Despre cronica literară, encore et toujours

Punctul de plecare pentru această anchetă îl reprezintă textul lui Nicolae Manolescu de acum câteva săptămâni, Despre cronica literară, encore et toujours. În mod aparte, acest pasaj: „Ocazia mi-o oferă, de data asta, culegerea de cronici literare a lui Dan Cristea, Noile cronici de la Snagov de la Cartea Românească, 2024. «R.l.» i-a consacrat deja comentariul absolut remarcabil al lui Răzvan Voncu. N-am, așadar, niciun motiv să scriu, la rândul meu, o cronică. Nu pot să nu profit de apariția unei culegeri de cronici cum n-am mai citit demult, poate de când apăreau precedentele două volume cu un titlu asemănător, localizate la Snagov, unde Dan Cristea a trăit decenii bune. Cronica fiind într-o criză prelungită, de identitate, aș zice, Dan Cristea îmi oferă un binevenit material de discuție.

Prima condiție, dați-mi voie să spun după atâția ani de când scriu cronică, pentru ca să-și atingă scopul cronica de a întâmpina aparițiile editoriale, este să nu facă tranzacții cu valoarea cărților asupra cărților comentate. M-am confruntat de multe ori cu situația în care se aflau autori bătrâni, bolnavi sau recent decedați, cu a unor mari boși în instituții de partid și de stat, de care uneori depindea în mod direct publicația în care scriam, sau cu a unor scriitori așa zicând intangibili. Am renunțat la rubrica din «Contemporanul» după zece ani, când noul director, succesorul lui G. Ivașcu, n-a vrut să-mi publice cronica la Marele singuratic, romanul lui Marin Preda. Nu refuzul de a o publica m-a determinat să renunț, ci motivația lui: «nu e bine să-l supărăm pe autor»“.

Iată întrebările la care vă invităm să răspundeți:

1. a) Se poate literatură fără critică de întâmpinare?

b )Traversăm o criză a criticii literare? Suntem martorii unei eclipse a spiritului critic în spațiul nostru public?

1. c) Cum e de făcut critica de întâmpinare – cu spirit critic, privilegiind criteriul estetic sau în altă manieră?

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Marfă!

a-c. Se poate literatură fără critică de întîmpinare, dar ar fi păcat. Critica de întîmpinare este cea care întredeschide cărțile în folosul și în favoarea cititorului, care îl promovează pe scriitor și îmblînzește calea unei cărți spre lume. Evident, orice carte poate trăi doar prin ea însăși, însă într-o mare de cărți, într-o avalanșă de cărți care se așază aproape indistinct pe „tarabele“ librăriilor (sau „magazinelor“ unde se mai vînd cărți) este mult mai sănătos să existe o minimă decelare a valorii, o atenționare a cititorului. Se publică enorm, fără niciun control „critic“, librăriile și spațiul destinat cărților, fizic sau virtual, sunt pline de cărți una mai fățoasă decît alta, una mai „sclipitoare“ decît alta, multe sunt niște „cutii cu bomboane“ în care toate „vitaminele“ sunt false, fade, otrăvitoare chiar. Titlurile și temele care transpar sunt dintr-o panoplie care ar spune ceva despre „un orizont de așteptare“ al ipoteticilor cititori/ cumpărători, dar din păcate acel orizont este cu totul opac. De critica de întîmpinare are nevoie (și) scriitorul tînăr care iese și el în lume, ca firul de iarbă cu piatra în gură. Aici pierde o literatură care își abandonează spiritul critic, nu își asigură „un viitor“ care să îi dea consistență, valoare. Azi cărțile se scriu ușor, la computer, pretențiile sunt mai mici, publicul este mai numeros decît altădată, dar și mai nepregătit. Costurile de tipărire sunt și ele foarte scăzute, așa că oricine își poate încropi „o operă“. Paradoxal, cu cît se citește mai puțin, cu atîta se scrie (se pare) mai mult. Cititul i-ar inhiba pe mulți, așa că, necitind, nu au niciun „filtru“ interior. Scriu de ceva vreme critică de întîmpinare, o fac din respect pentru confrați și pentru literatura română, dar de multe ori simt că sunt depășit de numărul de cărți pe care ar trebui să îl recenzez. Am adunat, ca să exemplific, vreme de trei, patru luni, peste două sute de „cărți noi“, imposibil de citit, de comentat, de promovat, chiar și din punctul de vedere al „timpului fizic“. Să mai vorbim de spirit critic azi? Grea treabă, grea expresie. Marea literatură s-a scris „la vremea ei“, azi trăim, se pare, în post-literatură. Adunăm, se pare, ce a mai rămas de pe la „mesele maeștrilor“.

În cazul concret, al literaturii române actuale, pierderile critice recente vor avea un efect greu de cuantificat acum. Generația de critici, formată și „școlită“ de generația interbelică, cînd s-a făcut o mare literatură, a repus literatura română, după 1965, într-o oarecare normalitate. Chiar împărțirea pe generații, pe promoții, pe grupuri și „școli“ a însemnat o oarecare ordine, o raportare la valoare, o intrare într-o universalitate cu care literatura noastră a dialogat la un moment dat. Din păcate, critica „academică“ de azi, mediul academic, s-a „încîlcit“ în proiecte și programe, în evaluări și valorizări fără nicio perspectivă, în care contează mai mult statisticile. Este de detaliat, este de discutat. O evaluare corectă a literaturii momentului poate fi și o chestiune de strategie națională, dacă mai interesează pe cineva acest lucru. Mare și grea povară stă pe umerii puținilor critici „de profesie“, care mai dau un sens literaturii de azi!

După cum evoluează această marfă, care este cartea, mi-am imaginat „o prăvălie cu poezie“, cu literatură, la care să se vîndă marfă, după cum este evaluat, dintr-o privire, clientul (mușteriul) care intră. Și iată cum mă văd, încercînd o rentabilizare a domeniului, făcînd „critică de întîmpinare“ din pragul „prăvăliei cu poezie“, după regulile comerțului care vinde orice, reclamă să fie…!

Se mai vinde poezie? Se mai cumpără? Marfă e, slavă Domnului! Şi de-a-ntîia şi de-a doua, poezie cu vanilie, cu scorţişoară, cu rahat. Poezie cu mărar, cu leuştean, cu nucă. Poezie de post, fără nimic înăuntru, precum gogoaşele înfuriate pe toată lumea numai pe ele însele nu. Poezie cu dulceaţă de trandafiri, interzisă diabeticilor. Poezie cu rom, trasă în ciocolată amară. Poezie-jeleu pudrată cu praf de scărpinat pe dinăuntru. Poezie abţibild, bună de pus la rever pentru o seară. Poezie cu fistic, cu merişor însiropat, cu lămîie stoarsă. Poezie agăţătoare care iese prin fereastră şi numai ce o vezi prinsă în jurul lunii. Poezie plictisită de ea însăşi ca o amantă bătrînă. (Că „ la limita tăcerii cuvîntul devine conştient de menirea sa de a fi logos, dar şi de insuficienţa sa“ zice Hugo Friedrich!). Poezie-ţeapă pentru naivi. Poezie care îţi ia durerea de suflet ca pe nimic. Poezia salată de muzică. Poezia floare de asfalt. Poezie pentru nevrotici. Poezie pentru astmatici, cardiaci, abulici. Versuri şchioape pentru alergătorii fără ţintă. Poezie sandwitch. Avem marfă! Artă? Artă pentru orbi, pentru muţi, artă pentru bolnavii mentali. Poezie? Viaţă de hîrtie. Teatru? Trucuri cu grimase, cu măşti, cu pălării de paie pentru decapitaţi. Tablouri? Daţi-le pe apă…! Uite, avem aici și poezie cu înlocuitori, cu soia, cu năut, cu şofran. Poezie bici. Poezie plici. Ţinem poezie cu argint viu, poezie cu sclipici…! Avem poezie pentru mirese fugite de acasă, avem cîntece triste pentru oameni veseli. Poftiţi la prăvălie! Avem poezie, poezie, poezie…! Marfă!

 

Mircea BÂRSILĂ

Necesara responsabilitate etică

Fiecare metodă critică (arhetipală, textualistă, semiotică, psihologizantă, fenomenologică structuralistă…) este tributară, în mod firesc, anumitor principii și premise teoretice. Adesea, modelul literar propus de critica literară nu este unul definitiv, având doar caracterul de proiect modelator. Acest aspect îl avea în vedere Adrian Marino când afirma că orice critică este în același timp și „tradițională“, și mesianică, întoarsă, așadar, și înspre viitor. Când critica literară îndrumă scriitorii și impune, astfel, în literatură, „binevenite“ orientări și direcții noi, își dovedește, în consecință, indispensabila funcție „mesianică“. Probabil că afirmația criticului literar Nicolae Manolescu (Președintele literaturii noastre postbelice!) referitoare la „prelungita criză de identitate a cronicii“ va fi avut ca punct de sprijin, în primul rând, „dezinteresul“ multor „cronicari“ – foarte valoroși – față de construirea unor „proiecte modelatoare“ proprii.

Poate că „dezinteresul“ cronicarilor în ceea ce privește impunerea unor direcții literare noi este de fapt o reacție generată de constatarea că starea psihologică generală în postmodernitate (neliniște, dezorientare ontologică, amploarea culturii consumerismului devenită stil de viață, tot mai dominanta componentă numită mass-media etc.) înglobează, așa cum observa un alt mare critic literar (Gheorghe Grigurcu), și „o stare de oboseală a creației“.

În cronicile semnate, în lungul anilor, săptămânal (!) sau lunar, de cronicarii literari prestigioși (și a căror viață a fost / este dedicată literaturii) este limpede conturată metoda critică asumată și, totodată, transpar opțiunile lor în materie de imaginar, de tehnică a discursului literar și, implicit, orizontul propriu de așteptare și gustul artistic în calitate de „judecători“ și de consumatori de literatură.

Impresia de criză, în actualitate, a cronicii literare ca instituție, are o serie largă de cauze între care se află și acestea: volumul foarte mare de apariții editoriale, încât este depășită puterea criticului literar de a le citi, deficitara circulație a cărților, inexplicabila împuținare a cititorilor de reviste literare (cele mai multe dintre ele cu o ritmicitate lunară) și atât de firava răsplătire a muncii constând în analiza volumelor de beletristică selectate spre a le prezenta iubitorilor de literatură (din rândul cărora lipsesc elevii, studenții – inclusiv cei de la Filologie – și chiar și profesorii de literatură de la gimnazii și de la licee).

Subliniem, în încheiere, și faptul că statutul cronicii literare este dependent, în anumite date ale sale, de „coordonatele“ specifice (mai bune sau mai puțin propice literaturii „adevărate“) ale etapelor literare aflate, ca și literatura, într-o continuă mișcare, după cum instrumentul utilizat de un cronicar în analiza, cu spirit critic și responsabilitate etică obligatorie, a operei, implică, desigur, și actul de interrelaționare a sistemului literar al unui anumit moment istoric cu sistemul de așteptări al „lectorului“.

 

Hanna BOTA

Criza ca plus și minus

Intrând într-un muzeu bun, vezi exponatele pe simeze sau în vitrine, pe socluri aranjate frumos, luminate, puse în valoare, în vecinătăți atent potrivite ca să ofere privitorului savoarea completă a unei experiențe depline de degustare a frumosului. Aceleași piese, așezate de-a valma, ținute într-o pivniță întunecoasă și prăfuită deși în sine ar avea aceeași valoare, n-ar fi nici admirate, n-ar aduce valoare societății prin cunoașterea lor, nu ar delecta privitorul. Scoaterea din depozite, așezarea lor în lumină este esențială.

La fel este și cu literatura. Pot exista texte valoroase care, prin nepunerea lor în lumina și în vecinătățile corecte, ar rămâne necunoscute și nu ar contribui la binele și evoluția societății. Pe de altă parte, texte nevaloroase puse sub lumina reflectoarelor vor trasa o direcție falsă, de parcursul căreia ne-am face vinovați și am fi păgubiți cu toții, căci am păși în direcții greșite care apoi vor trebui corectate (în cazul fericit) cu consum emoțional, energetic, temporal, financiar etc.

Așa că e foarte important ce piese pui în lumină. E deja cunoscut că timpul își face lucrarea, dar avem mare nevoie de specialiști/critici dotați cu suficientă cunoaștere, având ani de muncă în spate, dotați și cu harul intuiției direcțiilor viitoare: căci a fi nabi în arte este nu doar de dorit, ci chiar necesar, doar cei care au o antenă ancorată în viitor pot da prezentului pasul de înaintare.

A da pentru consum ceea ce cere piața acum este falimentar în arte (implicit, și literatură), căci susții doar consumismul. E nevoie, dimpotrivă, să deschidem gustul pentru ceva ce ține de viitor, hrănindu-ne din trecut și prezent, dar recunoscând adierea viitoarelor curente. Asta duce societatea înainte.

Asemenea pariuri nu sunt mereu câștigătoare, dar fără ele și fără riscul de a căuta noi drumuri stăm pe loc ca societate. Și e valabil nu doar pentru creator, ci și pentru critic, pentru cel care așază piesa în lumina potrivită, cum am spus. De aceea, atât pentru scriitorul de beletristică, cât și pentru critic, a te dezvolta în ființa ta interioară (nu doar intelectual, cultural, ci și în spirit – adaosul acela de inefabil care hrănește intuiția) este o cerință esențială.

