Un moment de sinteză
Component de bază al ramurii moldave a optzecismului, Lucian Vasiliu a debutat furtunos, în 1981, cu Mona-Monada (pentru care a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor) și s-a impus printre protagoniștii momentului poetic cu volumul Despre felul în care înaintez, apărut în 1983. Critica nu a remarcat, din păcate, la timpul cuvenit transformarea survenită în poezia sa odată cu culegerea-manifest Verile după Conachi (1990), sesizând o schimbare de discurs abia odată cu cel de-al doilea manifest, Lucianograme, din 1999.
În volumul recent apărut, Fragmonade. Poeme inedite, 2018-2023, consem năm un moment de sinteză în poezia lui Lucian Vasiliu. Sinteza mar chea ză nu nu mai o frumoasă vârstă – optzeciștii tind să devină, vorba regretatului Nicolae Manolescu, „șaptezeciști“ –, ci și o revizitare programatică a propriului univers liric, în căutarea unei fuziuni între modalitățile practicate succesiv, de-a lungul întregii sale cariere.
Desigur, firele mai vechi care se împletesc în țesătura Fragmonade-lor încă pot fi identificate. Versul de frondă adolescentină, scris cu pana muiată în „cerneala“ suprarealismului, din anii de ecloziune a textualismului optzecist, nu s-a îmblânzit cu totul, ci s-a ascuns, cel mult, sub falduri mai somptuoase: „Decapitez cu halebarda/ orologiile ipocrite// Horoscopul/ îmi predică moartea/ prin implozie cardiacă// În vis, răposatul meu tată/ îmi sigilează gura/ cu psalmi// Rostesc/ «Înger, îngerașul meu»/ lângă o dropie ucisă/ ca pagubă colaterală“. Nici exercițiile de stil, jocurile lexicale și intertextualitatea asociativă, propuse de Verile după Conachi, nu lipsesc: „Nu-s în canon!/ Eu sunt doar NON,/ precum bretonul (bre, tonul!)/ lui André Breton –/ șarpe cu eșarfe/ decapitat de harfe// Precum Dalila lui Samson/ nu-s cruce mai la sud/ spre Patagon/ și nici amvon/ în Hexagon“. În fine, lucianograma, ca modalitate proprie de discurs, bazată pe observație și comunicare liminară, este la ea acasă și aici: „Bruna florăreasă de trotuar/ își dezvelește sânul drept/ în văzul opiniei publice./ Alăptează noua generație.// Cobor din tramvai./ Însoțesc umbra nomadă,/ cu capul spart de intersecții// Un fel de ceață./ Fum. Negură. Tuse bronșică./ În acest loc/ încep și se sfârșesc afectele“.
Dar, cum spuneam, acest poet al neliniștii interioare și al blândei răzvrătiri în fața timpului care trece încearcă și reușește aici sinteza. În poeme admirabile, cum este, de pildă, Continuitate ( – variantă – ), Lucian Vasiliu amestecă alchimic rețele de teme, motive, aluzii și calambururi, pe un fond liric bine temperat de aceeași omniprezentă luciditate. Rezultatul e o artă poetică: „Logofătul Constantin/ Costache Conachi/ citește psalmii traduși de Mitropolitul Dosoftei/ Vasile Alecsandri citește/ stihuri de logofătul Conachi/ Mihai Eminescu citește/ pasteluri de Vasile Alecsandri/ Lucian Blaga citește poezii/ de Mihai Eminescu/ George Bacovia citește poeme/ de Lucian Blaga/ Cezar Ivănescu citește versuri/ de George Bacovia/ Lucian Vasiliu citește doine/ de Cezar Ivănescu// De Lucian Vasiliu cine lecturează/ fragmonade?“.
Sunt multe asemenea poeme subtile și casante, în același timp, circumscriind temele dintotdeauna ale lui Lucian Vasiliu: anxietatea în fața misterului existenței, spaima curgerii timpului, fragilitatea condiției poetului/ poeziei, dar și bucuria prieteniei și admirația în fața actului de creație. Scrise strâns, într-un discurs în care cuvintele sunt mereu la locul lor (și chiar ocazionalele sunt lucrate și epurate de improvizații), poeziile din Fragmonade sunt chiar mai mult decât niște simple „fragmente de monadă“. Ele poartă, in nuce, amprenta stilistică inconfundabilă a autorului lor, iar împreună alcătuiesc un „recif“ de nuclee care, prin fuziune, ridică temperatura întregului.
Avem în volumul de față o nouă etapă în evoluția poeziei lui Lucian Vasiliu și, totodată, o nouă și semnificativă metamorfoză a poeticii optzeciste. Semn de vitalitate creatoare, și a poetului, și a generației.
Memoria, ca fumul…
Autor prolific, Ștefan Mitroi s-a impus deja în proză, prin volume ca Amintește-ți să nu uiți (2022) sau Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri (2023). În poezie însă, în pofida unei vechi pasiuni – primul volum, Bolnav de înserare, datează din 1992 – și a unor încercări notabile, ca Buzunare cu grâu (2001), până acum nu convinsese.
