Universul imaginat de Yorgos Lanthimos, unul dintre cei mai originali și provocatori regizori actuali, este guvernat de un spirit manierist-baroc mixat pe actualitatea mișcărilor de emancipare feministe preluate nu fără o doză apreciabilă de ironie. Doctorul Godwin Baxter, interpretat de un Willem Dafoe cu față de Frankenstein, rezultat al unor intervenții chirurgicale cu aspectul unor cusături pentru pânza de sac, este un eminent chirug atins de aripa geniului. Autor al unor hibridizări insolite, câini cu cap de rață, găini cu cap de porc sau de câine etc., își desăvârșește opera în „sărmana creatură“ numită Bella Baxter pe care Emma Stone o face să vibreze la fiecare apariție. Pentru Bella, trupul a fost împrumutat unei sinucigașe proaspete și însărcinate în ultima lună, al cărei copil a fost salvat parțial, mai precis creierul transplantat în locul creierului defunctei. Prin urmare, o minte de copil în plină acumulare cognitiv-experențială într-un corp de femeie. Dincolo de faptul că presupune un defazaj recuperabil pe parcurs, cuplajul creier-trup nu funcționează tocmai perfect, astfel că Bella se mișcă adeseori ușor împiedicat, are înțepeneli de păpușă mecanică și stupori de tip evrika imolate într-o expresie fixă. Dar mintea îi funcționează și prinde viteză, inițial nu mai mare decât cea a instinctelor, în special cel sexual care-i deschide universul aventurii. Între timp, doctorul Godwin, rezultat și el al unor experimente de tip Frankenstein efectuate de un tată savant și sociopat, prezentat cu umor macabru de fiu, își ia ca asistent însărcinat cu supravegherea Bellei și foarte repede logodnic al acesteia pe tânărul doctor Max McCandless (Ramy Youssef). Există un minunat comic onomastic în acest film al lui Lanthimos asupra căruia nu insist. Cuplul astfel creat nu depășește faza platonică a logodnei pentru că Bella, care a întrevăzut de pe acoperișul proprietății apoi printre perdelele trăsurii orașul ca un afară extrem de excitant, se abandonează în voia unui aventurier-fustangiu, Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo) care o răpește cu încuvințarea resemnată a doctorului Godwin.
Toate capitolele care urmează cu titlu de metropole, Lisabona, Alexandria, Paris, London, având intercalat și un capitol numit simplu Corabia, descriu aventura unei candide Frankenstine (am forțat un feminin al lui Frankenstein!), o creatură care încearcă să înțeleagă sensul lumii și pe sine. „Sânge de explorator în mine“, spune Bella într-o engleză de tipul „Me Tarzan, you Jane“, nu foarte diferită de rusa unei alte creaturi, Sarik Sarikov, construită de savantul din nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov. Considerabilul apetit sexual al Bellei, – sexul este o formă de cunoaștere și un regulator emoțional –, este ceea ce găsește fermecător seducătorul avocat care o plimbă în hoteluri luxoase, în peisaje urbane strălucitoare cu o arhitectură care variază de la Art Nouveau la un steampunk aproape kitsch, de la un gaudism exuberant la un stil manuelin glazurat, totul cu aspect de flamboiant decor de operă, de butaforie hedonistă, fie că te afli la Lisabona, fie la Paris, fie în Alexandria sau pe un vapor de lux proiectat pe o mare crepusculară în tonuri acrilice. Toate decorurile sunt teatrale în filmul lui Lanthimos, ca și cele estetizate în exces din filmele lui Peter Greenaway, ceea ce impune tratarea sa ca un fel de parabolă sau în datele unei utopii: „Crezi că oamenii pot deveni mai buni, Max?“ Bella își descoperă nu numai senzualitatea, corpul în toată bogăția sa de senzații, dar și emoțiile cu variațiile și contradictoriul lor și, nu în ultimul rând, cel mai spectaculos teritoriu: mintea. Sunt astfel atent urmărite câteva etape ale acestui Bildungsroman al aventurii Bellei în căutarea identității sale, a acelui eu ascuns, personal și ireductibil. Toate ființele create nu au un trecut, o istorie, o devenire precum androizii lui Philip K. Dick din Visează androizii oi electrice?, ecranizat magistral de Ridley Scott în Blade Runner. „Aventura“, cu acest termen generic umple Bella vidul existențial. Prima etapă este cea a maturizării sexuale, a relației cu corpul și raportarea sa la codurile sociale. Cea de-a doua privește înțelegerea emoțiilor și a