Ce-ar fi potrivit pentru evocarea lui Nicolae Manolescu chiar în „România literară“, revista de care a fost atît de legat, cronicar al ei timp de peste două decenii, din 1972, și director 34 de ani, din 1990 și pînă-n ultima sa zi? Am mai scris despre el, și mai demult, și-n săptămînile de cînd a plecat dintre noi: ca profesor al meu, ca „frate mai mare“ la Cenaclul de Luni și companioni în viața literară, apoi și-n Universitate, din toamna lui 1990, în patru decenii și jumătate de apropieri și îndepărtări și reveniri, așa cum adeseori sînt traseele colegialităților și-ale prieteniilor, șerpuind uneori lin, alteori cu meandre. De cînd nu mai este, imagini ale lui, replici și secvențe cu el revin mereu în gînd. Ce să aleg aici, acum?
Deocamdată – scene din facultate, de la Literele Universității din București.
Despre cursul pe care i l-am audiat dincolo, la Limbi străine, ca student, am mai povestit. Din toamna lui 1990, cînd, după prăbușirea regimului comunist, devenisem asistent dincoace, la Litere, ne-am tot văzut pe culoarele facultății sau la ședințele de Catedră, apoi la cele de Consiliu. Am ținut seminare și la cursul său de an IV, de literatură postbelică, și la ale altora. Fusese demult abandonată, de prin anii 1960, vechea formulă a profesorilor anturați de cîte un mic grup de asistenți care-i însoțeau la ore. Studenții noștri îmi spuneau că-i urmăreau cu mare interes prelegerile despre influența cenzurii în epoca postbelică, subiect interzis înainte de 1989. Nu-mi impusese vreo tematică de seminar anume, așa c-am ales literatura exilului, altă temă despre care nu se putuse vorbi pînă atunci în spațiul public, deci nici în Universitate. Atmosfera perioadei era entuziastă, sălile se umpleau și-mi țineam și eu orele în amfiteatrele mari, căci nu veneau doar grupele respective. De curînd, Dan Gulea a relatat o scenă pe care n-o știam, petrecută după mijlocul deceniului, cînd, devenit lector, începusem să-mi predau cursurile proprii și nu mai aveam vești de la cel al lui Nicolae Manolescu. În toamna lui 1996, după participarea sa la alegerile pentru președinția României, fără succes, căci, refuzat de Convenția Democratică, fusese susținut doar de Partidul Alianței Civice, pe care-l conducea, și de Partidul Liberal ’93, alăturate în Alianța Națională Liberală, studenții au așezat pe bănci cîte un măr, simbolul electoral al PAC-ului, în semn de solidaritate și – în fond – de mare, mișcătoare afecțiune.
Îi ascultasem împreună pe junii studioși la examene. Era serios în limbaj relaxat. Glumeț. Generos la note. Expeditiv.
1991 – sau poate trecusem deja în 1992. Se aleg reprezentanții Catedrei noastre în Consiliul Facultății. Firește, e propus, alături de celelalte figuri profesorale principale. Iar dintre tineri – eu. Cineva se opune vocal, contestîndu-mi opiniile dintr-un articol. Ripostez, clarific. E primul care sare în apărarea mea, argumentînd că: „Nu facem în Universitate «poliție a gîndirii»!“. I se alătură Ștefan Cazimir, apoi aproape toți ceilalți. Bătălie cîștigată!
Încercăm în anul 2000 să democratizăm Facultatea. Candidatul nostru pentru Decanat e Mircea Anghelescu. Mari tensiuni, prelungite săptămîni bune, în ședințe succesive. El, Nicolae Manolescu, și eu sîntem principalii oratori ai partidei reformiste. Nu reușim de data asta, dar ducem bătălia pînă la capăt.
În anul următor, 2001, i-am făcut eu lui „campanie electorală“ în revista mea de-atunci, cînd a candidat prima oară la preșe dinția Uniunii Scriitorilor. Avea să cîștige abia în 2005. Victorioase ori perdante, com petițiile nu trebuie aban donate.
Peste ani, preiau con ducerea masteratului de Studii literare. E deja, din 2006, ambasador al României pe lîngă UNESCO, la Paris. Conduce Uniunea Scrii torilor și „România literară“ de la distanță, dar și revine lunar în țară, cînd își ține cursul de la anul IV. Îmi spune că va renunța la un moment dat, e prea mult. Declanșez un contra-atac și-l rog ca, în descinderile lunare, să le predea și masteranzilor. Unicul meu argument: va însemna mare lucru pentru ei că l-au avut profesor. Se lasă ușor convins, asemeni colegilor lui de generație, într-o formidabilă pleiadă, spre încîntarea studenților noștri „post-graduali“, cum unii dintre ei îmi vor mărturisi.
