Stranietatea degajată de acest mic roman al danezei Olga Ravn, nominalizat la International Booker Prize 2021, se înscrie în bună măsură în tradiția prozei lui H.P. Lovecraft, chiar dacă evoluează mai degrabă în registru poetic. La melanjul lovecraftian de weird fiction și science fiction, de teamă paroxistică și repulsie față de tot ce e transgresiv, umanoizi, hibrizi, roboți, extratereștri, autoarea adaugă tușa obsesională proprie: tripofobia. Cadrul romanului e unul standard pentru SF: nava spațială 6000 gravitează în jurul unei planete îndepărtate, Terra Nova. Provocările tehnico-științifice din spațiul cosmic, la pachet în literatura SF, sunt aproape inexistente, narațiunea concentrându-se în schimb – în conformitate cu titlul! – pe managementul organizațional, justificat în această „minunată lume nouă“ intergalactică. Echipajul format din oameni și umanoizi lucrează după protocoale bine stabilite, având misiunea de a se îngriji de niște obiecte misterioase găsite pe Terra Nova. Interacțiunea cu obiectele perturbă progresiv fluxul de lucru, provocând reverii erotice – „Obiectul care atârnă – recunosc în el propriul sex. Sau sexul pe care îl am pe nava 6000“ (15), reminiscențe ale instinctului matern – „Ultimul miros care a dispărut a fost… mirosul copilului meu … am impresia că obiectele cunosc aceste vise“ (32), neliniști paranoiace – „Sunt o rodie plină de semințe umede, fiecare sămânță e o crimă pe care o voi comite în viitor“ (130), „cele trei de pe podea par a avea o răutate înnăscută, sau poate e doar indiferență“ (11). O comisie de management al crizei a fost constituită pentru a intervieva angajații despre ritmul de muncă, relațiile stabilite cu obiectele, scăderea productivității urmare a acestor raporturi, înțelegerea muncii prestate, dobândirea de noi cunoștințe. Depozițiile lor sunt și o șarjă anticorporatistă: „simt o lipsă de loialitate față de organizație și asta mă doare“ (70), „cum aș putea să vă refuz pe voi, care mi-ați oferit un loc de muncă?“ (78). În aceeași linie, raportul final întocmit de comisie acroșează ironic-metatextual cititorul, menționând că e de dorit să se continue colectarea datelor empirice și după lichidarea biologică a navei, reacțiile cititorilor viitori putând îmbogăți înțelegerea efectelor produse de obiecte „într-un mediu controlat“ (137).
Publicat în 2018, Angajații păstrează deliberat urmele trecerii de la discurs expozițional la literatură, Ravn fiind invitată de artista Lea Gulditte Hestelund să scrie texte pentru expoziția sa conceptuală The Inner Space, care a avut ca temă formele vii, dar neumane: sculpturi în marmură și piatră care, deși inanimate, dau impresia de organic, de moale, cu trimitere la lunga istorie a artei de reprezentare a carnației umane, experimentând prin această apropiere asimptotică repulsia-fascinația față de ceea ce doar mimează (pentru a înlocui?) umanul. Ravn a reutilizat fragmente din comentariile scrise pentru expoziție în descrierile pe care le face obiectelor găsite „în vale“, fapt care intensifică ambiguitatea. Ce sunt aceste obiecte? Cine le descrie – oamenii, roboții? O distanță insurmontabilă, ducând cu gândul la fântâna dorințelor din Călăuza lui Tarkovski, se menține între angajați și obiecte. Ele par să emită zumzete, din abdomen le atârnă lăstari, fac ouă, își trec energia de la unul la altul și – glosând pe tema Aliens – împărtășesc o intimitate repugnantă, folosesc un limbaj care „indică faptul că sunt mai multe“, încap în două săli și totuși sunt demăsurate, formând „pe coastele munților … un soi de eczemă“ (11); parfumul lor are „patru inimi“, „voință și intenție“. În timp ce angajații umani se tem că și-au pierdut atributele – „Mai sunt uman? Scrie cumva în dosarele voastre ce sunt?“ (19) sau, mai tulburător, că acestea nu mai au noimă odată sistemul de referință uman eliminat, că poate în cele două săli se află „toate sălile prin care s-au perindat toți oamenii… o navă plutind în mijlocul unei bezne“ (33), androizii se întreabă dacă ce le apare ca gând ori reverie îi apropie de oameni sau e vorba doar un detaliu de programare: „E această problemă una umană? Dacă da, aș vrea s-o am în continuare.“ (23)
Romanul explorează îndepărtarea de individualitate, de singular și, în definitiv, de antropocentrism, iar exorcizarea tripofobiei – repulsie față de tiparele organice repetitive, percepute ca inumane, „extraterestre“, ostile omului – apare în acest sens ca o primă etapă inconturnabilă, depozițiile angajaților fiind pline de referiri la „semințe care cresc din piele“, „erupții de negi“, „bile de metal“ ce „strălucesc pe cerul întunecat al palmei“ ca o „mulțime de ochi mijiți“. Angajații poate fi citit și ca o lamentatio, un exercițiu de stil în care prorocul Ieremia ar jeli nu doar Ierusalimul, ci întreaga planetă, întrucât, după cum remarcă unul dintre intervievații umani, deja totul trebuie să călătorească atât de departe de Terra pentru a putea să existe în continuare.