felului cum ele creează și modelează relații printr-o permanentă reflectare a celuilalt în tine și a proiectării tale în celălaltul singular sau cel colectiv, societatea. O a treia etapă privește ideile, reflecția asupra lumii, a raporturilor interumane și a propriei tale persoane. Ideile vin la pachet cu o altă etapă a judecăților de ordin moral, a cunoașterii binelui și a răului care au relevanță ontologică, nu sunt simple categorii etice. Trebuie spus că de la un punct încolo, așa cum se întâmplă cu orice ființă autentic umană, toate aceste procese se întrepătrund, emoțiile răspund senzațiilor, ideile se conjugă cu emoțiile într-o dimensiune etică etc. Avocatul constată cu surprindere și neplăcere această evoluție rapidă, depășirea fazei senzuale către una reflexivă îl derutează, iar descoperirea simțului moral al amantei îl aruncă în cea mai neagră depresie și ulterior în faliment. Ironiile se țin lanț, iar replicile Bellei pe care le datorăm unui scenarist foarte înzestrat, Tony McNamara, și actorului Alasdair Gray, ilustrează o formă de cunoaștere care întrebuințează ingenios paradoxul și reducerea la absurd, iar câteva mostre de autentic teatru al absurdului sau savuroase momente de witz sunt servite cu o mare eleganță. O descoperire tulburătoare în felul în care ne-o propune romanul Siddhartha al lui Hermann Hesse este mediată de Harry Astley (Jerrod Carmichael), care-i arată cele două lumi, a celor bogați și a celor sărmani, într-un fel de butaforie cu iz kafkian care-i plasează pe aleși la etaj, în înălțimile eterate ale unui castel, și pe oropsiți la baza lui, într-un fel de slum murdărit de un sepia cianotic. Iar Harry precizează ireconciliabilul celor două universuri, pentru că, într-o dramatizare cu parfum marxist, nu există clasă de mijloc, ci numai extreme care se detestă, la fel de agresive.
Neașteptat am zice, Bella își găsește parteneri de dialog complet dezinhibați precum un „cinic“ blând, mai degrabă un sceptic trist, ca Harry Astley, un spirit liber precum Martha Von Kurtzroc (Hanna Schygulla), inteligentă, ironică și empatică, o madamă franțuzoaică, Swiney (Kathryn Hunter), cu vederi largi și ceva filozofie de budoar etc. Totul este experiență, iar sărăcia nu este una mai puțin provocatoare pentru Bella – „Nu e un experiment interesant. Nu avem nimic. Cum o să trăim acum?“ – care ajunge la Paris într-un bordel oferind bărbaților sexul ei cu naturalețea cu care oferi o prăjitură. Prostituția practicată dezinvolt înlocuiește monogamia dezvăluind, dintr-un unghi particular asociat practicilor sexuale eteroclite, un portativ variat al sensibilității masculine, dar și un comic al sexualității. Bella umanizează sexul ca reductivă mecanică copulatorie, dar îi și constată orizontul limitativ. O parte dintre prostituate vehiculează ideile de emancipare feminist-socialistă, însă abia ultimul capitol răspunde la ceea ce limbajul de specialitate numește „masculinitate toxică“ întruchipată de soldățoiul Alfie Blessington (Christopher Abbott), care vine să-și recupereze soția direct de la altarul căsătoriei cu tânărul doctor McCandless. Prin contrast, doctorul fără de arginți oploșit de savantul dr. Godwin este un bărbat de o toleranță și delicatețe decupate romantic-efuzionist dintr-un romanț finisecular. Bella parcurge astfel ultima etapă de cunoaștere a devenirii sale, mai precis a reîntregirii sinelui ei cu o istorie din care nu-și amintește nimic, din care nu mai face parte. Alfie este un monstru, un macho-soldățoi sadic, care-și poartă uniforma cu decorații la masă și agită isteric pistolul cu fiecare ocazie. Ce mai, un asupritor plasat în rama respectabilității victoriene, dar cu contururi gotice, care este pedepsit să intre în menajeria doctorului Godwin îmblânzit până la vegetativ, după ce creierul său toxic a fost înlocuit în maniera civilizatorie a doctorului Hannibal Lecter cu unul de oaie. Procedeul acestei castrări cerebrale se face ecoul unei replici decupate livresc: „Emerson vorbește despre îmbunătățirea bărbaților.“ Filmul este (și) despre „îmbunătățirea“ femeilor, iar ironia, în care intră și asumarea unui kitsch imens, îl salvează de la wokismele ricoșate. Încă o dată imaginația debordantă a lui Lanthimos te duce unde cu gândul nu gândești!