Cu Memoria fumului, Ștefan Mitroi reechilibrează valoric „balanța“ genurilor creației sale, realizând și în poezie acea limpezire de orizont și de discurs care, în proză, i-a adus o recunoaștere binemeritată. În acest volum de senectute, și-a găsit nu numai tema și dicțiunea: mai presus de toate, și-a găsit miza.
Având o structură interioară de povestitor, poetul apelează la o modalitate de discurs originală pentru a strecura, pe dedesubtul „poveștilor“ de pseudo-șaman (pe jumătate realiste, pe jumătate fantastice), emoția pe care i-o stârnește amintirea. El alternează, în volum, poemele discursive – cu versuri lungi, aproape de limita poemului în proză – cu cele gnomic-reflexive, acestea din urmă acționând ca niște contraforți ai construcției textuale. Citit de la cap la coadă, volumul Memoria fumului are o curgere învolburată, ca o simfonie în care fragmentele orchestrale sunt contrapunctate de intervenții solistice ale câte unui instrument.
„Genul proxim“ pare a fi ciclul sorescian La Lilieci, dar e un gen proxim foarte îndepărtat, dacă se poate spune așa, Ștefan Mitroi nefiind atras nici de pitorescul lexical regional, nici de tentația postmodernă a readucerii poeziei la origini, adică la epic. Miza de care vorbeam este recuperarea, prin discurs, a unor straturi ale memoriei colective al căror depozitar și legatar este poetul. Care are mai degrabă un patos mocnit al spunerii, al amintirii ca sub dicteu automat (deși știe precis ce are de zis). Această transă a rostirii „ia pe sus“ totul, călcând în picioare și prozodia clasică, și imperativul metaforei fără de care nu există poezie modernă: „Nu știam când aveam să mă nasc. Ar fi putut să-mi spună mama, dar/ n-am întrebat-o niciodată, iar când am vrut s-o întreb, n-am mai/ găsit-o pe nicăieri. Îmi închipui că d-asta mi s-au și întors zilele din/ trecut. Ca să aflu de la mama când. Și aflând, să-mi fie mai puțin frică.“ Poemele ample din acest volum sunt un pandant liric (reușit și, repet cuvântul, original) al prozelor din Pisica surdomută și se citesc cu aceeași atenție la detaliu, pe care însăși modalitatea de versificație o impune: „În afara mea e cel mai bine./ Nu mă clatină nicio amintire. Nu mă cheamă nicio dorință spre viitor./ Dincolo de marginile mele, pot fi cu ușurință orice:/ piatră, picătură de ploaie, iarbă, depărtare, rază de întuneric, copac,/ pasăre cântătoare,/ zgomot, tăcere, răsărit de soare, pas de furnică, aici și acolo, acum și atunci,/ mâine și adineauri, niciodată și nimeni. Fără să-mi pese că sunt. Fără/ să știu ceva despre mine. Fără să mă doară vreun pic. Chiar deloc.“
Aceste lungi „imne ale memoriei“ sunt, cum spuneam, contrabalansate din loc în loc de scurte poeme gnomice, de reflecție pe marginea condiției umane. Unele, cum ar fi Linie, sunt valabile în sine, ca texte de sine stătătoare: „Și acum să tragem linie/ să vedem ce-a ieșit!/ a zis Dumnezeu după/ ce-a făcut lumea./ Și a tras linia orizontului./ Noi, aici,/ El, dincolo de ea,/ ca să nu-l putem atinge niciodată.“ Altele, cum ar fi Saci cu pământ, sunt doar o reluare în alt registru a stării/ ideii din fragmentele „epice“ de dinainte și de după: „Văd tot mai des în ultimul timp/ femei bătrâne urcând la cer/ cu câte un sac în spinare./ – Ce duceți acolo? le întreb./ – Pământ! îmi răspunde una dintre ele./I-l ducem lui Dumnezeu,/ la câte războaie sunt acum pe lume/ o să aibă mulți oameni noi de făcut!“
Îmi place cel mai mult, în Memoria fumului, faptul că se aude limpede și neprefăcută vocea lui Ștefan Mitroi, cu pasiunea sa pentru lumea satului de câmpie de altădată și cu un univers moral de sorginte țărănească: un scriitor care nu privește spre lumea de azi nici cu aprehensiune, nici cu o admirație fără rezerve. Poetul știe ce este el însuși, pe acest pământ, și care este menirea sa – aceea de a depune mărturie despre lumea prin care a trecut (și mai ales despre cei în numele cărora nu mai vorbește nimeni), prin intermediul literaturii.
Textele din acest volum sugerează însă și faptul că memoria e asemenea fumului și, înșelătoare, fuge din pagină lăsând în urmă numai textul.