Există o criză? Depinde din ce unghi privești. Sunt conștientă că atât literatura, cât și critica, de câte ori își pune problema relației sale cu prezentul, o pune în lumina statutului din perioada când se afla la apogeu ca interes general: ca fecunditate a cuvântului, ca geniu al scriitorului. Ne plângem că nu demult, în comunism, literatura și critica erau prințesele curtate, băgate în seamă mai mult ca alte resorturi ale vieții de zi cu zi. Și ne-am dori să fie la fel. E un paradox absurd. Situația respectivă s-a creat într-un mediu de mare criză a libertății de exprimare, în care cuvântul era încarcerat, iar a vorbi/scrie pe față presupunea riscul dispariției fizice a scriitorului. Abia acum, într-o epocă de libertate a cuvântului, simțim că putem scrie și ne putem exprima, că putem face literatură și critică fără compromisuri politice și de conștiință. Dar libertatea a adus, în chip firesc, alte provocări. Acum trebuie să scriem în competiție cu alte oferte, mult mai facile, de a oferi „hrană“ pentru nevoia de ficțiune, la care se adaugă timpul tot mai redus pentru consumul artei de valoare (dat fiind că ceea ce e valoros presupune un efort de gândire, reflectare, deci este și mai greu de accesat). Vizualul ocupă mare parte din timpul în concurență. Aici avem de-a face din nou cu un aspect normal: organismul este construit să acumuleze pe cale vizuală 80% din informație, prin urmare, cuvântul citit este mult mai greu accesibil și prea puțin spectaculos. E un dat al anatomiei/fiziologiei corpului uman. Așa că, în acest caz, nu e vorba de criză, ci de a recunoaște evidențele. Și a lucra cu ce avem, nu cu ce ne-am dori. Deoarece literatura și critica merg mână în mână. Slăbesc sau se întăresc în reciprocitate. Cum scriitorul se luptă cu un dat dificil, așa și în critică e tot mai greu să cuprinzi totul, asta presupune multă muncă, multă determinare și acel inefabil dar de nabi, cum am spus (pe care îl ai sau nu îl ai). Când poți s-o scurtezi pe căi mai ușoare, tinerii le vor alege inevitabil, păcălind și păcălindu-se. Sau nu, adică: vor fi mulțumiți cu parcurgerea unor nișe, a unor cărări mai puțin evidente, vor refuza autostrăzile din lipsa vehiculului potrivit.

În mod normal crizele aduc evoluție. Aduc schimbarea. Dacă e o criză, trebuie văzut ce anume se va câștiga evolutiv. Deși s-ar putea ca marea masă să treacă printr-o „extincție“, unii vor aduce acel plus care va crea o nouă „specie“. Vorbesc despre literatură/critică, cred că este evident. Nu mi-e teamă de criză, spun că ea este un pas spre ceva mai înalt. De mine depinde să fac pasul, să mă dezvolt, să caut direcția, să nu mă culc pe o ureche și, mai ales, să nu mă lamentez, pentru că atunci voi pierde șansa, voi pierde ușa care se deschide (ușile astea mereu sunt foarte discrete, greu de recunoscut).

Din punctul meu de vedere, numai valoarea rămâne. Frumosul, adevărul, autenticul – esteticul, într-un cuvânt – reprezintă direcția. Chiar dacă prezentul cețos ascunde detaliile și nu lasă să se zărească decât conturul a ceea ce va fi, timpul rezolvă destule. Nu totul: unele valori se vor pierde – în sensul în care, neaduse la lumină, nu vor fi cunoscute. Eu mai am un crez: universul nu pierde nimic, nicio informație, e capabil să folosească toate resursele (fizic vorbind, niciun atom nu se pierde, doar își reface legăturile formând alți compuși). Dacă există un produs al creației, simplul fapt că cineva a reușit să-l gândească și să-l scoată din creier pe un suport exterior este deja un rezultat care va servi ca materie primă pentru alte lucrări, căci gândurile și ideile circulă în spațiul „morfo-funcțional al sferei vii“. La fel cum circulă informația în spațiul benzilor de frecvență ale telefoniei fără fir, mințile sunt relee care prind idei și le aduc în conștient. Deci nu se pierde nimic, doar persoana creatoare poate trăi o oarecare frustrare că nu i s-a recunoscut contribuția. Mai bine spus, ego-ul său suferă, căci mintea creativă nu are nicio supărare pentru nerecunoaștere, treaba ei e să creeze și să se bucure de acest proces în sine.

Oare am scris toate astea din optimism? Cred că mai degrabă conștientă de evidențe. Ideea e să nu gândești pe termen scurt, câteva decenii sunt ca o clipă în acest proces.

 

Pia BRÎNZEU

Produsul critic de calitate

Nu cred că mai poți scrie astăzi ceva fără să te gândești la critici. Sunt cititorii cei mai pretențioși. Prin urmare, toți autorii vor să îi seducă, în primul rând, pe ei. Deja în epocile trecute, din Antichitate până în Renaștere, operele artistice erau supuse evaluării: opinia cercurilor aristocratice și intelectuale avea o influență semnificativă asupra modului în care erau receptate producțiile literare.

În era digitală de astăzi, a apărut însă un fenomen nou. Oamenii sunt expuși la o cantitate enormă de informații într-un timp foarte scurt. Acest lucru poate duce la o tendință de a citi superficial și de a nu mai acorda atenția cuvenită analizei critice sau reflexiei profunde. În plus, în unele cercuri, mass-media și divertismentul câștigă o influență tot mai mare, iar aceste cercuri nu sunt întotdeauna preocupate de promovarea unui spirit critic profund. Astfel, există riscul ca oamenii să adopte poziții extremiste și să ignore sau să respingă punctele de vedere care nu se aliniază cu propriile lor credințe sau opțiuni.

Mai trebuie să ținem cont și de un alt lucru: blogurile, rețelele sociale și platformele de recenzii permit oricui să-și exprime opinia despre cărți și literatură. Internetul încurajează numeroase dezbateri critice, chiar dacă aceste discuții nu sunt întotdeauna promovate activ în spațiul public mainstream. Și deși această diversitate este văzută ca o îmbogățire a dialogului cultural, ea poate avea un conținut mai puțin riguros sau insuficient informat.

De aceea trebuie să încurajăm produsul critic de calitate în revistele noastre literare. Să nu uităm că ceea ce fac criticii este foarte important pentru lumea artistică. Mai ales dacă este vorba despre critici autentici, fie că aparțin sau nu unui curent clar conturat. Chiar dacă favorizează o abordare post-structuralistă, feministă, ecologică sau digitală, explorând cu precădere politicile identității, stereotipurile de gen, preocupările legate de mediu sau rețelele de semnificație printr-un software specializat, abordarea lor va fi întotdeauna legată de aceleași lucruri: ce funcționează sau nu în cadrul lucrării, cum e construită narațiunea, care sunt aspectele estetice ale operei, modul cum se raportează ea la contextul social și cultural al societății sau cum tratează anumite teme în comparație cu alte opere similare sau cu alte lucrări ale aceluiași autor. Indiferent de abordarea aleasă, o critică de întâmpinare deplin informată și bine echilibrată oferă cititorilor o înțelegere mai profundă a operei în discuție și a valorii sale într-un context cultural mai larg. Este ca o etichetă corect îndrumătoare, pusă la vedere pe cotorul cărții.

Criticii își aleg cum doresc ei criteriile de abordare a unei opere, fie că țin cont sau nu de gustul cititorilor. Dar oricum ar decide, opiniile lor trebuie să aibă o prospețime seducătoare, să te fascineze ca un roman polițist bun, cu o intrigă suficient de captivantă ca să te împingă spre o lume a aventurii și a misterului aparte. Dacă de la primele rânduri ești absorbit de ceea ce spune criticul și dacă îi descoperi textul ca fiind plin de surprize, atunci și călătoria pe care ți-o propune devine interesantă. Bine argumentată, ea va avea, fără îndoială, un succes remarcabil. Și oare nu asta urmăresc cu adevărat toți criticii?

 

Leo BUTNARU

Critica de întâmpinare și sincronizarea literară româno-… română

Periodic (astăzi, ne aflăm într-o fază specială a respectivei periodicități), precum scriitorul singur sau împreună cu alți colegi ai săi, însăși literatura e oarecum derutată, chiar parcă… indispusă. Precum un scriitor aparte, și literatura în totalitatea ei e cuprinsă de angoasă, derută.

Eu unul cred că așa-numita sincronizare a literaturii din stânga Prutului cu literatura română în general a cam întârziat și din cauză că, după 1990, presa de specialitate, care o viza și o propulsa, s-a pomenit scoasă din clișeele existențiale tradiționale (confortabile?), deja punându-și problema… malnutriției financiare sau chiar a definitivei lipse de mijloace pecuniare, ce i-ar asigura continuitatea, ieșire în lume, ajungere la cititori.

Pe când cădea Cortina de Fier dintre români și români, atenția criticii literare din Țară era deja de multă vreme împărțită între autorii din dreapta Prutului și capitalizată, „monopolizată“ de aceștia. Nu se credea că, iată, dintr-o dată, un autor sau altul de la Chișinău s-ar putea învrednici de interesul exegeților de la București, majoritatea dintre ei mai fiind încă influențați de prejudecăți, subiec tivism și neîncredere față de cei din Estul Românesc.

Apoi, cam de la căderea Cortinei, unii dintre cei care scriau critică de întâmpinare au abandonat respectiva preocupare esențială pentru vitalitatea și plasarea axiologică relativ obiectivă a literaturii la zi (zi de acum cam… 35 de ani) în contextul și subtextul fenomenologiei scrisului artistic, în grilele canonului literar.

De ce zic de întârzierea întru sincronizare, întru depistarea vectorilor și trăsăturilor de bază ale acesteia? Mă gândesc că, dacă reputatul coleg-exeget Nicolae Manolescu ar fi scris și câteva cronici de întâmpinare și despre autori din stânga Prutului, situația ar fi fost alta. Însă el mărturisea într-un interviu, că Istoria… sa cuprinde doar ceea ce a citit, a valorizat dânsul până în 1989, după care nu a mai cercetat, sub aspect axiologic și metodologic, literatura la zi. Însă scriitorii din stânga Prutului, unii importanți, au început să apară în contextul general al literaturii române abia după 1990… E drept, unele cronici de întâmpinare (și a… transprutenilor) le-au scris, din vreme în vreme, Alex Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Răzvan Voncu, unii colegi (poeți, prozatori) de la Iași, Cluj, Oradea… O parte din ele Ioan Holban le-a inclus în Istoria literaturii române. Portrete contemporane. Dar, bineînțeles, dacă după 1990 critica de întâmpinare nu ar fi fost într-o perioadă de retragere din procesul de selectare, anunțare și valorizare a producției editoriale, azi situația ar fi fost alta.

În ce privește starea de lucruri la Chișinău: este greu sau aproape imposibil să se manifeste spiritul critic într-un spațiu în care mai că (deja) nu există presă literară, iar cea de valoare – aproape deloc. Poate doar cu excepția „Revistei literare“ care însă nu apare decât de șase ori pe an. Prin urmare, nu există nici teren propice pentru cultivarea discursului critic literar, de a-l scoate, atât cât este și cum este, din clișee deprinse la instituțiile pedagogice, de învățători. Plus un element deloc de neglijat: de când începuseră interogațiile, aprobările sau negațiile despre sincronizarea româno-română, literară, culturală, s-au modificat multe în lume, în spiritul acesteia, în comunicare, interacțiune, dialog sau… monolog. A apărut internetul, virtualitatea, prezența și răspândirea literaturii, inclusiv române, în imensitățile cosmic-psihologice, naționale, dar și transfrontaliere. S-au modificat și criteriile de recepție și evaluare a creației în general. Noua situație de oarece dihotomie ar putea fi percepută, deocamdată, drept ceva intermediar. Dar și ca pledoarie și mărturie că sincronizarea literaturii române de pretutindeni a avansat și propune noi elemente de cercetat, de evaluat.

 

Dumitru CHIOARU

Critică de întîmpinare vs critică promoţională

Critica literară nu face casă prea bună cu scriitorii. Mulţi scriitori, nemulţumiţi de judecata criticilor consacrați, scriu şi ei cronici, recenzii sau studii despre cărţile colegilor, binevenite atunci cînd sunt făcute cu profesionalism. Şi totuşi, scriitorii o caută ca pe oglindă. Fără critică literară profesionistă, literatura ar fi un fenomen cultural incomplet. Chiar prin statutul ei de a evalua, cum declara Mihail Kogălniceanu pe la mijlocul secolului al XIX-lea, opera iar nu persoana, critica nu are, de fapt, obligativitatea unui feed-back, conform cu intenţiile şi aşteptările autorului. Scriitorul iese din joc ca persoană în momentul publicării operei. El este reprezentat în triunghiul comunicării: emiţător – transmiţător – receptor, de opera sa ca sursă de emisie şi obiect de dialog public. Criticul nu i se adresează lui, ci publicului cititor, realizînd ceea ce se numește critică de întîmpinare a unei opere nou apărute. El este, așadar, un intermediar, cu sistem de valori proprii, între operă şi cititor. Un profesionist al lecturii şi un ghid care mediază înţelegerea operei de către simplul cititor prin cronici, recenzii sau studii critice, comentariul său implicînd cu necesitate şi o judecată de valoare. El este recunoscut ca autoritate atunci cînd opinia sa personală nu mai este considerată subiectivă, ci obiectivă, tinzînd să reprezinte o judecată colectivă de valoare, care marchează o critică de direcție.

