Între poezie și piatră

O solemnitate sumbră, crispată, revendicativă domină versurile lui George Vulturescu. Poetul caută grandoarea fenomenului natural spre a proiecta asupră-i stările d-sale emoționale tangente la meditație. Siguranța rostirii pe spații întinse nu izbutește decât a accentua dubiile, nostalgiile, relativele speranțe ale unei ființe de o robustă vitalitate. O incertitudine disimulată o îndeamnă a se recunoaște brutal în atari termeni: „Smintit să stau pe Pietrele Nordului/ cu un ochi orb și cu unul viu/ care se înșeală unul pe altul/ sub ochiul lui Dumnezeu violaceu“ (Poet din Nord). Fibra sorginții rurale se impune cu semeție. Ambianța preferată a bardului devine piatra: „E o onoare, pietrelor, să fim împreună/ în doliul profund după zei/ pentru ei corbii (…) tot vin, stoluri/ stau printre noi și ciugulesc hoitul/ putred al singurătății“ (Ibidem). Înfățișând o patetică recunoaștere a misterului divin care s-ar putea reconstitui din materia în cauză: „Smintit încă vă spun: piatra nu ne va vinde/ smintiți cei care o sparg și vând vagoane de piatră/ ca și cum ar rupe filă cu filă dintr-o carte veche (…) numai Dumnezeu îi poate reface textul/ strigându-ne numele de pe lespedea mormintelor“ (Ibidem). Suntem introduși în mediul unei reconstituiri mitologice, în perspectiva căreia iese în evidență relația lăuntrică dintre om și piatră, cu antecedent prometeic, menționată de către poeții romantici. Inerția pietrei poate ilustra condiția unor ființe vii căzute din cer, având darul vorbirii și chiar cel al divinației. Sibila poseda o atare piatră magică pe care o urca înainte de a-și manifesta harul, Apollo își proptea lira de un bolovan, care, dacă cineva îl lovea cu o pietricică, emana o cuceritoare muzică. Poetul nostru se situează într-o asemenea supranaturală atmosferă. La un moment dat metamorfozează caracteristic geneza metaforei: „Nu este caligrafie mai desăvârșită decât/ aceea a fulgerelor“, care lasă „incizii adultere, monograme, volute de arabescuri“ pe „pietrele Nordului“ (Monograme pe pietrele Nordului). Sau emite norme absconse: „Piatra pe care nu cade fulgerul/ nu poate deveni zar“ (Ibidem). Sau certifică interogativ enigma: „Spun ceva teribil caligrafiile de pe/ pietrele Nordului?“ (Ibidem). Motivul pietrelor se arată prolific, inclusiv plecând de la imaginea îngrămădirii lor care, conform afirmației unor psihanaliști, poate semnifica eterogenitatea sufletului colectiv: „Inspirația este ca piatra pe care au nesocotit-o zidarii/ și care ține acum, laolaltă, toate cuvintele/ strâns lipite în vers – în versul cel bun, ca și în/ versul cel rău, care stau unul lângă altul/ ca și pe Dealul Căpățânii tâlharul lângă crucea lui Isus/ cuvintele sunt ca «boldurile care împodobesc dobitoacele»/ atât a putut să spună simțind în coastă sulița lui Longin…“ (Săracii poeți). Nu cumva am putea citi în transparența acestor extatice analogii o îmbărbătare de sine, un exercițiu al revigorării ideale? Ca o incantație a puterii dorite printr-o complexitate de formule ce ating uneori paradoxul? „Și astăzi puterile secrete ale/ Pietrelor Nordului/ și-au făcut loc în mine așa ca niște/ vapori toropitori infiltrați în/ carne, în oase, în sucul craniului.“ (Piatra va naște vulturi). Nu există și o subtilă astuție a unei energice poetici care se dorește a se confrunta cu contrastul său care ar fi destrămarea? „«Mâna care pune capcane este totuna cu mâna care scrie,/ e totuna cu mâna voastră care visează să pună/ capcane pe Pietrele Nordului// și totuna cu mâna care le pune/ crezând că o face în locul vostru.// Mâna care nu poate pune capcane nu poate termina/ de săpat o hieroglifă în piatră,/ nici un vers adevărat nu poate accepta o literă mutilată – / literă neterminată e strigoiul poemului“ (Venus de pe Pietrele Nordului). Apogeul textelor din acest volum pare a-l reprezenta cel care-i poartă titlul, César Vallejo urcă pe Machu Picchu. Întâlnim aici o superbă confruntare între putere și slăbiciune, situată în rama evocării, pe pământul său peruan, a lui César Vallejo. Extremele apar devoalate expresiv: „îmi îngădui să văd:/ sunt deplasări optice de linii, mase de culori corozive,/ modulații de voci înăbușite, emulsii secrete./ Libere, ușoare sau grele, pietrele/ din magia zidurilor de la Machu Picchu au o solemnitate/ ieșită din durata unor sigilii care le atestă jurământul/ de castitate – Gnoza de-a fi piatră“. Aici poetul își reia drumul spre paradigma absolută a conștiinței jinduite, cu dramatice confesiuni. Nu mai e vorba de episoade preparative, ci de un soi de bilanț care nu evită a-și indica dificultatea aidoma unui drum fatal. Se înscrie o luciditate însângerată, ultima: „Dacă nu mi-ar repugna/ stilul siropos aș vorbi despre coșmarele lor înlănțuind, sub/ coajă, materia flăcării – scânteia ; sau aș vorbi despre cum/ piatra naște piatră și cum obosește piatra și plânge cu/ sânge pe drumul ei lung până intră în zidul cetății“. Mărturiilor nude li se asociază, e drept, o tonalitate ce înmoaie pe alocuri patetismul de fond. Factorul moral cooperează fratern dureros cu cel fizic: „Umilința de-a fi din dinastia cărnii în fața stâncilor/ te poate face lucid lângă pietre? Am băut ceai cu frunze/ de coca și simt cum totul devine vertical/ pe tijele crude ale tăcerii din pietre“. Scriptorul însuși n-ar fi decât un trudnic alpinist între lumi ireductibile, cu obligația slujirii lor: „Vântul suflă la fel, și aici, pe muntele Huayala Picchu/ ca și în cimitirul Montparnasse din Paris – / vânt negru peste literele negre săpate în pietrele albe// Dar ce e vântul pentru unul ca mine/ când străbat galeriile secrete ale Ochiului meu Orb/ ca să-l ridic, de sub piatra mormântului, pe César Vallejo?“. Atingând acum o treaptă ce-l apropie efectiv de marele predecesor, poetul nostru nu ezită a-și apropria existențial vorbele acestuia: „Pietrele nu jinduiesc, nici nu dau/ Nimic: ele numai cer/ pentru toți un pic de iubire,/ chiar și Neantului-i cer iubire…“. Grație originalității d-sale dure, provocatoare prin fibra interioară a acesteia, George Vulturescu e un poet de înaltă ținută.