar de Heidegger; la noi, măcar de Ion Petrovici; iar acum, apare relativ frecvent în cărțile fizicienilor teoretici, de exemplu este prezent din belșug în Helgoland…, cartea de dată recentă a lui Carlo Rovelli.)
Deci cunoașterea luciferică are ca obiect al cunoașterii un mister, pe care îl „despică“, îl „deschide“, provocîndu-i o „criză“, pentru că, pe lîngă ceea ce se arată din mister sau fanicul misterului, mai există ceea ce se ascunde în continuare din mister sau cripticul misterului; adică, obiectul se divide „în arătat și ascuns“; arătatul mai e numit „fanicul misterului“, iar ascunsul, „cripticul misterului deschis“. „Arătatul“ sau „fanicul“ (după cuvîntul grec „fainesthai“, a se arăta) reprezintă, evident, ceea ce este cunoscut dintr-un obiect al cunoașterii; iar „ascunsul“ sau „cripticul“ (după cuvîntul grec „kryptein“, a ascunde) este partea necunoscută din obiectul cunoașterii, despre care noi ne dăm sau nu ne dăm seama că a rămas necunoscută.
Heidegger și Blaga
Această parte a construcției blagiene este fundamentul întregii cărți, așa cum platforma de pe fundul oceanelor este crusta solidă care le susține. Ideea ca atare a arătatului și ascunsului este un ecou, de o uimitoare promptitudine (Cunoașterea luciferică a apărut în anul 1933), la un text important al lui Martin Heidegger, și anume la Despre esența adevărului (Vom Wesen der Wahrheit), publicat în anul 1930; mai ales paragrafele 6 și 7 din textul lui Heidegger au fost pentru Blaga o sursă bogată de preluare și inspirație.
Există o însemnare a Corneliei Blaga care surprinde felul și reactiv în care scria Blaga (și reactiv, adică pe lîngă cel al elaborărilor pe linia proiectelor și dominantelor de interes și de personalitate proprii). Iată ce notează soția filosofului: „De cînd și-a terminat cartea, Lucian e mai liber, nu mai trebuie să stea toată ziua la masa de scris. După-amiaza, înainte de a ieși la plimbare, răsfoiește cărțile noi de filosofie pe care i le trimite librarul nostru zur Einsicht/ pentru examinare. Văzîndu-l ieri că începe să scrie după ce-a răsfoit una din cărți, zic: «Sunt sigură că tu răspunzi acum cărții pe care ai răsfoit-o adineaori.» «Da. N-ai idee ce rodnică e filosofia mea. Mi-am cîștigat un punct de vedere din care, orice obiect aș privi, am o nouă perspectivă. Sistemul se dezvoltă ca o avalanș㻓. Însemnarea este din 17 aprilie 1937, din Berna, deci nu este despre Cunoașterea luciferică și relația lui Blaga cu Heidegger, ci pur și simplu despre mecanismul „dialogal“-reactiv al inspirației pe care l-a avut Blaga.
Textul lui Blaga este un ecou simpli ficat față de nivelele textului de origine și față de limbajul prin care filosoful german exprimă nuanțele gîndirii sale asupra adevărului; în același timp, ideea lui Heidegger a re prezentat temelia unei construcții blagiene mai ample decît origi nalul german, construcție pe care Blaga a ridicat-o cu răbdare și atenție de bun meseriaș.
Filosoful german por nea de la problema adevărului și de la condiția acestuia: esența adevărului este „ieșirea-din-ascundere“, ca rezultat al acțiunii Da-sein-ului. Originară și „mai veche“ decît orice este însă starea-de-ascundere. Prin „scoaterea din ascundere“ a ceva, „misterul“ totuși persistă, căci nu a fost epuizat – ne spune, în limbajul lui foarte bogat și nuanțat, Heidegger. Ceea ce nu este scos din ascundere (ceea ce nu este cercetat și nici cunoscut ca adevăr), ci este lăsat să fie, este uitat sau pierdut din vedere în calitatea lui de necunoscut ori este abandonat pur și simplu, devine „ascunderea ascunsului“ din ființare, adică „misterul“, spune Heidegger: „misterul (ascunderea a ceea ce este ascuns) guvernează, ca mister, asupra întregului Da-sein al omului“.