Dintre criticii cu autoritate se aleg criticii de direcţie, la care lumea se raportează ca la o instituţie. Din acel moment, critica îşi depăşeşte funcţia de evaluare a literaturii, ajungînd să influenţeze evoluţia ei. O asemenea personalitate critică îl reintegrează pe scriitor în joc/ dialog, influenţîndu-i creaţia. Astfel, Titu Maiorescu, în revista junimistă „Convorbiri literare“ din a doua parte a secolului al XIX-lea, a trasat noua directie în care s-au afirmat cei care vor fi marii clasici ai literaturii noastre. Apoi Eugen Lovinescu în revista „Sburătorul“ din perioada interbelică, triind valorile moderniste de cele neosămănătoriste, pe urmele căruia a călcat Ion Negoițescu, lider al Cercului Literar de la Sibiu la mijlocul secolului trecut, dar a cărui activitate critică a fost întreruptă de instalarea comunismului, odată cu care critica literară a alunecat pentru multă vreme în dogmatism ideologic. Iar după depășirea proletcultismului, între numeroși critici buni din a doua parte a secolului XX, Nicolae Manolescu a ținut săptămînal critică de întîmpinare a cărților publicate de scriitorii neomoderniști și postmoderniști în „România literară“, așteptată ca un verdict nu numai de scriitori, ci și de publicul cititor de literatură. Fără autoritatea lor, nescutită de unele evaluări greșite în lupta dusă în prima linie, manifestată deseori polemic, multe opere de valoare n-ar fi fost receptate la timp şi evoluţia literaturii noastre ar fi fost, probabil, alta.

După Decembrie ’89, critica literară a trecut, ca şi celelalte forme al „ştiinţei literaturii“, printr-un proces de primenire şi redefinire. Eliberată complet de ideologie şi cenzură, critica părea să revină, deşi marcată încă de inerţie, la normalitatea din perioada interbelică. Dar autorităţile critice dinainte au abandonat rolul de cronicar şi s-au retras în istoria literaturii. Magistratura critică au preluat-o reprezentanţii generaţiei optzeciste, afirmaţi deja înainte de Decembrie ’89, dintre care unii au făcut/ fac şi azi, mai mult sau mai puţin consecvent, critică de întîmpinare și de direcţie, precum Alexandru Cistelecan pentru neoexpresionismul nu numai ardelean ori Ion Bogdan Lefter, pentru postmodernismul care şi-a găsit în el nu numai un critic, ci şi un ideolog.

După anul 2000 s-a afirmat și o nouă generație de critici înzestrați, absorbiți degrabă de cursuri și proiecte din mediul universitar, dar și cazuri de critici improvizaţi pentru a asigura continuitatea unor rubrici în numărul mare – mult mai mare decît în perioada comunistă – de reviste, care se dovedesc însă nepregătiţi pentru rolul asumat. Căci nu rubrica de cronică literară conferă autoritate unui critic, ci inteligenţa şi consecvenţa sa în a discerne între adevăratele şi falsele valori. De multe ori, puzderia de cronici şi recenzii literare sunt atît de laudative, încît seamănă reclamelor publicitare făcute produselor de consum, în scopul de-a face vandabilă o carte şi a asigura succesul unui scriitor, ori chiar dominaţia unei grupări literare. De aceea, aș numi-o critică promoţională, instrument de manipulare a gustului estetic şi a judecăţii de valoare ale publicului. Scopul unei asemenea critici nu mai este cultural, ci comercial ori chiar politic. Literatura, în special poezia, a devenit în ultima vreme o ocupaţie sectantă, căci volumele de versuri au ajuns să circule doar în lumea literară, iar receptarea ei critică pare a se înscrie tot în acelaşi cerc. Doar proza mai are un public în afara breslei scriitoriceşti, deşi tot mai restrîns şi derutat. Critica promoţională nu se bucură de încrederea de care avea parte în alte vremuri critica de întîmpinare în revistele literare rămase și ca urmare a unei difuzări precare, în afara sferei publicului larg.

Sper că va reveni critica literară la statutul ei cultural şi funcţia ei socială, mai ales sub forma criticii de întîmpinare, prin intermediul adevăraţilor critici, întotdeauna puţini la număr, care nu-şi trădează vocaţia bazată nu numai pe intuiţie şi inteligenţă, ci şi pe cultură şi, mai ales, pe principialitate morală. Numai aşa îşi va redobîndi încrederea scriitorilor şi, nu în ultimul rînd, a publicului cititor.

 

Gabriel COȘOVEANU

Mesajul și difuzarea lui

1. a) Rădăcina răspunsului se află într-o tranșantă și necesară, aș zice, spusă a lui Nicolae Manolescu, de natură să-l irite, la orice oră, pe ficționarul care crede că s-a impus de unul singur, prin talentul său indelebil, că e complet self-made man și alte asemenea narcisisme înduioșătoare: „Nu literatura a dat naștere criticii și istoriei literare, ci istoria și critica literară au dat naștere literaturii“. Fraza citată ar trebui considerată premisă, și nu concluzie, de unde rezultă lucruri foarte grave pentru cei care își încep discursul despre sine cu panseuri anterioare momentului „Dacia literară“ (de programul căreia, pare-se, nu au auzit): „am scris, grație înzestrării mele native (elecțiune divină, deh!), o carte foarte interesantă și valoroasă….“. Să continuăm? Cu toții am ascultat această deșănțată auto-escortă critică la (prea) multe lansări, regizate de oameni, de regulă naiv-binevoitori, alteori de culturnici agitați și influenți (social, economic sau politic), cu toții străini de ceea ce se numește spirit critic. De aceea, proba de foc pentru orice intelectual, de tip engagé sau nu, pentru că discuția, una de principiu ordonator, nu are legătură cu politica, este coborârea în arenă (se poate spune, la fel de bine, dacă ne gândim la pasiunile camuflate aici, și în groapa cu lei), recte o revistă culturală vizibilă, pentru a da un verdict axiologic, susținut printr-o analiză impersonalizantă, în sens maiorescian. Iar chestiunea cu eventuala supărare a autorului, care, în fapt, e cam regulă, nu poate fi băgată în seamă de profesionist.
2. b) Dacă există o criză, sau, mă rog, semnale de îngrijorare, asta nu derivă nici din scăderea interesului pentru critică, nici din calitatea practicanților ei. Generațiile mai noi au avut profesori buni, pe Nicolae Manolescu însuși, spre exemplu, printre alții, și de acolo pornește aproape tot. Ce e în neregulă ține de difuzarea mesajului criticii, respectiv de aspecte care solicită comentarii sociologice ori mentalitare. Sau tehnice (care tot din viziunea politică vin), ca, de pildă, difuzarea cărții, a revistelor de cultură, a emisiunilor de profil. Disfuncțiile nu se află în ograda producătorilor de cultură, unde se vor naște, mereu, oameni pasionați, pe lângă inevitabilele simțiri reci și harfe zdrobite. Publicul pare încurajat, pe toate posturile TV comerciale, să se dezintelectualizeze, să se manelizeze, să fie atent la vidul gălăgios din mintea influencerilor. Când valorilor reale, inclusiv compartimentului didactic, li se alocă, de la buget, sume rizibile, da, avem o criză, pe care nu o poate rezolva doar responsabilitatea civică în siaj Maiorescu – Lovinescu. Starea nației nu poate sălta printr-o singură pârghie, chiar dacă aceasta e purtătoarea legitimă, verificată istoric, de discurs identitar.
3. c) Chiar dacă se acuză schimbarea accelerată a lumii, fenomen numit, de Alvin Toffler, încă demult, tranziență, lucrurile adevărate vor fi făcute tot de profesioniști. E valabil și în cazul cronicii de întâmpinare. S-ar impune și aici totuși un soi de aggiornamento, ca în orice domeniu. Problema spinoasă se rotește în jurul cuantumului de compromis pe care îl poți admite pentru a indica faptul că ești la curent cu tropismele sensibilității actuale. Unii vor decreta scurt: niciun compromis! Alții vor încerca să lase urme „simpatice“ prin prezența publică, pe post de captatio, pentru a atrage public prin carismă, poante, spontaneitate etc., sperând ca „buna impresie“ lăsată, de om normal, îi va îndemna pe sceptici să ajungă și la textul cam „antipatic“, întrucât acesta cere competențe care trebuie învățate în prealabil. Complicat. Contemporanii noștri preferă geodezica în toate, concretizată, brutal, în binomul folositor-nefolositor. Așa proliferează volumele zise de dezvoltare personală (nefericită idee!), de parcă te-ai putea edifica altfel decât prin lectura clasicilor sau prin lecțiile date de magiștri.

 

Petre CRĂCIUN

Nevoia de critică de întâmpinare

1. a) Îmi asum răspunsurile la această anchetă numai din perspectiva literaturii pentru copii, domeniu care îmi este foarte cunoscut și care nu se va regăsi, cu siguranță, în celelalte răspunsuri.

În România nu există, de foarte mult timp, critică de întâmpinare pentru cărțile destinate copiilor. De ce nu există? În primul rând pentru că există puțini critici care s-au apropiat de acest gen, cei mai mulți considerându-l, ab initio, unul minor, care nu merită atenție. Oare așa să fie? Cum să nu merite atenție ce cărți ajung să fie citite de copii? Un al doilea motiv pentru care nu există critică de întâmpinare în acest domeniu este absența revistelor pentru copii, care ar putea publica astfel de cronici. Se știe foarte bine că revistele consacrate ale Uniunii nu publică nici măcar recenzii ale unor cărți pentru copii. Și atunci cine publică? Răspunsul este simplu: nimeni sau aproape nimeni. Revista pentru copii a Filialei Literatură pentru Copii și Tineret „Dimineața cuvintelor“ își propune să răspundă acestei necesități și să ofere spațiu editorial pentru critica de întâmpinare în domeniul cărții pentru copii. Aici, în paginile noii reviste a Uniunii, cititorii vor găsi răspuns la întrebarea: „ce cărți valoroase pentru copii au apărut în ultimul timp?“. Culmea este că, în Republica Moldova, toate aparițiile de marcă în domeniul cărților pentru copii sunt semnalate în publicația săptămânală „Florile dalbe“. Iată că se poate! Iată că este necesară critica de întâmpinare!

1. b) În domeniul literaturii pentru copii este o criză continuată a criticii. În absența acesteia, recomandările de lectură le fac chiar editurile implicate (cu subiectivismul de rigoare), „grupurile de mămici“ (atribuirea le aparține) care și-au constituit comunități de vânzări online ce domină piața fără niciun filtru literar sau ONG-urile constituite din autori ce amestecă literatura adevărată cu proiectele lesne finanțabile. În toate situațiile primează marketing-ul, iar nu valoarea literară. Acesta este motivul pentru care piața cărților pentru copii operează cu criterii comerciale și nu valorice. Singurul jalon valoric cert din ultimii ani a fost Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Cartea de copii care și acesta s-a acordat, din păcate, cu mari întreruperi.

Filiala de Literatură pentru Copii a Uniunii va schimba această situație prin publicarea unor cronici de întâmpinare în revista „Dimineața cuvintelor“, selecția valorică a invitaților la Festivalul anual „Dimineața cuvintelor“ și creșterea prestigiului Premiilor Filialei.

1. c) În domeniul cărților pentru copii este de așteptat apariția unor critici tineri interesați de acest domeniu aflat în expansiune. A unor critici care să cunoască bine, nu ocazional, fenomenul literar al cărților pentru copii. Așteptăm de la acești critici să pună accentul pe valoarea literară a cărților pentru copii. Ierarhizarea cărților pentru copii după ilustrațiile însoțitoare, care fac cărțile mai ușor vandabile și chiar mai frumoase, este o pârghie extraliterară.

Filiala de Literatură pentru Copii este preocupată de specializarea unor astfel de critici, pe care îi va sprijini cu accesul la cărți și/sau autorii contemporani.

Este mai multă nevoie de critică de întâmpinare decât niciodată.

