„Cu iaurt cu gugoșele te făcuși vornic mișele!”, această formulă e foarte expresivă pentru lumea pe care încearcă să o cuprindă Costache Negruzzi, în Istoria unei plăcinte, în 1847. Buni cunoscători ai conaționalilor lor de peste ani, ba chiar secole, anume candidați la anume mării altele decât vorniciile de altădată, mai folosesc și azi „iaurturile și gugoșelele” pentru a le obține. Iar dacă iaurtul va fi devenit, eventual, friptură, iar gugoșelele, te miri ce mici, până la urmă metoda e cam aceeași. Dacă una dintre primele realizări ale doctorului Oprescu la primărie a fost cel mai lung cârnat, alții, mai prevăzători, își lansează candidaturile cu grătarele sfârâind și fumul fripturilor și mititeilor umplând împrejurimile, în vreo piață, ori zdrobind o ceapă în care apoi își înfig dinții de carnasieri. Bun, știm că orice sărbătoare la români trebuie însoțită neapărat de fumul apetisant al grătarelor. Și asta nu de ieri de-alaltăieri, căci să privim la nu mai puțin celebra republică de la Ploiești (8 august 1970, vreo 13-14 ore), așa cum este ea descrisă de nemuritorul Ion Luca Caragiale, în nu mai puțin nemuritorul său text Boborul. Izbucnind pe la două și jumătate noaptea, și considerându-se victorioasă, dată fiind participarea „boborului”, pe la opt, deja Victoria era sărbătorită la „Grădina Lipănescului”: „Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republici. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrandele unui zeu tutelar. […] Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne…” și așa mai departe. Cine citește poate afla cum s-a soldat până la urmă evenimentul rămas în istoria noastră ca popor, pardon bobor, și a republicii, podgorene încă, pentru că țițeiul își mai dormea somnul de veci (?) în adâncurile împrejurimilor.
Cu timpul, istoria a mai fost adaptată, în sensul că n-a mai fost nevoie de niciun eveniment pentru a se dezlănțui, iar grătarele și celelalte, boloboacele nu mai au același conținut, berea înlocuind cu mare succes sucul de struguri. Îmi aduc aminte de scandalurile din anii când, în apropierea Mânăstirii Cernica, rămâneau după asemenea vesele petreceri munți de gunoaie, răspândiți cu generozitatea cunoscută a românilor, când e vorba de acest articol, după ce veselii petrecăreți se suiau în automobile și se întorceau în Capitală.
Grătarele ar putea figura chiar pe stema țării noastre dragi, chiar așa cum e ea acum, urnită pe șina „României educate” și a „lucrului bine făcut” cam deodată. Asta dacă am dori, noi, cei de azi, sau mai precis ei, cei de la putere, să lăsăm/ să lase posterității un semn, ceva ca-ntr-o „capsulă a timpului” originală, adică nu îngropată adânc în pământ, ci, așa, la vedere, dar îngropată de fapt în istorie. Cum și Lipănescu și masele acelea de revoluționari de câteva ore au dispărut demult, lăsând doar semnul acesta culinaro-sărbătoresc, niște elevi de la un liceu din Capitală, cu mult spirit practic, au adus în clasă un grătar de tip nou, din alea electrice probabil, pe care au fript, acolo, pe loc, niște copane de pui. Alături se puteau vedea completările: pâine, muștar și tot ce o mai fi trebuit cu această ocazie. Aici, peste circa un secol și jumătate de la republica de la Ploiești, însuși actul acestor inventivi elevi, grătarul și sfârâitul lui, dacă or mai fi sfârâind și grătarele astea noi, era revoluția ce instaura o nouă democrație, tot originală, deh, căci mai încolo, un profesor își vedea liniștit de predarea lecției din acea zi. România educată era în toi, nu-i așa? Și când te gândești că, dintre elevii ăia, deocamdată, nu candida niciunul la ceva, în afară de, în cazul când dom’ profesor ar fi observat ceea ce nu observa de fel, cel puțin în filmarea evenimentului, redată de o televiziune. Într-o lume unde orice fleac în aparență neobișnuit este proclamat eveniment, ăsta chiar era unul. Cum nu poți pune un filmuleț pe stemă, ea poate rămâne, totuși, pentru eternitate, într-o altă capsulă a timpului, care să explice ce aia „România educată”, dar și „România lucrului bine făcut”, mai ales că, după culoarea copanelor, puteai considera că ele sunt foarte bine rumenite. Sigur, față de Grădina Lipănescului lipsea, totuși, la liceu ceva: boloboacele. Dar timpul nu e pierdut, lucrul bine făcut se perfecționează pe zi ce trece, așa cum ne putem da seama fără mari eforturi. Cât despre candidați, ăștia sunt niște mici copii față de copiii propriu-ziși care-i vor întrece, conform vechii zicale românești „capra sare masa, iada sare casa”.
Cât despre România bunului-simț, soră cu aceea a lucrului bine făcut, asta mai poate să aștepte, nu vă grăbiți!