Rezum în continuare în cel mai simplificat limbaj și sistematizez: filosoful german susține că omul, ocupîndu-se de ființări, crede că a obținut adevărul, dar uită că însăși ființarea este un mister: „omenirea se întoarce cu fața de la mister“, îl uită. Mai mult, omenirea se întoarce „insistent“ către „ceea ce este accesibil“, fapt care echivalează cu ignorarea și uitarea misterului.
Sistematizînd, rezultă că marele filosof german a pus în discuție două situații: a) „ieșirea-din-ascundere“ sau „scoatere din ascundere“, ca acțiune de creare a adevărului, în urma acțiunii Da-sein-ului, a omului; b) uitarea faptului că a mai rămas ceva în mister, „ascunderea ascunsului“ din lucruri, deci uitarea și întoarcerea cu fața de la mister, așa cum în uitare se scufundă și faptul că însăși „ființarea“ este un mister (omul uită că faptul-că-lumea-există este un mister; uită misterul existenței lumii).
Prima situație, descrisă de Heidegger în formule ca „ieșirea-din-ascundere“ și „scoatere din ascundere“, i-a inspirat, în opinia mea, lui Blaga ideea de arătat sau fanic al misterului; iar ceea ce Heidegger numea, prin mari volute de limbă, „stare de ascundere“, „ascunderea ascunsului“ a devenit, după părerea mea, la Blaga „ascunsul“, deci „cripticul“. A fost o inspirație, ca să o numesc așa, foarte pe larg și foarte minuțios prelucrată de filosoful român și adaptată la construcția proprie – o inspirație fără declararea sursei, fără punerea sursei în arătat, ci cu scufundarea ei în ascunsul documentării, ca să imit limbajul… lui Heidegger și al discipolului său de moment Blaga. În schimb, după o veche tehnică a celor care împrumută fără să declare sursa, filosoful român menționează volumul Sein und Zeit al aceluiași, caracterizîndu-l drept un text de o „dezesperantă monotonie“.
Ce există la Heidegger – dar nu și la Blaga – este adevărul, conceptul de adevăr. Apoi, la Blaga nu apare „uitarea“ ascunsului din partea nedescifrată a misterului, ci, dimpotrivă, afirmă explicit că tot setul de operațiuni de deschidere a misterelor „poate fi pus iarăși în acțiune, de indefinite ori“. Și, la fel, nu există uitarea faptului că ființarea însăși e un mister, ci dimpotrivă, de-a lungul sistemului său filosofic, Blaga va întări ideea că tot ce există e mister, mergînd pînă la misterul primordial, Marele Anonim – căci fanicul și cripticul au rămas în opera lui ca achiziție definitivă. Mai precizez că ideea de mister nu a fost preluată de Blaga de la Heidegger, ea este prezentă ca intuiție majoră în opera sa încă din Pietre pentru templul meu.
Despre transcendent
Pentru intrarea în ascunsul sau cripticul misterului, un rol important îl are ideea „teorică“; aceasta diferă de „teoretic“, precizează filosoful român, care, în fapt, propune un cuvînt artificial, pe urmele francezului théorique, a latinescului theoricus, a grecescului teôrikos, limbi în care înseamnă „speculativ“. După Blaga, teoricul determină cu anticipație conținutul construcției, așa că sensul termenului este de cîmp teoretic prealabil care influențează și predetermină interpretarea; altfel spus, teoricul configurează situația în care, pentru a rezolva o problemă, ipotezele sînt formulate în conformitate cu o teorie mai largă, considerată corectă și acceptată de comunitatea științifică. Exemplele ne lămuresc mai bine decît explicațiile lui Blaga, care lasă impresia că vrea să blureze, nu să clarifice sensul creației sale lexicale. De exemplu, spune despre lumină: „construcția «ondulației în eter» e în conținutul ei determinată prin anticipație de ideea determinismului mecanicist“. Sau, un exemplu mai clar: „În optica culorilor, idei teorice diferite, bunăoară a «determinismului mecanicist», și a «substratului calitativ», au dus la construcții diferite, adică la teoria ondulației și la teoria goetheană“.