 

Vasile DAN

Înapoi la operă! Prin cronica literară

Răspund, deodată, printr-o mică sinteză, la cele trei întrebări. Nu cred că ne aflăm, azi, în situația unui canon literar unitar. Dimpotrivă, se scrie felurit. În funcție de autor, de promoție, de grup, de val în jurul căruia gravitează autorii. Unii își spun de aceeași generație, un concept uzitat pînă la sleire. Totuși, de dragul temei propuse, aș remarca, în mare, și fără să insist prea mult, trei direcții în literatura română vie. Aș începe cu cea mai nervoasă, mai agitată, mai zgomotoasă. Cea a noilor veniți, pe care i-aș numi indignații. Aceștia sînt revoltați pe toți și toate cele din jur. Revolta însăși este pentru ei o stare de spirit. În fața ei nu poate rezista niciun contraargument, inclusiv, sau mai ales, de natură axiologică, estetică. Recunosc, imediat, revolta poate aduce mari beneficii în înnoirea literaturii, în reinventarea ei, așa cum s-a întîmplat, ciclic, de cîteva ori în istoria literară a secolului trecut (dadaism, avangardă, suprarealism – scriam lozinici: nu vrem nimic!, iată un vers memorabil al acestei stări de spirit).

Apoi, a doua direcție, tot mai discretă, dar neconsumată de tot, nedisipată încă la nivelul autorilor înșiși, a operei lor, acolo unde îi e locul și desăvîrșirea, este cea a optzeciștilor aflați azi la vîrsta a treia și a undelor mai mici de după ei. Nonconformismul lor e unul stilistic, retoric, nu o dată, de frondă. În anumite puncte el se atinge cu cel al „indignaților“ tineri, mulți dintre ei fii naturali ai primilor, deși ultimii n-au evitat răfuiala și cu aceștia, nu doar cu „generațiile expirate“. Aproape un paricid literar!

A treia direcție e de fapt o stare de fapt. Sînt autori în canonul inacceptabil mai ales pentru prima direcție, cel al operei certificate prin exercițiu critic, întîi și întâi al instituției cronicii literare. Sînt promoțiile literare la maturitate și senectute, conservatoare prin firea lucrurilor, dar și prin autocondiționări estetice, autori cu cărți care au făcut deja reputație, convingere, istorie literară.

Azi se încearcă, după modelul importat de prin universități și medii culturale vestice, o convertire a literaturii spre consumul imediat, transformarea ei în marfă înainte de orice. Tirajul unei cărți devine tot mai mult o expresie a judecății ei de valoare, iar nu judecata critică. Îndemnul, ca să nu spun mai mult, porunca e spre divertisment, spre spectacol al artei înseși. Chiar prizarea licenței expresive ori a sărăcirii minimaliste a întregului sînt noile deschideri în artă. Scriitorul, numele lui însuși, este ori cenzurat la vedere în momentul punerii în scenă a operei lui – asta îi atinge și pe monștrii sacri ai literaturii, mai ales pe marii dramaturgi – ori este respins. Nici Shakespeare nu este iertat. Aceștia pot îndura corecții de corectitudine politică spre a fi din nou frecventabili. Nu fac decît să constat, să fotografiez peisajul.

Oricum, dacă adevăratul canon literar nu e reprezentat de cei validați valoric, ci de cei care răsucesc arta, literatura exclusiv spre divertisment și consum, atunci nici măcar de criză și derivă axiologică nu mai poate fi vorba. Nu văd decît o singură cale, ce-i drept deloc nouă, de ieșire: înapoi la operă! Iar înapoi la operă nu se poate decît prin mijlocirea spiritului critic conținut în cronica literară adevărată. Adică semnată de nume valide și incoruptibile.

 

Gellu DORIAN

Criteriile de valoare şi cele estetice sunt înlocuite cu altele ce nu ţin de critica literară adevărată

Dacă ar fi se ne prevalăm de o vorbă ce ţine de un soi de protocronism aviar, care întreabă „Cine a fost mai întîi, oul sau găina?“, am da, şi în acest caz, răspuns la prima întrebare a anchetei că, evident, înainte de toate a existat literatura, cu componentele ei de bază poezia, proza, teatru, şi abia după aceea a venit critica literară, ca un fel de prelungire a acestora, ramificîndu-se, cu timpul, în cronică de întîmpinare, după mine şi cea mai dificilă, în sensul de mare responsabilitate, şi apoi în cronica de analiză, de configurare într-un context istorico-literar. Prin urmare, cred că literatura în sine ar putea exista fără critica de întîmpinare, în timp ce aceasta n-ar putea exista fără literatură. În fond, aceste silogisme reies din judecata care ar putea fragmenta o literatură în secţiuni de sine stătătoare. Or, literatura este un întreg, iar critica de întîmpinare este integrată acesteia prin serviciile de promovare, de valorificare, dacă vreţi chiar de direcţie, aşa cum au făcut cei mai importanţi critici literari de la noi, de după Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, N. Manolescu şi chiar E. Simion. Însă greul nu l-au dus doar aceştia, în configurarea profilului unei literaturi române autentice, ci toţi criticii literari care au făcut acest lucru, cu dăruirea de care, iată, a dat-o şi deja regretatul Dan Cristea, atît de frumos şi just elogiat de Nicolae Manolescu în ultimul său articol din editorialul pe care l-a ţinut ani la rînd în revista „România literară“.

Critica literară de la noi, prin ceea ce a evidenţiat de fiecare dată, după criteriile de valoare şi cele estetice, a fost factorul de coeziune, de închegare a breslaşilor, care, altfel, dacă ar fi scris în devălmăşie, s-ar fi pierdut în istorii aleatorii şi nu ar fi însemnat ceea ce este acum profesia de scriitor. Un timp, acest spirit de coeziune a fost bine susţinut şi evidenţiat în ceea ce a însemnat însăşi istoria literaturii în sine. De la o vreme, cînd marii critici au încetat să mai scrie cronică de întîmpinare, de analiză chiar, lăsînd în derivă direcţia în critica literară de la noi, această coeziune s-a dezagregat, s-a disipat parcă în mai multe centre de influenţă, să nu le zic grupări, cum de fapt sunt, sau mai rău, găşti, cum, în fond, sunt unele, încît putem spune că ne aflăm într-o criză a criticii literare, semnalată în dese rînduri de Nicolae Manolescu, cel mai important şi consecvent critic literar postbelic din literatura română. Pasivitatea unor critici din generaţia veche, chiar indiferenţa sau ignoranţa unora faţă de mersul literaturii propriu-zise, prin apariţia de noi nume de scriitori sau de consolidare a celor consacraţi, a indus automat la apariţia unor „direcţii“ noi, artificiale, în critica românească. În astfel de noi „direcţii“ s-a observat înlocuirea criteriilor de valoare şi a celor estetice cu partipriurile şi prejudecăţile, cu tămîierile şi prezentările la contrapartidă, fie în jurul unor reviste, în care se scrie doar despre anumiţi scriitori, fie în grupări ce au devenit eliminatorii pentru o categorie destul de mare de scriitori. În astfel de situaţii evidente, apare fenomenul de eclipsare a spiritului critic în spaţiul public. Astfel s-au creat artificial categorii de scriitori, care, în mediul public, învăţat cu o anumită aură a scriitorului, defavorizează imaginea acestuia. Criza a apărut şi prin felul cum au fost percepute selecţiile severe ale istoricilor literari, care, prin modalitatea critică preferenţială sau prin ceea ce defineşte propriul gust al acestora, au lăsat deoparte o mare parte din scriitorii care contează şi sunt prezenţe în alte istorii, care, însă nu sunt luate în seamă de spiritul canonic autoimpus de numele de referinţă ale momentului. Asta se vede şi prin absenţa din aceste istorii a revistelor literare, în care s-a manifestat critica literară de la noi, în care a fost promovată literatura, reviste care, pînă la urmă, reprezintă sita bine mînuită de criticii literari şi speranţa scriitorilor de a fi remarcaţi în ele.

Critica literară de întîmpinare nu trebuie să fie în detrimentul criteriului estetic, nici în al celui valoric, dar mai ales să nu recurgă la encomioane, la ditirambi, la tămîieri, la orice ar putea afecta aşteptările celor care speră la o părere critică la ceea ce au scris. Şi acesta este un aspect al crizei criticii literare de la noi şi, în consecinţă, a fenomenului de dispariţie a criticii de întîmpinare şi a celei de direcţie. Un timp aceste lucruri au tot fost spuse de Nicolae Manolescu, care, ca director al revistei „România literară“ timp de treizeci şi patru de ani, a tot selectat tineri critici, în vederea aşezării unuia dintre ei în continuarea a ceea ce el a făcut de-a lungul anilor în revista pe care a condus-o. Nu ştiu dacă a plecat pe lumea cealaltă convins că a găsit pe cineva care să-i continuie în acelaşi spirit critic activitatea, deşi semne de laudă a găsit în ultima vreme pentru unul dintre ei, cum ar fi Răzvan Voncu, dar şi speranţe în unii ca Daniel Cristea-Enache sau Cosmin Ciotloş.

 

Horia GÂRBEA

Beneficiul îndoielii

In dubio pro reo

Cod Procedură Penală, art. 63

Uneori, citind cronici de întîmpinare, aș prefera ca ele să dispară pe vecie! Dar e o iritare de moment. M-am obișnuit să scriu la întîmpinare, sînt un reactiv. La fel m-am obișnuit să aștept reacții ale altora la cărțile mele. Cititorii s-au împuținat, scriitorii se citesc măcar între ei și unii mai au și păreri. E drept, mulți autori nu-și asumă riscul să scrie cronici de întîmpinare. Nu consider că e totdeauna o lașitate, dar mă tem că adesea și asta. De multe ori am auzit un cronicar sau un „beletrist“ vorbind cu indignare de o carte și apoi am citit cronica lui: elogii fără limită. Cazul opus e mai rar.

Problema este că publicul „obișnuit“ nu citește întîmpinările din reviste, ca să se ia după ele. Cel mult reacțiile de pe bloguri și rețele de socializare. În multe texte despre o carte, inițiații recunosc imediat apartenența autorului și a cronicarului la același grup sau la unele rivale. Criterii de (bună) vecinătate, solidaritate de generație, de afiliere editorială apar limpede la prima sau la a doua privire. Asta nu înseamnă că ar fi o eclipsă de moment actual a spiritului critic. Lucruri de felul acesta au existat în toate perioadele istoriei literaturii.

În cîmpul întins, dar atît de puțin semnificativ pentru societate, al literaturii și artei, se cunosc cu o precizie ridicată grupurile, ariile de influență și, în interiorul lor, ierarhiile. Unii condeieri se orientează precis. Oricine poate arăta că este „băiat deștept“ dirijîndu-și acțiunea ca pe o dronă teleghidată fin. Așa, de pildă, nu poate „înjura“ (punerea la îndoială a unor calități este calificată la noi, automat, ca „înjurătură“, am întîlnit asta la case foarte mari) un anumit autor, pentru că el face parte dintr-un grup a cărui amiciție e importantă. Dar, dacă îl laudă, trebuie să-și gradeze cu grijă elogiile: nu se cuvine în niciun caz să exagereze și să treacă peste nivelul de tămîiere acordat liderilor grupului, iar superlativele vor fi moderate, pentru a nu trezi vreun geniu din visele sale aurite.

Critica de întîmpinare, cel puțin așa îmi propun eu unul, presupune o anumită onestitate, în primul rînd față de cel care o scrie însuși. Încerc să nu privilegiez autorii față de care am afinități și nici să-i aștept la cotitură pe cei care nu-mi sînt simpatici. Oare am reușit întotdeauna? Încerc să înțeleg fiecare carte nouă și dacă se poate în specificul ei și al autorului. Să nu cer unui volum ceea ce el nu-și propune. Și mai ales să nu mă pronunț tranșant acolo unde am o nesiguranță. In dubio pro reo – iată un principiu de urmat. Criteriul estetic este primordial. Oricît de nobilă ar fi o idee, doar ea nu poate scoate o carte din mediocritate. Pe de altă parte, o lungă existență în literatură și nenumărate lecturi din contemporani, dar și din clasici m-au făcut să nu prea am surprize cînd parcurg un nou volum, chiar al unui debutant fulminant. Scriitorii își fac desigur iluzii, nici eu nu sînt scutit de ele, își imaginează că au prins de picior ideea genială sau originalitatea. Dar nu-și dau seama cît de previzibili sînt în realitate.

Oricum, eu îi admir pe autorii care scriu critică de întîmpinare, e un risc. O îndrăzneală nobilă. Desigur, dacă nu se rezumă la elogierea deșănțată a unor scrieri în care nici ei, cei care scriu despre ele, nu cred că ar avea vreo valoare.

 

Dan GULEA

Criteriul estetic. Neapărat cu spirit critic

1. Nu este lipsit de importanță că primul și ultimul text ale lui Nicolae Manolescu – cel de departe, din 1961, și cel de aproape, din 2024 – sunt cronici literare, iar pentru editorialul testamentar pe care îl invocați în această argumentare a anchetei trebuie reconstituit, în linii mari, contextul în care survine, alcătuit din repetatele teoretizări și coborâri în arenă ale criticului de-a lungul timpului: sunt articole precum Rolul cronicii literare (din 1983, reluat consecvent în Teme) sau Cronica literară (din nr. 12-13/ 2023 al „R.l.“), alături de cel intitulat „Cronica literară, encore et toujours“, reformulând importanța criticii de întâmpinare prin ceea ce ar putea fi numit, generic, „principiului adevărului“. (Și, contextul general: E. Lovinescu și G. Călinescu debutează sub semnul studiilor clasice – iar ultimele lor texte sunt, pe de o parte, sintezele junimiste, iar pe de alta, un nou volum de Cronici ale optimistului – incluzând, cum altfel?, și o selecție din Cronicile mizantropului.)

