Anul acesta s-au împlinit patruzeci și cinci de ani de la premiera spectacolului cu Furtuna shakespeariană, în regia lui Liviu Ciulei, montare despre care Valentin Silvestru nota, pentru „România literară“, că: „E cel mai adânc și mai închegat spectacol cu această doldora de înțelesuri comedie visătoare.“
Liviu Ciulei a montat piesa pe scena en rond de la Grădina Icoanei. Scenografia spectacolului, semnată tot de el, înfățișa o platformă supraetajată – insula lui Prospero – înconjurată de un brâu de apă sângerie, din care răzbăteau la suprafață, ca niște epave eșuate, diverse obiecte semnificând producția material-spirituală a omenirii. Decorul acesta cu sugestii post-apocaliptice, care putea fi citit ca o reprezentare a inconștientului colectiv, înmagazina, însă, și amintiri cât se poate de personale de-ale regizorului-scenograf. Ușa deschisă spre mare din fundal era o reminiscență din vacanțele lui Liviu Ciulei din vremea studenției, de la Mangalia. Acolo era găzduit în casa cu vedere similară a lui Stephan Eleutheriadis, prietenul și colegul său de la Facultatea de Arhitectură. Pictându-și orășelul natal, acesta din urmă a lăsat și o reprezentare foarte frumoasă, în ulei pe carton, a camerei în care îl primea pe Ciulei, cu ușa întredeschisă spre plajă și apele Mării Negre. Comparația dintre tabloul lui Eleutheriadis, intitulat Camera mea din Mangalia (1944), și reproducerile fotografice ale decorului realizat de Ciulei pentru Furtuna e mai mult decât edificatoare. De asemenea, într-unul dintre sertarele din podiumul scenei, lăsat intenționat puțin desfăcut, Ciulei a plasat o batistă cu un ac de cusut înfipt în ea – un lucru de mână.
Probabil că nu l-a văzut nimeni. Dar l-am pus acolo. Și de ce l-am pus? Mi-am amintit că, imediat după ce s-au deschis studiourile Buftea, mi s-au dat cheile Palatului Știrbey de la Buftea. Împreună cu un recuziter, am deschis vila aceea, Palatul Știrbey, și am descoperit că a fost un interior din care oamenii au fost goniți în jumătate de oră. (…) Și batista aceea cu acul în ea, pusă în decor, era un scaiete prins pe sufletul meu de când am văzut vila aceea.
Mărturisirea a fost făcută de regizor în emisiunea Înapoi la argument, realizată de Horia-Roman Patapievici, în 2010. Acul și batista din decorul Furtunii constituiau, așadar, un memento discret al prigoanei comuniste din anii ‘50, căreia i-a căzut victimă inclusiv familia sa, deposedată peste noapte de toate proprietățile deținute. Și cine știe câte alte secrete de acest fel – câte biografeme – mai ascundea splendida scenografie a Furtunii?! Căci lui Liviu Ciulei i se aplică foarte bine observația lui Roland Barthes potrivit căreia subiectul unui creator este împrăștiat în opera sa „ca cenușa aruncată în vânt după moarte“. Barthes se referea la relația dintre scriitor și propriul text, dar – întrucât regizorul e „un poet al cărui poem este spectacolul“, cum spune Radu Stanca – cugetarea eseistului francez se poate extinde și asupra artei teatrale.
În rolul lui Prospero, Ciulei l-a distribuit pe George Constantin, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta treizeci de ani – alt motiv de aducere aminte. Prospero, așa cum l-a văzut Liviu Ciulei, nu era numai un om de teatru, un maestru al iluziilor scenice (în felul cum l-a conceput Giorgio Strehler la Piccolo Teatro), ci și „un om de știință, un magician, o simbioză între Einstein, Schweizer și Picasso“. În conturarea rolului, Ciulei pare să fi topit trăsături care îi erau proprii cu trăsături împrumutate de la tatăl său, celebrul inginer-constructor Liviu Ciulley (pe care, după cum mi–a relatat actrița Mariana Mihuț, regizorul l-a evocat la un moment dat în timpul repetițiilor). Prospero era masiv și dominator, dar, totodată, calm și prevenitor; era cald-patern și profesoral-didactic. Dar principala lui calitate era „îngăduința“, aceasta fiind și „coordonata principală a Furtunii“, în opinia lui Ciulei.