În Cunoașterea luciferică, filosoful a evaluat meticulos, de-a lungul a mai multor capitole, fazele și procedurile lucifericului și rezultatele pe care lucifericul le obține la contactul cu misterul, în dubla sa înfățișare, de fanic și criptic. Astfel, peripeția cunoașterii luciferice începe prin „criza obiectului“ și „despicarea“ lui, trece prin „varierea calitativă a misterelor“, continuă prin conștientizarea existenței direcțiilor plus, minus, zero ale cunoașterii, pune în discuție dependența rezultatelor cunoașterii de „ideea teorică“ (de prealabilul teoretic al cercetării), constată „tensiunea“ dintre ideea teorică și mister, discută o dublă funcție a cate goriilor în funcție de zona paradisiacă sau luciferică în care sînt utilizate, pentru a ajunge apoi la faza enunțării teoriei etc. Multe dintre ideile lui Blaga, bazate pe exemple din istoria științei, sînt nu doar incitante, ci și corecte, de exemplu, cele despre observația dirijată (le va relua, camuflînd prin tăcere faptul că le socotește „luciferice“, în Experimentul și spiritul mate matic). Filosoful a imaginat o „topografie“ a misterelor, pe trei etaje, și a dat exemple interesante, uneori riscante, pentru direcțiile cunoașterii; de pildă, exemplifică zero-cunoașterea și deci permanentizarea unui mister prin problema apariției vieții, care, spune filosoful, nu poate fi explicată prin trecerea de la materia anorganică la aceea vie; și, la fel, mecanica atomilor nu poate explica apariția conștiinței, deci alt mister permanentizat. (La aceste probleme, filosoful va da propria sa explicație în Diferențialele divine, în spirit non-evoluționist. Aceste probleme nu au încă un răspuns din partea științei – ceea ce însă nu înseamnă că Blaga are dreptate în scepticismul lui.)
Fanicul și cripticul, noile concepte achiziționate de la Heidegger, îi prilejuiesc lui Blaga precizări asupra sensului pe care îl acordă el însuși ideii de transcendent. Pentru Blaga, „transcendență“ înseamnă „radicală depășire“ („Dînd termenului de «transcendență» sensul de «radicală depășire»…“), ceea ce îl situează în continuare în perimetrul kantianismului. Ne amin tim că, pentru filosoful din Königsberg, ceea ce nu este cuprins între hotarele experienței posibile, ceea ce depășește aceste hotare, suprasensibilul sau „Necondiționatul“ este transcendent, iar în teoria cunoașterii, obiect al tăcerii, căci incognoscibil; (iar apoi, obiect al imaginației în teoria estetică și al presupunerilor legitime în etică, deoarece omul are sufletește nevoie de ideea nemuririi și de ideea de Dumnezeu, așa că trebuie lăsat să gîndească „absolutul“). Întrucît obiectul cunoașterii luciferice poate fi „despicat“ în fanic și criptic, Blaga plasează transcendentul nu numai în zarea apropiată sau îndepărtată a cosmonului, a „cerului“, cum formulează uneori, ci și în interiorul oricărui obiect de cunoscut, la limita la care se termină fanicul și începe cripticul: „cripticul trebuie privit ca «transcendent» față de «fanicul» misterului deschis. […] Transcendența marchează totdeauna o linie de radicală depășire a fanicului din partea cripticului“.
Prin această nuanță, termenul transcendent, pe lîngă sensul lui cosmic – Marele Anonim, ce se află dincolo de cer, în spațiile cosmice, este transcendent –, capătă în opera lui Blaga și un sens, accentuat gnoseologic de altfel, de transcendent existent în imanența lumii noastre și discontinuu precum toate cele ce sînt.