Aceste permanente reveniri arată că, practic, dintotdeauna, statutul cronicii literare a fost amenințat, iar critica, redusă la marketing – fie contemporan, fie, dacă se preferă, fin de siècle (într-o societate consumistă) – sau, odinioară, la marketing politic.

Lovinesciana „profesiune de utilitate publică“ înseamnă, la Manolescu, conștientizarea „rolului social“ al criticii, axat pe conceptul sine qua non de valoare, subliniază autorul Istoriei critice… – un concept la care niciun critic serios nu a renunțat, așa cum s-a mai remarcat.

Astfel, o literatură adevărată nu este posibilă fără critică de întâmpinare.

1. La prima vedere, nu se poate vorbi de o eclipsă a spiritului critic în spațiul nostru public, astăzi, când toată lumea comentează și are o opinie, când „idiotul satului“ (Eco) are drept la cuvânt – prin urmare desfășoară o activitate intensă pe forumuri, pe „rețele sociale“ ș.a., naște troli. Este o situație universal răspândită, în epoca interconectării. Dar tocmai prin proliferarea exprimării nu este garantat spiritul critic, care are nevoie de un cadru de exprimare – iar acest cadru este construit, de exemplu, de reviste și de cărți: reviste precum „România literară“, „Apostrof“, „Viața românească“ – pentru a da doar câteva exemple – au pagini și autori care scriu constant despre noile apariții, făcând critică de întâmpinare.

Menționarea volumului lui Dan Cristea în deschiderea anchetei Dvs. („ultimul mohican“ al cronicii, gen care ar fi fost abandonat de criticii generației 2000, „cu foarte puține excepții“ – după caracterizarea lui Manolescu) ține însă de o anumită viziune asupra rolului cronicii, în speță editarea volumelor de cronici, adică a volumelor de tip „hartă“, care ar putea orienta; un volum de cronici însă nu face decât să dubleze ceea ce a făcut inițial cronica literară din revistă, să mai scrie o dată „harta“. Să meargă pe același contur. Avansez o întrebare: de ce Lista lui Manolescu (cele trei volume de la Editura Aula, de la începutul anilor 2000) nu au fost totuși inițiativa autorului? Nu cumva a vrut să angajeze judecățile de valoare într-un proiect mai amplu decât simpla cartografiere – sigur, pasionantă, cu contextele ei – dar nu mai mult decât o simplă cartografiere, luată per se?…

1. Critica de întâmpinare se face așadar respectând principiul adevărului, al criteriului estetic. Neapărat cu spirit critic.

 

Vasile IGNA

Concilierea iluziei cu realitatea

1. a) Se poate, dar nu e de dorit. E ca și cum ai arunca o sămânță într-un pământ pe care te-ai străduit să-l ari, să-l îngrași, să-l păzești de secetă, de ploi și tot felul de molime și, după ce ai ajuns să culegi rodul, să te duci la piață,îl așezi pe tarabă și aștepți să vină cumpărătorii.Vin, se uită, nu întreabă de preț, nu întreabă de unde ești ori de unde ai cumpărat sămânța.Când gustă, nu spun dacă le place sau nu. Anonimatul egalizează, excepția naște invidia vecinului de galantar, dar nu schimbă nici prețul, nici gustul și nici complicațiile digestiei.

Când eram copil și erbicidele erau de domeniul poveștilor, prășitul porumbului sau al florii-soarelui, avea trei rânduri de săpat, învariabil numite: sapa întâia, sapa a doua și sapa a treia. Cea mai importantă, care îndepărta buruienile, afâna țărâna, aerisea rădăcinile și sfărâma bulgării era sapa întâia. Celelalte erau și ele indispensabile, dar, nu rareori, se mulțumeau să fie previzibile ajustări de sezon, imbolduri pentru o plantă deja matură, ipostaze ale unui rod în irepresibilă împlinire sau prematură secătuire.

Nu altceva se petrece, mutatis-mutandi, cu critica de întâmpinare. Pentru orice cultivator debutant, prima ieșire la piață ar trebui să fie egală cu prima sapă, cea în care să se constate dacă planta e viabilă și, eventual, să sugereze ce buruieni trebuie îndepărtate, ce lăstari sunt de prisos, ce îngrășământ (înafară de cel natural!) e de folosit. Cum rostul didactic al acestei critici e hotărâtor, e de la sine înțeles că dascălul trebuie să fie ferm, onest și incoruptibil. Și să fie convins că doar veleitarii ori mediocrii patentați sunt susceptibili, veșnic nemulțumiți și, nu chiar foarte rar, iritabili și ireverențioși. La urma urmei, criticul de întâmpinare e cel care conciliază iluzia cu realitatea, spunându-i fiecăreia pe nume. El propune sau respinge, nu interoghează pasiv, retoric, neutru.

1. b) Da, nu e nicio îndoială, traversăm o perioadă de criză a criticii literare. Albert Thibaudet, pe care Nicolae Manolescu îl luase ca prim model al scrisului său, avusese deplină dreptate să numească critica literară „cette conversation des honnêtes gens qui savent lire et juger“. A ști să citești, să judeci și, îndeosebi, să spui ceea ce crezi este dreptul și datoria oricărui cititor profesionist. Din foișorul lui de foc se vede bine că nu trăim într-o lume de sfinți și de îngeri, dar nici în una de dibaci incendiatori, cu fitilul muiat în benzină și cu bățul de chibrit scos din cutie.

Tot astfel, e bine de luat în seamă că eclipsele sunt fenomene cosmice temporare și previzibile în timpul cărora ar fi bine să purtăm ochelari de soare și nu de cal. Da, spiritul critic este în suferință, dar mi se pare că mai degrabă e vorba de un interludiu, de o schimbare (dramatică!) de accente în care ceva ce pare a se autodefini drept etic (dinspre stânga sau dinspre dreapta) se substituie tot mai limpede și mai agresiv esteticului. Apele sunt tulburi, progresismul, revizionismul, cancelismul sau correctionismul nu sunt simple -isme, ci fenomene reale. Cine le aplică fără minim discernământ neagă evoluția organică, ineluctabilă, a culturii/literaturii, anihilând din start nu doar eficiența, ci și nevoia spiritului critic.

1. c) Nu știu dacă e nevoie de privilegierea unui criteriu sau al altuia. Cert este că atunci cînd spui, fără nicio altă determinare, criteriu estetic, ecoul sintagmei este ușor restrictiv, întrucât gustul comun asociază esteticul cu frumosul, iar pe acesta din urmă cu dulcegăria, lacrimogenul, sentimentalismul. Or, creația adevărată este, în egală măsură, materie organizată și formă fluidă, compoziție și liber arbitru, fizică și metafizică, iar esteticul nu e o anexă, un strat adăugat, un vernis aplicat la final, ci ethos întrupat, adică însăși esența scrisului.

 

Nicolae JINGA

Cenuşăreasa literaturii

Sunt un vechi şi constant cititor al „României literare“. În anii de directorat ai lui Nicolae Manolescu, săptămână de săptămână, editorialele sale au reprezentat prima lectură obligatorie. Scrisul său a fost pentru mine un far călăuzitor şi mai totdeauna i-am împărtăşit punctele de vedere, în repetate rânduri dovedindu-mi excepţionalitatea fiinţei. Rămân profund ataşat spiritului manolescian şi şcolii sale de critică literară. E de observat şi de notat, post-factum, un aspect întrucâtva ciudat al editorialelor publicate de Nicolae Manolescu anul acesta în „România literară“, până la nr. 12, inclusiv. De-a lungul vremii, marele critic a făcut destule referinţe la importanţa actului critic de întâmpinare în viaţa noastră literară, dar, dacă analizăm cu atenţie, având vreo premoniţie numai de el ştiută, cele de acum sunt indiscutabil mai accentuate, mai elaborate şi mai expresive ca niciodată. Primul său editorial pe 2024 are un titlu cât se poate de sugestiv: Cronicarul, un barometru al literaturii. Marele critic trece în revistă aici numele criticilor care au format „osatura“ „României literare“ în cei 55 de ani de existenţă şi, mai ales, nu uită să-i menţioneze pe tinerii critici care s-au format în paginile revistei sub oblăduirea şi îndrumarea sa – fondul de rezervă pe baza căruia critica literară îşi poate atinge viitoarele obiective. Tot aici le cere tinerilor critici formaţi la „România literară“ să se întoarcă la uneltele lor: „Întoarcerea criticilor adevăraţi la uneltelor lor m-ar bucura peste măsură. Numai ei pot înlătura veleitarii care inundă în timpul din urmă paginile publicaţiilor.“ Este aici în mod voalat şi delicat, o adevărată predare de ştafetă a exerciţiului critic major. Prin această prismă a predării ştafetei poate fi privit editorialul următor („R.l.“ nr. 3/2024), Un cronicar literar adevărat, în care e prezentat şi recomandat Răzvan Voncu – actualul deţinător al paginii de cronică literară. Acesta, prin acurateţea, eleganţa şi precizia actului său critic „îşi manifestă plenar vocaţia de critic de întâmpinare“. Portretul lui Alex Ştefănescu este unul încărcat de duioşie şi, deopotrivă, de melancolie. „Astăzi mai mult decât niciodată, când babilonia lingvistică pare să fie de rigoare, Alex Ştefănescu vorbea şi scria cât se poate de firesc.“ În editorialul din „România literară“ nr. 12/2024, comentând cu generozitate şi entuziasm ultima apariţie editorială a lui Dan Cristea, Noile cronici de la Snagov – Cartea Românească, 2024, Nicolae Manolescu nu pierde ocazia punerii în discuţie a condiţiei cronicii de întâmpinare în context actual şi fixează acesteia trei condiţii fundamentale care, datorită dispariţiei sale neaşteptate, capătă valoare testamentară. Acestea sunt: refuzul tranzacţiei cu valoarea cărţilor comentate, corectitudinea judecăţilor de valoare şi, deopotrivă, citirea şi citarea colegilor de breaslă. Întrucât răspunsul meu la prezenta anchetă tinde să iasă din cadru şi să capete neaşteptate dimensiuni,  voi răspunde cât se poate de scurtisim întrebărilor de fond. a)Literatura fără critică de întâmpinare e de neconceput într-o viaţă literară normală, firească, democratică. Dar, dacă privim puţin în urmă, ea e posibilă (o vreme) în societăţile cu regimuri totalitare. b)Nu traversăm o criză a criticii literare – ea, din fericire există şi încă îşi face datoria în publicaţiile literare serioase şi cu tradiţie; în schimb, traversăm o gravă criză a spiritului în spaţiul nostru public – de unde şi dificultăţile cu care se confruntă majoritatea scriitorimii. c)Critica de întâmpinare e cenuşăreasa literaturii: ea trebuie să apere şi să impună valoarea literară, în orice condiţii, având ca primă normă criteriul estetic.

 

Ion Bogdan LEFTER

Realități coexistente

Cîteva certitudini, mai întîi:

Prima: chiar și în condițiile scăderii vizibile a apetitului general pentru lectura literară, se scriu și se tipăresc în continuare cărți cu versuri, proză, dramaturgie, critică și eseistică, din ce în ce mai multe. Au scăzut tirajele, dar se înmulțesc mereu titlurile editate, și la noi, și aiurea. S-au diversificat – apoi – „suporturile“: au apărut „cărțile electronice“, „încărcate“ pe „discuri compacte“ sau „descărcabile“ din Rețeaua globală și care se citesc pe ecrane de computere ori „tablete“ ori telefoane „inteligente“, și „cărțile audio“, ascultate mai ales de consumatori aflați în mișcare, în diverse tipuri de vehicule de transport, cu căștile pe urechi sau la difuzoarele din automobilele personale. Se mai citesc producțiuni literare și direct în Internet, pe varii „platforme“ și pe „site“-uri de profil, pe „pagini“ de „web“ colective ori individuale, pe „blog“-uri. Amuzant e că pînă și apostolii nemaivăzutelor-nemaiauzitelor „novatorisme“ ale lecturii în „ciberspațiu“ își doresc la un moment dat să-și vadă operele tipărite și se adresează cuminți editurilor „clasice“. Vor și ei să fie autori „adevărați“, nu doar „virtuali“… Apar – așadar – cărți peste cărți peste cărți!

A doua: în aproape toate tipurile de periodice culturale, „reale“ sau „virtuale“, se comentează cărți recent apărute. Se mai găsesc și reviste sau „site“-uri doar de texte literare, colecții de versuri și/ sau proze, practic „albume“ sau „almanahuri“, însă și-acolo au uneori loc „cedări“ în fața genului criticii: secțiuni cu prezentări de opuri din categoriile respective. Fie că sînt numite „cronici“, „recenzii“, „semnale“ sau „comentarii“ editoriale, articolele de acest fel sînt prezente în mai-toate „mediile“/ „mijloacele“ cu profiluri intelectuale (cum se zice în zilele noastre – de la „mass-media“/ „mijloace de comunicare în masă“…).