Că regizorul s-a proiectat pe sine în Prospero era, oarecum, de așteptat. Remarcabil e faptul că și George Constantin l-a perceput ca atare, căci iată ce i-a relatat el lui Gheorghe Ghițulescu (unul dintre asistenții de regie, care a documentat spectacolul într-o carte) în legătură cu încercările sale de a-și dibui personajul: „Încet, încet, am realizat că de fapt Prospero spre care încercam să mă îndrept, de multe ori mi se părea a fi chiar regizorul însuși. Și atunci n-am mai căutat în abstract să-l descopăr pe Prospero, ci n-am făcut decât simbioza trăirilor mele cu gândurile lui Ciulei!“. Discutând cu actorul despre ce simte Prospero pe măsură ce opera sa „se-adună acum spre împlinire“, regizorul s-a „trădat“, invocând propria experiență:
„– Mi-amintesc, spune Ciulei, două momente din existența mea artistică, aproape similare cu starea de acum a lui Prospero, păstrând proporțiile, bineînțeles; o stare de gol, de mare gol lăuntric. Primul dintre ele a fost sfârșitul muncii la spectacolul Cum vă place, din 1961, după o muncă non-stop, de zi și noapte, noapte și zi; iar cel de-al doilea – clipa când am primit Premiul pentru regie, la Cannes, pentru filmul Pădurea spânzuraților – iarăși după o muncă îngrozitoare. Cred că această secătuire o trăiește și Prospero.“
În mod surprinzător, latura paternă a lui Prospero era cel mai bine pusă în evidență nu atât în relația acestuia cu Miranda (Mariana Mihuț), fiica lui naturală, cât în relația sa cu duhul Ariel (Florian Pittiș), prin intermediul căruia se săvârșesc înscenările cvasi-teatrale ale ducelui exilat. Interacțiunea dintre cele două personaje era gândită de Ciulei în paradigma tată-fiu, care l-a preocupat o viață, surprinsă aici într-un moment critic, și anume acela când „fiul“ dorește să se emancipeze de sub tutela „tatălui“ îmbătrânit. Dar nu numai Ariel dorește să se emancipeze, ci și Caliban. Interpretat cu o savoare aparte de Victor Rebengiuc, fiul vrăjitoarei Sycorax – născut pe insula luată în stăpânire de naufragiatul Prospero și crescut de acesta, dar împotrivindu-se învățăturilor primite de la „părintele“ lui adoptiv – era conceput în strânsa colaborare dintre actor și regizor mai degrabă cu o undă vagă de simpatie. Înfățișarea lui era a unui țăran autohton necioplit. Între altele, Caliban simboliza România profundă, nedesprinsă încă bine de natură și refractară la încercările de a o civiliza – și, de aceea, ușor manipulabilă de falși conducători (Stephano – Mircea Diaconu și Trinculo – Ștefan Bănică sr.); o Românie de care regizorul nu s-a dezis, însă, complet, niciodată.
În contrapondere la relația centrifugă dintre Prospero, pe de o parte, și Ariel și Caliban, pe de altă parte, care am senzația că transpunea scenic aspirația lui Ciulei de a se elibera de spectrul tatălui său (pe lângă amintirea revoltelor sale juvenile), regizorul a „sensibilizat“ și o altă relație neglijată îndeobște de interpreții piesei. E vorba de relația – de data aceasta centripetă – dintre Regele Alonso (Fory Etterle) și fiul său, prințul Ferdinand (Ion Caramitru). Pierduți unul de altul în furtuna declanșată de Prospero, cei doi, tatăl și fiul, se caută și suferă la gândul că s-ar putea să nu se mai revadă niciodată. Pe fiu îl „descânta“ Ariel să se resemneze cu această pierdere, în timp ce Regele Alonso trăia despărțirea de Ferdinand cât se poate de dramatic, fapt subliniat încă de la primii săi pași pe insula lui Prospero. Când a lucrat această scenă, regizorul le-a vorbit actorilor despre „primul meu contact, cu mulți ani în urmă, cu Domul din Milano“, care îl frapase prin „gălăgia îngrozitoare a nenumăratelor grupuri de turiști“: „Păstrând proporțiile, va trebui să aducem și noi, în această intrare a Curții napolitane, un aspect similar. (…) Regele, singur, duce cu sine marea durere a fiului pierdut și nu ia seama la vorbele celorlalți. Când crezi că totul s-a liniștit, prin așezarea tuturor, regele se prăbușește, în genunchi, în hohote de plâns.“ Ceea ce a trecut Ciulei sub tăcere în discuția cu actorii e că în acea primă călătorie a lui la Milano îl întovărășea pe tatăl său. Amintirea lui continua să-i dea târcoale.
Furtuna a fost ultimul spectacol regizat de Liviu Ciulei în România înainte de a se stabili în S.U.A. Regizorul a mai revenit în țară, în timpul dictaturii lui Ceaușescu, pentru o singură montare nouă, cu dedicație pentru Clody Bertola, fosta lui soție și muză. Ultimul monolog al lui Prospero (în frumoasa traducere a Ninei Cassian și a lui Radu Nichita Rapaport, revăzută de regizorul însuși) era, de fapt, cuvântul de adio, cât se poate de personal și de emoționant, pe care Ciulei îl adresa publicului său din România: „Cu închipuirea voastră nu mă siliți să fiu legat, / Pe veci, de acest meleag, acum pustiu. / Ci, prin aplauzele voastre – suflu blând, / Umflați-mi pânzele cu-acel prielnic vânt, / Altminteri țelul meu se surpă la pământ. / Iar țelul meu a fost să vă încânt.“
(Fragment din volumul Ciulei și spectrul Tatălui, în curs de apariție la Editura Litera.)