Unul dintre cîștigurile recentului eveniment organizat de Uniunea Scriitorilor cu mijlocirea filialei sale de la Arad și a Primăriei Săvârșin, și anume Colocviul revis telor literare (Ediția a șaptea, 2024), a fost întîlnirea unor scriitori de pe tot cuprinsul țării pe domeniul Coroanei României din vestul extrem al teritoriului național. Ei au schimbat idei, impresii, dar și volume recente, obiecte care circulă cu greu într-o țară unde poșta a revenit la vitezele practicate pe vremea lui Dinicu Golescu, cu condiția ca droștele să nu fie atacate de haiducii lui 7-14 cai. Astfel, am avut prilejul reîntîlnirii cu eseistul Horia Al. Căbuți, cu care, în loc de orice banalități, am discutat spontan și plăcut despre Mozart și Wagner. Asta deoarece confratele arădean are o deosebită competență nu doar în inginerie și literatură, ci și în teatru, muzică, fizică cuantică ori istoria filmului și a sportului. El mi-a dat volumul său cel mai recent, intitulat Paradoxul de luni.
Prima observație care se impune oricui îl cunoaște pe Horia Al. Căbuți sau îi citește doar textele: traducătorul de succes al Cărții tibetane a morților este un tip extrem de viu! Să fie un paradox? Nu tocmai, aș zice. Primul epigraf din cele trei ale cărții îi aparține lui Epimenide din Cnossos – în paranteză, e paradoxul meu preferat – restul fiind de Rousseau și Cormac McCarthy, recent dispărut, la 90 de ani, după ce supraviețuise și celui de-al treilea divorț. E vorba de vestitul paradox autoreferențial din poemul Cretica, ulterior citat de venerabilul oxfordian Thomas Fowler, conform căruia, de la însăși Medeea vorbire, toți cretanii sînt mincinoși.
Inteligența mobilă și eleganța potrivirii cuvintelor îl pun pe Horia Al. Căbuți într-o serie care, alături de puțini eseiști ce se mișcă natural prin arte, filosofie și științe, îl cuprinde la loc preeminent pe Alexandru Paleologu, cel ilustrat de Bunul simț ca paradox. De altfel Rousseau, citat de autor, afirmă că paradoxurile de ieri sînt adevărurile de mîine. Pregătirea științifică și documentarea serioasă în multe ramuri ale matematicii, fizicii, biologiei etc. îl ajută pe Horia Al. Căbuți să se refere la diferite fenomene care întăresc asemenea idee. „Absurditatea“ a unor fapte ce contrazic evidența – precum că Pămîntul ar fi rotund, din cer ar cădea pietre, un vehicul ar putea depăși viteza sunetului pe care îl produce, un chirurg ar putea opera un pacient aflat pe celălalt mal al unui ocean etc. – s-a dovedit o simplă aparență.
Dar, ceea ce am remarcat cu și mai multă plăcere în cartea aceasta, dintre cîte a scris autorul, este deplina libertate a scrierii, fragmentarismul ei, lipsa oricărei sistematici a „capitolelor“ – de fapt secvențe de gîndire și exprimare. Sînt bucăți de două-trei pagini sau de numai două rînduri. Dacă scriitorului îi pică un aforism, îl notează și merge mai departe, dacă i se ivește în minte un poem, îl scrie și continuă cu altceva, de exemplu cu o critică a lui Leibniz. Iar dacă, în alt punct al volumului, el simte nevoia să îi dea dreptate lui Leibniz, în ceea ce privește „paradoxul sensurilor“, îi acordă această îndreptățire, o explică, trecînd și pe la Wittgenstein și urmează înainte, către David Lewis, care-l contrazice și el, cum știm, deși oarecum pieziș, pe Leibniz. Dacă mă pot amesteca între Horia Al. Căbuți, Leibniz și eminentul Lewis de la Princeton, aș remarca faptul că enunțul proclamat de fondatorul calculului diferențial poate fi redus, la o adică, la legea identității, remarcată și de Nicolaus Cusanus. Întrucît lumea în care trăim este unica la care avem acces, ea este și cea mai bună (și cea mai rea, desigur). Nu-i vorba că n-am putea imagina alte lumi, precum spun Lewis și Horia Al. Căbuți ori, mai sistematic, Thomas More, dar acestea rămîn virtualități.
Cele mai frumoase pagini, în opinia mea, din Paradoxul de luni, sînt cele în care, după ce dezbate paradoxul tramvaiului (de fapt dilema acarului, care trebuie să facă o alegere de tipul Sophie’s choice), eseistul se declară vinovat pentru tot: de la „deliciul stropilor de carbohidrați scurși odinioară de pe buzele Evei“ pînă la masacrele incredibile din prezent, dar, esențial, nu și de „aceste gînduri ce-mi incendiază dulcea noapte a minții“.
Nevinovăția asocierilor irepresibile este beneficiul ce trebuie acordat eseistului. El poate fi identificat (și chiar se referă într-un loc la acesta) cu fluturele lui Lorenz. Adică al lui Edward, cel cu uraganul, nu Konrad, etologul. Dacă Horia Al. Căbuți ar ridica problema etică a fluturelui, desigur că ar pleda nevinovat și biata insectă ar trebui absolvită. Dar dacă – lansez o ipoteză, ca un simplu glosator – fluturele lui Lorenz ar muri înecat, căzînd în ceaiul lui Proust? I s-ar ierta lui Marcel, la Judecata de Apoi, această ucidere din culpă?
Horia Al. Căbuți, împinge numeroase pietricele minuscule, dar care, urmărite în rostogolire, pot declanșa avalanșe de idei. Demersul său, deloc sisific, se dovedește a fi fertil.