A treia: există – așadar – o incontestabilă nevoie de „întîmpinare“ publicistică a noutăților editoriale. Se tot scriu și se tot publică recenzii/ cronici ș.a.m.d. Specia e vie, vitală: proliferează!

„Critică de întîmpinare“, cu accent – adică – pe primul termen?! Opiniile diferă. Cercurile literare profesioniste constată de ceva vreme un declin dramatic în materie. Simptomele de suferință sînt mult mai discrete în zonele de creativitate mai rarefiată. Iar veleitarii, cu cît mai bine organizați în grupuri, grupări, grupulețe, cu-atît mai vocali se pronunță de-a dreptul împotriva criticii, pe care o resping sau chiar o urăsc, căci le-ar pune în față o oglindă demascatoare.

Cele două realități coexistă: specia cronicii stă bine cantitativ, dar calitatea e în mare suferință. Sînt astăzi activi considerabil mai puțini critici valoroși decît în precedentele etape ale istoriei noastre literare. Generațiile mature și senioare și-au diminuat contribuțiile, iar cele mai tinere nu vin cu destule propuneri consistente. Pe lîngă plecările definitive, s-au înregistrat și retrageri din publicistica recenzistică înspre alte operațiuni exegetice, lexicografice, istorico-literare. Nici revistele culturale nu mai au atractivitatea de mai an, au tiraje mici și sînt – deci – mai puțin citite, s-au „parohializat“ (și în sens regional, și ca adresare către „clientele“ limitate). Deficitul a fost compensat de comentatori improvizați, fie pseudo-critici, fie poeți sau prozatori amabili cu colegii de aspirații la nemurire. Multe cronici sînt scrise dezordonat, cu subiectivisme repezite, transferate din stilisticile pătimașe ale replicilor pe care și le servesc „internauții“. Preocupați să-și dea cu părerea cît mai „autoritari“, autorii de asemenea șarje nici nu-și mai dau seama că recenziile trebuie să conțină descrieri corecte ale cărților de care se ocupă și evaluări argumentate, nu proclamate sau țipate.

Critica de întîmpinare serioasă merită o discuție separată. Unii meseriași cultivă vechea cronică „impresionistă“, alții practică perspective interpretative mai recente sau de ultimă oră. În ce mă privește, am pledat de-acum decenii bune pentru depășirea opozițiilor maniheiste dintre „critica estetică“ și cea „sociologică“, recte dintre Maiorescu și Gherea, dintre „impresionism“ și „exegeza științifică“ etc. etc. etc., deci pentru pluralismul metodologic, pentru „discursul mixt“ (într-o serie de articole reluate în cărțile mele Anii ’60-’90. Critica literară și Nicolae Manolescu: de la cronica literară la Istoria critică…, secțiunea O polemică pe tema cronicii literare). În recenzistică și-n general, în toate speciile exegetice. Constat că unii colegi mai tineri redescoperă abia azi această „roată“ a epocii/ criticii postmoderne…

 

Adrian LESENCIUC

Reflecții estetice despre capra vecinului

Se poate literatură fără critică de întâmpinare? Sigur că da, e posibilă o astfel de literatură și uneori chiar e căutată, în special de cei care inovează discursiv, stilistic, tematic, de cei care experimentează, de cei care amestecă genurile sau încurajează un asemenea amestec, de cei care caută scurtături, de cei care nu sunt de acord cu unitatea de măsură și cu instrumentarul criticii. În general literatura de foarte proastă condiție și calitate caută cu disperare asemenea critică pentru propria validare, dar adevărata priză la cronici și recenzii o au doar lucrările importante din mainstreamul literaturii, mai ales dacă autorul are notorietate și potențial de piață. Totuși, întrebarea atinge atât de multe paliere, încât o sistematizare a răspunsului e absolut necesară. Conceptele de autor, literatură și critică sunt astăzi în proces de redefinire sau măcar de recontextualizare. Critica de întîmpinare se adaptează și ea acestor tendințe, în condițiile în care mediul virtual înghite pe nemestecate presa scrisă, cea care o găzduia cândva. Chiar dacă nu s-ar fi produs nuanțări semantice ale conceptelor de autor și literatură, critica s-ar fi schimbat oricum și ar fi fost ușor de sesizat transformarea. Criticii care au cultura generală și de specialitate necesare, pentru a se raporta corespunzător la opere, sunt tot mai rari, iar cronica migrează pe bloguri, în postările din rețele, ba chiar se rezumă la simple comment-uri de întâmpinare. Nu contează compentența criticului, ci notorietatea lui. Aparent straniu, acest tip de critică ajută editurile, contribuind la notorietatea cărții. O cronică într-una dintre revistele tipărite are mai puțină vizibilitate decât un comment sau o postare în rețele.

Evident, de aici rezultă și criza sau punctul de cotitură al criticii literare de azi. Criticii încă tineri, care au cultura generală și de specialitate necesare acestui exercițiu, au început să se adapteze noului context. Dacă nu au abandonat mediul clasic al expunerii cronicii, au migrat spre rețele pentru a servi aceluiași interes al pieței. Dintotdeaua cronica literară a servit (și) pieței. Cum și literatura s-a schimbat, migrând, în același cadru al imposibilității sau incapacității de documentare despre lume spre suficiența ego-ficțiunii, nu se mai poate face critică urmărindu-se preponderent criterii estetice. În raport cu această incapacitate, nu criteriul vârstei este aplicabil în critică. Esteticul a ajuns desuet nu numai pentru criticii tineri, ci și printre seniori. Au devenit necesare raportarea la instrumentarul psihologic, uneori și sociologic (psihologia este fundamentală în reflectarea de sine în oglinda sinelui, ca în oglinzile paralele, cu iluzia infinității), identificarea cu teme și problematici ale actualității (actualitatea e mai importantă decât calitatea scriiturii) și mediului eminamente urban, asumarea unui fel de a fi care corespunde ideologic unui tipar scriitural și, implicit, unui tipar al cronicii. În aceste condiții, critica devine eclectică, lipsistă de consecvență în raport cu criteriul estetic, organizată nu în baza unor teorii și convingeri, ci în baza unor ideologii culturale. Criticul se desprinde de valorile estetice, de fundamentele teoretice, de unitatea de măsură în analiză, dar mai ales de neutralitatea științifică – indiferent de gradul în care exercițiul critic este metaliterar, el e realizat în baza unor fundamente și principii teoretice solide –, aplicând criterii extraestetice, cel mai adesea neunitar, și expunând o literatură deformată ideologic. Care este rezultatul? O critică ideologizată cultural (promovând valorile cel mai adesea extraestetice ale unor grupuri, generații, curente) sau economic (depinzând de o sursă de venit, de la stat sau de la un actor pe piața autohtonă de carte, și scriind în funcție de această dependență). Este suficient să privim topurile făcute de acești critici, nominalizările acestor grupuri pentru premiere, listele de autori selectați pentru prezența la festivaluri literare, pentru editare sau pentru publicarea în anumite reviste virtuale sau în format tipărit, culegerile de cronici ale acestor autori. Pentru o entitate extraterestră aterizată în mijlocul literaturii române contemporane, concluzia ar fi simplă: există mai multe literaturi paralele, care nu se ating, dar, atunci când sunt nevoite să o facă, se resping violent. Ați întâlnit critici, organizatori de evenimente literare sau redactori care v-au spus că nu-l vor pe cutare sau cutare scriitor? Ați întâlnit critici sau scriitori deveniți blogeri literari care atacă persoana, și nu opera? Dacă da, înseamnă că vă este cunoscut peisajul acesta literar alcătuit din bule ale autosuficienței de grup, în care se scrie despre autosuficiența de sine și care nu poate să aibă pretenția de a se numi literatură.

Și în alte spații culturale există aceste tendințe de migrare spre virtual, de abandonare a revistei în detrimentul blogului, de trecere dinspre critica înaltă spre critica de masă, de creștere a notorietății în și prin rețele, de servire a pieței de carte prin asemenea instrumente de promovare, dar aceste spații nu sunt separate nici după criterii generaționiste (optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, postdouămiiști ș.a.), nici după criterii de afiliere la instituții de stat sau private care să le plătească intervenția presupus critică, nici după discursul urii manifest în raport cu singurul inamic public comun: capra vecinului. O critică organizată în baza valorilor predominant estetice nu se va strădui niciodată să afirme cât de urâtă e această capră a vecinului și nici cât de lipsit de valoare e vecinul care-și hrănește și îngrijește animalul devenit simbol al empatiei românești. Tocmai de aceea, o asemenea critică nu mai e cerută, pentru că nu urâțenia caprei vecinului e problema, ci însăși existența ei.

 

Menuţ MAXIMINIAN

Preferinţe/judecăţi

Citesc şi recitesc Amurgul manuscriselor, carte dedicată istoricului literar Nicolae Manolescu de către Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc“ Bistriţa-Năsăud la inaugurarea sălii ce găzduieşte peste 14.000 de file de manuscris ale criticului la Casa Colecţiilor şi Documentelor de Patrimoniu. Este cel mai important critic literar pe care am avut onoarea să îl cunosc, pentru că Nicolae Manolescu a fost foarte apropiat de bistriţeni, în ultimii ani fiind prezent la Zilele prozei la Chiuza şi Maieru, la Turnirul de Poezie de la Colibiţa, la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, împreună cu redacţia revistei „România literară“. De la Nicolae Manolescu reţinem că „prima îndatorire a criticii e să continue să existe“ şi că un critic literar nu poate să aibă scriitori favoriţi: „cunoaşte numai scriitori buni, foarte buni, proşti, lipsiţi de talent. Nu e vorba de preferinţe, e vorba de judecăţi“.

Titu Maiorescu spunea că exerciţiul critic este unul al raţiunii, care implică distanţă, iar G. Călinescu vorbea despre critică într-un alt mod, subliniind că este literatură. La fel cred şi eu, criticii sunt scriitori, care îşi pun propria amprentă asupra textului. De multe ori te întrebi care este miza literaturii? În primul rând ar trebui să fie cea a creării de valori estetice, a stârnirii curiozităţii cititorului şi mai puţin aceea de căutare imediată a succesului. Literatura de consum ia locul celei de calitate, cu un bun impresar având toate şansele de a fi „star“ de moment. Ce rămâne însă după tine? Aici, un rol important îl are criticul, care aşează lucrurile la locul lor, făcând ordine în ograda literaturii. Se vorbeşte în ultimul timp de un program electronic de critică, în care să pui textul, iar calcualtorul să dea verdictul. Un lucru ce nu va putea fi niciodată implementat cum trebuie, pentru că la un moment dat va avea limită de cuvinte, de fraze. Va fi o repetiţie la toţi cei „analizaţi“. Critica literară nu poate fi un experiment de laborator, cu rezultate fixe. E nuanţată, e structurată şi pe profilul criticului, fiecare având propria metodă de comentariu dincolo de schema pe care o aplică. Fiecare critic are verdictul lui şi, da, se întâmplă uneori ca doi critici de renume să aibă păreri diferite faţă de aceeaşi carte. Asta nu înseamnă că nu are fiecare, până la urmă, adevărul lui. Aici vorbim despre subiectivitatea criticii. Sunt scriitori buni omişi de critică? Sigur că da, dacă ai scos cartea în doar câteva exemplare şi nu ai dat-o decât neamurilor tale. Criticul nu este detectiv să ştie ce titluri apar în anumite colţuri de ţară, dacă nu sunt difuzate şi în librării, dacă nu ai o editură serioasă care să îţi trimită cartea şi spre reviste. Aşa se întâmplă cu multe cărţi care rămân fără ecou deşi sunt bune. Păcat. La câte mii de cărţi apar acum, fără selecţie, nimeni nu mai are controlul. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu afirmă că „obiectivitatea deplină este o utopie“, dar adaugă: „Critica trebuie să fie întotdeauna clară. Echivocurile, jocurile de cuvinte, «apele» pe care le face ironia nu ţin de esenţa morală a criticii.“

În vremuri în care mulţi îşi „asumă“ sau mai bine zis râvnesc la titulatura de critic şi istoric literar, neavând, din păcate, aproape nimic în comun cu acest domeniu, sunt oameni care sunt cu adevărat profesionişti însă nu ies în stradă să „strige în gura mare“ că, de fapt, istoria literară nu este scrisă de cei ce, prin orice mijloace, apar peste tot, ca reclamele la produsele proaste. Dacă eşti cititor de literatură proastă şi o lauzi până la cer şi înapoi, nu înseamnă că eşti şi critic literar. Din păcate, sunt atâtea modele proaste în „critica“ literară care invadează ţara noastră, astfel încât nu este de mirare că trăim într-un mediu incultural. Sunt acei oameni „ de bine“ pentru care orice compunere pusă între paginile unei cărţi este „extraordinară“. Şi mai trist este când apar unii „cronicari“ de serviciu care se etalează pompos peste tot şi care au propriul tarif pentru a scrie despre o carte. Astfel, stricăm „gustul“ publicului, ducându-l în eroare. Într-adevăr, literatura înseamnă emoţie, implicare, trăire. Dar ne trebuie cărţi bune şi scriitori care să se simtă ocrotiţi pentru a-şi putea duce proiectele la bun sfârşit şi a nu fi nevoiţi să alerge de la o editură la alta pentru a-şi „vinde“ scrisul. Am pierdut, în ultimii ani, teren la literatura de calitate, odată cu înmulţirea editurilor şi apariţia pseudoscriitorilor care îşi pun manuscrisul pe masă împreună cu teancul de bani pentru editare. Făloşi, îşi împart apoi cărţile cunoscuţilor, neştiind, în euforia lor, că pentru istoria literară nu prea contează. E mai corect ca numele de un nivel mediocru să rămână acolo, în biblioteca câtorva cunoscuţi, să nu fie amintite în reviste şi cărţile de critică şi astfel ele vor trece, încet, în uitare. Asta, dacă şi-ar face bine treaba, aşa cum trebuie, critica literară şi nici măcar să nu-i amintească în reviste. Criticul nu-şi pierde vremea cu numele neînsemnate ale literaturii, ci alege să-şi însoţească textele de scriitorii şi opera care au cu adevărat ceva de spus în sfera literară. Aici încearcă să lupte Uniunea Scriitorilor din România şi criticii profesionişti cu marea „invazie“. Rolul criticii este cu atât mai însemnat pentru a reuşi să păstrăm totuşi un echilibru, dar şi o distanţare între literatură şi maculatură, deşi graniţa are o sârmă atât de subţire încât unii, mai pe furiş, riscă să o treacă fraudulos.