În 2011 devin director al Școlii Doctorale Litere. Se degajase între timp de toate obligațiile universitare. Iarăși pornesc la atac și-l rog să preia patru doctoranzi, cu promisiunea c-o să mă ocup eu de ei (avem mulți candidați și prea puțini profesori conducători științifici). Acceptă. Îl voi ține la curent cu mersul lucrurilor. Primele teze sînt gata în 2015. În același an îl conving să vină ca referent și în comisia de susținere a unei teze despre prietenul și colegul lui de generație Livius Ciocârlie. Celelalte două teze pe care acceptase să le tuteleze vor fi gata abia în 2021.
Va mai prelua o persoană sau două pentru doctoranturi întregi și, prin transfer, pe cineva de la Cluj, la jumătatea stagiului, cu finalizare în 2023. La ultimele susțineri îl aduc la facultate cu mașina mea. Anii l-au șubrezit și mai și sîntem în pandemia COVID. A trecut prin boală la sfîrșit de 2020-început de 2021. Formă ușoară, din fericire. Și-și face datoria pînă la capăt.
Cu două luni înaintea pandemiei îl adusesem în facultate pentru sărbătorirea lui la împlinirea a 8 decenii de viață, de fapt cu o întîrziere de-o lună și jumătate, pe 14 ianuarie 2020 (fiind el născut pe 27 noiembrie 1939), după ce trecuseră Sărbătorile. Ocazie cu care am lansat și volumul Un nou „optzecist“. Studii în onoarea profesorului Nicolae Manolescu, la 80 de ani, pe care l-am alcătuit în numele „Colectivului de Istorie a literaturii române din Departamentul de Studii literare al Facultății de Litere, Universitatea din București“, publicat de Editura Muzeul Literaturii Române (București, 2019). În mașină îmi face mărturisiri despre problemele lui de sănătate, declanșate cam după 75 de ani (știu mai exact cei care i-au fost foarte aproape), cu tot ce vine „la pachet“: consultații, tratamente, internări, operații. Iregularități cardiace. Glicemie ridicată. Altele. Îmi spune că urcă și coboară greu scările, cu dureri de coloană serioase. Dar se va simți bine în facultate. Îl așteaptă deja multă lume, așa că ne mutăm din Sala de Consiliu în Odobescu. Pînă începem, Amfiteatrul se umple: colegi de generație, profesori mai tineri, studenți foști și actuali. E în vervă, povestește, glumește. I se aduc elogii. E respectat și iubit.
(În paranteză fie notat, apropo de Un nou „optzecist“…: deși nu mi-am revendicat alcătuirea opului aniversar, preferînd formula unui omagiu colectiv al Catedrei din care sărbătoritul a făcut parte (devenite „Colectiv…“), bîrfele din „lumea literară“ aveau să-l „contamineze“ pe un vechi prieten al meu stabilit într-o țară îndepărtată, prea-grăbit să le fie pe plac actualilor „lupi tineri“ din prima lui patrie, drept care, neavînd acces la carte, fără să înțeleagă despre ce era vorba în jocul din titlu, limpede explicat în textul introductiv al Catedrei…, m-a „taxat“ într-un articol despre o fantasmagorică „șaizecizare“ a „optzecismului“, nici mai mult, nici mai puțin!…)
În ultimii ani, și-nainte, și după pandemie, l-am văzut și relaxat, senin, pus pe povești și pe glume, și mai întunecat, obosit, tras la față, poate supărat, agasat, uzat de frecușurile zilnice din lumea scriitoricească și sîcîit și de precaritățile fizice. În rarele mele treceri pe la Uniunea Scriitorilor l-am găsit cîteodată slăbit, alteori în formă, vizibil refăcut. În discuția de mini-Cafenea critică pe care am înregistrat-o în biroul lui de-acolo, pe 6 mai 2021, pentru colecția de mărturii artistice și intelectuale despre pandemia COVID, mi-a spus că, după ce a trecut prin boală, în loc să aibă sechele, au început să regreseze problemele de sănătate anterioare!
După plecarea lui dintre noi, am reîncărcat ediția pe „suporturile“ video „on-line“ ale Muzeului Național al Literaturii Române din București, care mă găzduiește. Filmare în memoria laptop-ului meu. Stăm alături, încît să apărem amîndoi în imaginile captate de cameră. E relaxat, glumeț, ca-n perioadele lui cele mai bune. Îi mulțumesc la final și, cu brațul întins, îl bat ușurel pe spate, amical, afectuos. Se ridică, trebuie să se ducă la capătul culoarului, în redacția „României literare“, ca să vadă cum stă numărul curent al revistei. Trecînd el prin spatele meu, îmi pune o mînă, protector, pe umăr și eu i-o acopăr cu a mea, preț de-o clipă…
Îmi mai aduc acum aminte și de vocea lui la telefon, cînd mă suna, rar, pentru cîte o problemă legată de doctoranzii noștri comuni sau pentru altceva. La început spunea doar: „Bogdan?“ sau „Bună, Bogdan!“; și-apoi, în laconică prezentare, fără prenume: „Manolescu!“, în modulație calmă, prietenească, aproape șoptită…