Fidel preocupărilor sale de izvoditor de mărturisiri, Cristian Pătrășconiu își continuă seria de volume dialogice, cu care și-a făcut un brand în presa culturală. În (la!) Masa plăcerii II, apărută tot la Editura Universități de Vest din Timișoara, invită șapte mari personalități culturale din străinătate, interviuri apărute inițial în „România literară“. Sunt tot atâtea lecții de înțelepciune și intervenții în fibra operei de artă, în destinul creatorului. Cu Michael Ignatieff discută în siajul cărții acestuia Despre consolare. Cum să-ți găsești alinare în vremuri întunecate. Marile cataclisme eclipsează suferințele din proximitate, când căutăm mereu leacuri sufletești pentru pierderile prin care trecem. „Singurelele consolări pe care le avem sunt exemplele de curaj și de vitejie umană din jurul nostru“, spune scriitorul canadian. Religia este o formă de consolare, altă modalitate este literatura, care dă sens unor suferințe și astfel le fac mai suportabile – exemplele citate sunt Camus, Anna Ahmatova și Primo Levi, care au sublimat prin opera lor tragedii incomensurabile. Există și instituții ale consolării. Mihail Ignatieff amintește de Cicerly Saunders, creatoarea mișcării hospice, care le oferă posibilitatea oamenilor să moară demn și le oferă o consolare celor care rămân după ei. Dialogul cu Anna Machin – cercetătoare la Universitatea Oxford, specializată în antropologia iubirii – sondează meandrele acestui sentiment pe care degajarea în creier a unor „substanțe ale fericirii“ (dopamina, serotonina, oxitocina, betaendorfinele) nu-l epuizează. Rămâne mereu o părticică pe care știința nu o poate explica, ci mai degrabă arta, poezia, filosofia. Discută și despre latura întunecată a acestui sentiment, folosit adesea ca armă a abuzului, a constrângerii: „Suntem singura specie care manipulează prin intermediul iubirii.“ Tot despre rostul vindecător al literaturii într-o țară totalitară ca Rusia vorbește scriitoarea Guzel Iahina. În romanul său, Copiii de pe Volga, ea narează destinul nemților din această regiune, proiectat pe fundalul Rusiei staliniste. Un roman în care fluviul Volga e însăși Istoria mare în curgerea ei nestăvilită, iar lupta protagonistului pentru supraviețuire încarnează istoria la firul ierbii. Filosoful american Lou Marinoff este autorul volumului Înghite Platon, nu prozac! Interviul cu el se derulează sub aceste auspicii ironice. La întrebarea lui Cristian Pătrășconiu: „De ce e bună filosofia?“, răspunsul e simplu: „Cred că este bună pentru a trăi o viață de calitate.“ Reținem diferența esențială dintre consilierea psihologică, axată preponderent pe emoții, și consilierea filosofică, al cărei scop este trezirea omului reflexiv, capabil să formuleze corect întrebări asupra existenței și să-și construiască un rost potrivit naturii sale profunde. Cu Zeruya Shalev intrăm în atelierul de lucru al celei mai importante prozatoare din Israel: „Sunt atrasă mai ales de crize, de probleme, de elementele complexe“. Nu crede că se poate scrie literatură cu oameni fericiți. Își lasă personajele să se dezvolte firesc, evocă dificultățile începuturilor de roman și izolarea de lume în care se zidește când începe să scrie, doar așa îi vine inspirația. Și mai spune ceva important: „Mie îmi place foarte mult să ascult; mult mai mult decât să vorbesc.“ Născut la Roma, scriitorul italian Andrea Bajani, autorul unei Cărți a caselor, după mulți ani în care a schimbat diverse domicilii, a bătut într-o zi la ușa casei copilăriei lui, încercând să-l regăsească pe băiețelul de trei ani care a fost, dar i-a deschis un cuplu de bătrâni mefienți. Un dialog despre ipostazele eului găzduite de fiecare casă în care ai locuit. „Scrisul, spune Bajani, este singurul loc pentru care nu ai nevoie de pereți și ai totul cu tine: lumea și pe tine însuți.“ Vesna Goldsworthy, născută în fosta Iugoslavie, rezidentă de câteva decenii la Londra, scrie despre lumea situată între Est și Vest, despre memorie și uitare. În romanul ei, Cortina de fier, aduce o percepție a destinului ca pe o teroare a istoriei. Dacă britanicii cred în acțiune, în liber arbitru, atunci în Balcani, adică în lumea de unde provine scriitoarea, lume aflată lungi secole sub stăpânire otomană și apoi trecută prin comunism, lucrurile ne sunt sortite, acolo „a-ți urma visul e un lux“. Ne recunoaștem și noi, românii, în această perspectivă fatalistă. Mitologia națională este un bogat zăcământ literar, un „bilet“ spre universalitate, cu condiția să nu ne lăsăm încătușați de ea.