Critica este un gen literar, iar criticul un scriitor cu propriile viziuni. Şi obiectiv, şi subiectiv, cu propriile convingeri şi idei, creează propria operă literară, una critică. Dar în reţetă trebuie să fie integrat şi talent, altfel textul critic nu va fi unul de impact. Un critic ştie să facă trimiterile la lucrările teoretice, punerea propriilor păreri alături de cele ale criticii despre un anumit subiect surprind puterea intelectualului care a citit foarte mult, are puterea de a sintetiza şi compara. Un critic are o „bibliotecă în cap“ cu ajutorul căreia integrează cărţile în anumite structuri literare. Că mulţi dintre noi nu ştim ce înseamnă construcţia unui text critic, ci doar înşirăm citate din carte, emiţând păreri de cele mai multe ori „pro“ pentru titluri proaste, nu ne face nicidecum critici literari, ci distrugători ai literaturii de calitate şi promotori ai veleitarismului, ceea ce ne aseamănă, aşa cum am spus-o mai sus, cu aşa-zişii doctori ce distrug sănătatea oamenilor, în cazul acesta aducând boala în literatură. Criticul prezintă concepte precum literatură naţională/ literatură universală, specific naţional/dat antropologic generic, fond/formă, substanţă/expresie. Se vorbeşte despre limbă ca fenomen semiotic fundamental, dar şi despre modul în care literatura poate îmbogăţi structurile lingvistice.

Şi aş încheia tot cu cuvintele rămase de la Nicolae Manolescu:„Iubiţi scriitori, cereţi criticilor să vă citească, nu să vă iubească; şi nu e nevoie să-i iubiţi; e destul, la rândul vostru, să-i citiţi. Această mutualitate garantează perenitatea literaturii.“

 

Marius MIHEȚ

Sub preș

Izolată agresiv în ultimul deceniu, din toate părțile, cu sprijinul diverselor instituții, critica de întâmpinare se numește astăzi text de promovare. Semnatarii textelor ce se vor critice așteaptă reacția autorului tratat asemeni unui animal de companie pe care trebuie numaidecât să-l răsfeți pentru elogii. Bună parte din mediile online declară „critic“ că toate cărțile „analizate“ sunt geniale și recomandările respectă mirajul autopromovărilor. Când, totuși, se găsesc reviste în care rezistă critica de întâmpinare, reală și profesionistă, impactul e minor. Să luăm, de pildă, cărțile premiate în ultimul deceniu. Înainte, cel puțin 30 de cronici profesioniste dezbăteau valoarea unui volum, iar premierea urma firescul consacrării. Ultimii ani atestă cărți despre care s-au scris câteva recenzii, nu cronici, și niciuna profesionistă. Anul trecut, cam 60 de titluri de proză pot fi luate în seamă pentru premieri, însă niciun juriu nu are cum să acopere lecturile critice, darămite să ierarhizeze, rămânând ca hazardul sau alte survolări să decidă cine are șansă. Criza criticii de întâmpinare începe acolo unde dispar cititorii profesioniști și onestitatea autorilor care înțeleg rolul criticii. Eclipsa prezentului debuta odată cu transferul cronicarilor profesioniști înspre critica academică. Fiecare știa că un text științific despre literatura română într-o limbă străină avea câțiva cititori, aproape întâmplători, și toți știu, pe de altă parte, că o cronică dintr-o revistă prestigioasă promite sute sau chiar mii de cititori experimentați. Suplimentar, grila academică a expulzat punctarea articolelor din revistele de cultură, în care expunerea e riscantă și maximă, pentru că cititorii sunt profesioniști și, la o adică, reacțiile pot neutraliza tentativele de mimare a valorii. Securizantă prin punctaje și lipsa amendărilor profesioniste, activitatea academică promite în schimb beneficii instituționale, iar prestigiul tradițional a ajuns, cu sprijinul „grilelor“, un simplu hobby în sistem.

În actualitate, poeții scriu recenzii, nu cronici, despre poeți și alți scriitori, prozatorii, așijderea. Toată lumea e fericită. Dacă poeții și prozatorii încetează de mâine să scrie recenzii laudative despre confrații lor, lăsând în seama criticii profesioniste evaluările, în majoritatea revistelor de cultură ar absenta rubrica cronicii literare. Dacă nu mă credeți, faceți un exercițiu imaginar și, apoi, unul statistic. Firește că nu e vina scriitorilor; ei sunt totuși cititori care trăiesc în literatură, chiar dacă apelează la spiritul critic cu frâna de mână trasă. Critici tineri au apărut, în ultimul deceniu, aproape accidental, într-un mediu neconcurențial și care nu promite nimic, doar onoare. Puțini au făcut pasul și mai puțini au rămas fideli. Tinerii care încă scriu texte critice aparțin unor centre de cercetare academice sau, câtă vreme continuă studiile postuniversitare, ei profită de îndemnul unor profesori sau maeștri dedicați, care i-au încurajat. Cred că Mircea Martin spunea devreme despre generația noastră că e una de cronicari literari, dar niciunul nu ne gândeam că avea dreptate și că, după noi, vom număra pe degetele de la o mână tineri aventurați în profesia utopică a cronicarilor de cursă lungă. Critica de întâmpinare are șansa revigorării dacă autorii și editurile acceptă exclusiv verdictele criticilor profesioniști, cu riscul eșecului editorial, iar comisiile academice din domeniul literaturii române readuc prestigiul cronicilor literare drept criteriu de prestigiu profesional. Ceea ce nu se va întâmpla. Și-atunci? Cei puțini, care citesc integral cărțile, cu creionul în mână, oricât de neverosimilă pare lupta din prima linie a receptării, își asumă condiția donquijotească cu speranța că, în cine știe ce viitor, un istoric literar plictisit, care comandă unui program cu inteligență artificială să-i execute cutare recensământ al ideilor de luat în seamă, va descoperi că lecturile marginale domină impostura unei epoci.

 

Ștefan MITROI

În așteptarea zilei când vom începe să contăm în lume

Ce bine spunea Nicolae Manolescu: Cronica literară să nu facă tranzacții cu valoarea cărții comentate! Doar că, în realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Cel puțin așa cred eu. Și cred asta, bazându-mă pe valoarea cărților, pe lipsa lor de valoare, mai bine zis, pe care le văd comentate în revistele literare, inclusiv în unele dintre cele ce apar sub egida Uniunii Scriitorilor. Nu faptul că sunt comentate e supărător, ci modul în care comentatorii se discreditează, dând cu prea mare ușurință verdicte pozitive unor autori îndoielnici, discreditând, în felul acesta, însăși literatura. Nu spun că acești comentatori sunt majoritari, ci doar că sunt, că există, ei nefăcând ceea ce fac din prostie, pentru că nu sunt deloc proști, ci dintr-un anume interes. Umblă vorba prin mediile scriitoricești că interesul cu pricina e chiar unul financiar, că adică autorii îi plătesc pe cronicari ca să scrie despre ei. Unii dintre autori, pe unii dintre cronicari. Poate că nu e așa. Dar dacă e, e și trist, și rușinos! Eu însumi, care nu sunt critic literar, am fost și sunt solicitat uneori să scriu prefețe sau cuvinte de întâmpinare contracost. Sunt întrebat ce preț am! Niciunul, răspund. În clipa în care aș spune un preț, mâna cu care scriu mi s-ar usca brusc. Banii, oricât de mare nevoie aș avea de ei, nu mă vor convinge niciodată să scriu despre cineva în valoarea căruia nu cred. Pot să greșesc scriind, în sensul că autorul despre care scriu e departe de ceea ce am crezut eu despre el. Noroc că scriu rar, și scriu rar tocmai pentru că nu sunt comentator literar, ci un biet scriitor, ce se încumetă din când în când să-și dea cu părerea despre cărțile unor autori mai puțin cunoscuți.

Răul, nu știu cât de mare sau de mic, poate veni nu doar de la întâmpinarea laudativă a cărților lipsite de valoare, ci și de la neîntâmpinarea celor cu adevărat valoroase. Există destule astfel de cazuri. Ori cărțile respective, ori autorii nu știu să se facă observați. Sau poate domnii critici pur și simplu nu le observă, fie din neatenție, fie din alte motive, asupra cărora nu vreau să insist aici.

În ce privește prima dumneavoastră întrebare, da, se poate literatură fără cronică de întâmpinare. Dar nu le este bine nici cărților, nici scriitorilor care trec prin asta. Tăcerea ce se așterne asupra lor este egală cu condamnarea la uitare și chiar la moarte, încă înainte de a începe să trăiască.

Habar n-am dacă traversăm o criză a criticii literare, poate o criză morală, nu una a valorii estetice. Avem critici deștepți, tobă de carte, cum se spune, însă, cel puțini câțiva dintre ei, tobă și de ei înșiși, înțelegând prin asta nițel cam înfumurați. Poate de dragul lui Maiorescu și Călinescu. Lovinescu, era, din ce știu eu, destul de popular.

Vorbind de spiritul critic în spațiul public, eu nu văd nicio eclipsă. Există chiar prea multe voci critice, ceea ce n-ar fi rău dacă multe dintre ele n-ar aparține unor oameni lipsiți de armătura culturală necesară. E ca în cazul idiotului lui Umberto Eco, pe care Internetul l-a transformat în purtătorul de cuvânt al comunității!

Reîntorcându-ne la spiritul critic din domeniul literaturii, mă încăpățânez să mizez pe criteriul estetic, dar și pe cel vestetic, în același timp, dacă vrem să ne păstrăm speranța că nu e prea departe ziua când vom începe cu adevărat să contăm în lume.

 

Olimpiu NUȘFELEAN

O integrare în contemporaneitate

1. În principiu, prin forța ei irepresibilă, literatura poate exista și fără critică de întâmpinare. Tradiția – invocată generic – ne-ar putea aduce niște exemple. Însă, oferindu-le criticilor literari un model teribil, putem să le arătăm că, atunci când a făcut lumea, la fiecare sfârșit de zi Dumnezeu aprecia că a realizat un lucru bun. E nevoie de o evaluare de început. Mai ales că scriitorii, nefiind niște zei, nu sunt ocoliți de erori și păcate (de creație). Intrarea cărții (de autor) în interesul critic e un prim semn de vitalitate, o integrare în contemporaneitate, având în vedere că, potrivit lui T. S. Eliot, „Niciun poet, niciun artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur.“ Conștiința evaluativă a autorului se prelungește în conștiința criticului, care vine în ajutorul așezării operei în lume, într-un anume câmp de interes, desigur variabil. În conlucrare cu cititorul. Laptele abia muls este trecut printr-o strecurătoare, făina abia măcinată, printr-o sită, așa că e decent și sanogen ca produsele literare să fie cernute și ele printr-o sită critică specifică!
2. Frunzărind sau cercetând (doar n-ai atâta putere să citești chiar totul) revistele literare sau aparițiile editoriale de profil, trăiești un anume inconfort dat de diminuarea spiritului critic, mai ales în critica de întâmpinare. Sentimentul e generat în primul rând de rărirea criticilor de întâmpinare, cum era cândva, să zicem, Laurențiu Ulici. Ce înseamnă asta putem observa din grăbita plecare din viața literară a unor critici de talie mare, precum Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu sau Dan Cristea, care accentuează și clarifică situația. Profesia de critic pare, azi, mai puțin tentantă? Motivele ar fi multe. Epoca ne îndeamnă poate să fim mai puțin… romantici și mai interesați de foloase materiale, care sunt mai greu asigurate de munca într-un domeniu literar. E literatura de azi mai slabă și mai puțin provocatoare decât acum câteva decenii? Se citește mai puțină literatură și ca atare se diminuează și interesul pentru critica literară? De discutat. Marea provocare a criticii este dată de tendința exprimării în mai multe genuri literare, cînd tăria criticului vine din servirea cu abnegație a unui singur gen, ideal mai greu de urmat. Senzația „absenței“ poate fi provocată și de proliferarea criticii efectuate de poeți sau prozatori care sunt mai „generoși“ în aprecieri, deci mai puțin „critici“, dar care oferă o soluție de criză și în același timp fac discursul critic mai prizabil, mai relaxat/ relaxant. Spiritul critic în sine poate avea o eclipsă. Acesta se retrage, poate pasiv, în unele minți cucerite de alte preocupări, dar poposește, viu, în tradiție, de unde poate fi adus în câmpul literar prin determinări și preocupări precise, știut fiind că (v. T. S. Eliot): „Tradiția […] dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobândești printr-o grea strădanie.“ Critica de întâmpinare se face în reviste (poate la lansări de carte sau în anumite cenacluri), însă revistele își formează rar și greu echipe critice coerente, ideal fiind ca un spirit critic să fie și unul de… echipă.
3. În exercitarea spiritului critic, criteriul estetic rămâne privilegiat. Ce alte criterii ai putea aplica? Altfel, totul devine imediat „ideologie“: politică sau partinică, mediocratică, a tinerilor neajutorați, a neputințelor senectuții, a boșilor cu funcții și bani. Adică o critică în cele din urmă lacrimogenă. Într-o anumită măsură și criteriul estetic îți poate juca feste, „estetica“ fiind și ea variabilă, influențată de nisipurile mișcătoare ale teoriilor literare. Într-o altă ordine de idei, critica eseistică, pusă constant în priză (nu ca alternativă la critica… serioasă, ci ca alt tip de comentariu), satisface axiologii foarte relaxate, libertăți de expresie, mângâieri ale egoului specifice societății în care trăim, ca și multe altele.

 

Nicolae OPREA

Condiţia cronicarului literar

1. Dominat de plăcerea lecturii şi obligaţia consimţită prin vocaţie, factorul activ al criticii de întâmpinare care este cronicarul literar discerne nemijlocit dinamica literaturii contemporane, separând prin opţiunile sale valoarea de non-valoare. Întrucât prin exerciţiul său permanent, diurn/nocturn, el se plasează în proximitatea textului, îi palpează primul materia, descoperindu-i relieful expresiv ordonat sau, dimpotrivă, denivelările inestetice şi fisurile. Spiritul critic şi intransigenţa de ordin moral alcătuiesc promontoriul de unde purcede spre distingerea nuanţelor, gradarea trăsăturilor revelatorii ale operei şi, în genere, ierarhizarea veridică a valorilor actuale. Oricât de hulită ar fi astăzi cronica literară, ea reprezintă materialul uzual de rezistenţă menit întemeierii edificiilor istorico-literare de durată. Reamintesc în acest context sentinţa aforistică a lui Nicolae Manolescu (din „România literară“, nr. 46 / 2023) ca un epitaf testamentar: „Critica nu se mărgineşte, desigur, la cronica literară. Dar cu siguranţă începe şi se sfârşeşte cu ea. Şi, odată cu ea, se sfârşeşte şi literatura.“
2. Dezbaterea despre criza criticii şi, implicit, a spiritului critic a fost iscată pe la începutul mileniului nostru în publicaţii cultural-artistice din partea scriitorilor nemulţumiţi de tratamentul evaluării operei lor non-finite. În puzderia de reviste apărute în toate colţurile ţării, selecţia întreprinsă la rubrica permanentă a cronicii literare – care, în principiu, reprezintă coloana vertebrală a publicaţiei – este, uneori, influenţată de interese zonale sau de apartenenţa la generaţii. Se pierde din vedere faptul că la succesul cărţii de orice gen concură o serie de factori. Începând cu promovarea imaginii în condiţiile create pe piaţa cărţii prin concurenţa editorială multiplă, trecând prin construcţia defectuoasă a cărţii, până la eficienţa circuitului naţional de difuzare şi tirajele minimale. Acuzate de fragmentarism, apoi, culegerile de cronici literare sunt întâmpinate cu indiferenţă, când nu trezesc reacţii de complezenţă la recepţie. Se contestă, astfel, la modul insidios, însăşi funcţionalitatea criticii de întâmpinare, pusă în bloc sub semnul efemerului. Dar negarea utilităţii speciei a fost – şi este – posibilă din pricina unor comentatori neutri, compilatori şi descriptivi, care s-au infiltrat, totuşi, într-un domeniu mai puţin propice diletantismului.
3. În ultima vreme se pot observa schimbări de optică în exerciţiul criticii foiletonistice. Cro ­nicarul literar activ şi responsabil a înţeles că trebuie să-şi modifice maniera de evaluare a cărţilor ce apar într-un ritm alert – fără diminuarea spiritului critic – prin formularea condensată a opiniei, urgentă (nu expeditivă) şi tranşantă, cu accent marcat pe judecata estetică. Dar cred că puterea sa de influenţare a gustului public s-a diminuat dramatic în anii din urmă prin sărăcirea clasei sociale de intelectuali care constituie, nu încape îndoială, nucleul cititorilor. Şi, mai cu seamă, prin reducerea plăcerii lecturii ca atare din cauza tentaţiilor post-moderne facile reprezentate de Internet, Feedback etc. În fond, fragmentele critice reprezintă piese din angrenajul istoriei literare şi trepte de evoluţie spre realizarea sintezei. Aşa se explică şi perspectiva integratoare spre care aspir, indiferent de genul operei abordate în exerciţiul de cronicar. Citesc, aşadar, fără preconcepţii şi metode rigide, orice carte care îmi trezeşte interesul prin stil sau tematică, cu gândul că am mai pus o cărămidă la temelia Istoriei virtuale a literaturii române. Modelul subînţeles se află în paradigma exemplară instituită de Nicolae Manolescu.

 

Ovidiu PECICAN

Un moment potrivit

Literatură fără critică de întâmpinare este oricând posibilă. Ce îl împiedică pe poet să își scrie poeziile, pe prozator să își aștearnă prozele, pe eseist să își scrie eseurile ori pe dramaturg să își pună la treabă personajele destinate evoluțiilor scenice? Nimic. Editurile își selectează cărțile demne de a fi tipărite după propriile criterii și plac, tot mai mult pe motive economice și estimând intuitiv sau științific potențialul unui titlu de a se vinde. Acest tip de operațiuni nu presupune prezența actului critic, de care ele se pot dispensa. Dovadă: noianul de cărți proaste care inundă piața.

Critica de întâmpinare este o expresie a receptării profesioniste și autorizate de primă instanță, cel puțin în principiu. Ea ține, așadar, „cronologic“ vorbind, de un moment secund în raport cu creația beletristică, este prima poartă prin care trece opera care dobândește o reflectare de sine odată înstrăinată de autorul ei și pornită în lungul ei periplu imprevizibil pe piața de carte, în cultura națională și pe calea către cititor. Filtrul criticii de întâmpinare este cea dintâi și, uneori, unica întâmpinare de care beneficiază cartea. Cum însă nu există un mod obligatoriu de a întâmpina o nouă apariție, unii o vor saluta ca nou produs al autorului, alții pentru tema adusă în prim-plan, alții îi vor căuta nod în papură sau o vor evalua pe temeiul propriului parti-pris. În ce mă privește, caut să observ – și atunci când scriu despre un volum recent apărut, și când citesc ce a scris un critic de întâmpinare despre acel volum – meritele estetice pe care respectiva apariție le are, încercând să îmi fac o idee cu privire la valoarea cărții. Alții caută însă meritele sale civice, sociale, propagandistice, propunând lecturi orientate de asemenea criterii fără legătură directă cu universul valorilor estetice.

Nu știu dacă astăzi putem clama o criză a criticii de întâmpinare. Este vorba mai curând de o tentativă de evaluare a operei prin prisma socialului cu diversele lui accente și nuanțări (gherism, feminism, internaționalism proletar reciclat, ultranaționalism fascistoid, tezism de diverse feluri, neofiletism, ortodoxism sau papalism etc.); dar și de un regres al lecturii critice la eseism edulcorat sau la transcrierea de fișe de lectură expeditive și nerelevante. Nu cred că întâmpinările de carte au scăzut, cantitativ vorbind. Poate chiar dimpotrivă, par că au proliferat și s-au diversificat, devenind și altceva decât manifestări ale spiritului critic. În schimb, cronica de întâmpinare s-a transformat, adeseori, în inițiativă publicitară, osana interesată, act de marketing retribuit (neoficial pecuniar, prin daruri sau simbolic, prin bunăvoință și favoruri inefabile, dar care pot avea și consecințe consistente în ordinea alianțelor literare). Poate că este momentul potrivit pentru elaborarea unei noi taxonomii în domeniu, să se știe clar ce este cronica critică, ce este recomandarea binevoitoare, ce este elogiul nețărmurit, ce este ridicarea în slăvi a vandabilității unei cărți.

 

Irina PETRAȘ

Onest și lapidar

Sigur că există literatură și fără critică de întâmpinare. Ba se poate trăi chiar și fără cărți, însă, după părerea mea, nu merită! Ca să existe, literatura are nevoie de scriitor și de cititor. Atât. Fără scriitor nu există cartea ca obiect de vorbe, iar fără cititor nu sunt actualizate latențele ei. Obiectul nu prinde viață. Literatura, scrisă și citită, înseamnă cunoaștere; ea produce gust, stil, așteptare înaltă. Trecut prin literatura mare, fie și de unul singur, nu mai poți înghiți supus produse de proastă calitate. Dacă nu intervine critica de întâmpinare, dar există studiile critice, istoria critică și teoria literară, biografia literaturii și buna ei rânduială sunt asigurate.

Critica de întâmpinare făcută onest și competent ar trebui să intermedieze o mai confortabilă preumblare a cititorului prin pădurea de simboluri. Dacă își ia rolul de cicerone în serios, se comportă ca un ghid de încredere, iar cititorul bifează disciplinat reperele sugerate. Dar să spun imediat că, deși viața e scurtă, iar cărțile sunt nenumărate, unui cititor nu-i strică nici rătăcirea pe cont propriu pe vreo străduță lăturalnică ori pe vreo fundătură. E o experiență necesară, de „colț al răului“ care scoate la iveală mai pregnant binele.

Pe de altă parte, cuvântul criză îmi pare de cele mai multe ori o exagerare. Sunt etichetate pripit drept crize și rupturi toate semnalmentele unei modificări/transformări a stării de lucruri. Se uită că lumea e în mișcare fiindcă, deocamdată, e vie. Literatura e și ea în permanentă și greu controlabilă reașezare. La evaluarea ei contribuie deopotrivă cititorul multiplu și rebel, cu variantele sale de lectură liberă și capricioasă, și cititorul profesionist, criticul literar. În mod ideal, verdictul celui din urmă ar trebui să conteze. Însă, cum spuneam nu de mult, nu există evaluator infailibil, căci textul literar are o doză încântătoare de fluiditate, luând în timpul lecturii forma cititorului de orice calibru ar fi acesta. Criticul e om ca toți ceilalți, iar recipientul său are setări variabile. Scriitorul și cititorul nu se întâlnesc niciodată fără rest.

Critica de întâmpinare nu a dispărut. Mai toate revistele au pagini cu recenzii, iar pe net forfota comentariilor la zi e și mai mare. Atâta doar că tu, criticul, nu mai ai nicio șansă să-ți propui evaluarea rapidă, la zi și credibilă, a întregii producții de carte. Astăzi, oricine își poate „comanda“ o carte și, din păcate, mult prea des, oricine poate găsi apoi un „critic“ care să-i scrie o recenzie „contra cost“. Evaluarea s-a diluat și s-a „democratizat“ în asemenea măsură încât a dispărut ideea de instanță larg acceptată. În mod straniu, tot ce se scrie azi are oricând la îndemână certificate de genialitate. Tu ești liber să spui ce crezi, dar ai și libertatea de a nu fi crezut oricât de eliberată de subiectivism îți e interpretarea. Rămâne să decidă în final marele evaluator, Timpul. Totuși, critica de întâmpinare se cuvine să-și îndeplinească menirea de a schița topuri oneste și lapidare pentru cititorii care, zic eu din nou, nu sunt o specie pe cale de dispariție.

Am scris sute și sute de cronici și recenzii vreme de mai mult de o jumătate de secol. În ultima vreme, m-am retras în formula, mult mai ofertantă la vârsta mea, a eseului. Trăgând linie și socotind, nu cred că am reușit să impun vreo carte bună, dar ignorată de cititori și de ceilalți critici și nici să arăt cu degetul vreun rebut care să dispară pe loc în neant. Pe coperta a patra a unei cărți englezești, un critic scria: „Dacă această carte nu e o capodoperă mă las de meserie!“ Iată un simpatic model de lapidaritate critică!

 

Marta PETREU

Literatura este o forță

1. a) Se poate, se poate… ca dovadă că există, pe bloguri și la editurile comerciale. Atîta doar că, dacă un autor nu trece niciodată prin confirmarea criticii, rămîne în zona amatorilor, nu a profesioniștilor scrisului, iar textele, la fel. Critica literară desparte apele între profesioniști și amatori, aproximează cota de valoare a unui text și, în plus, orientează cititorii spre cărți și autori.
2. b) Nu aș putea răspunde cu da sau nu acestei întrebări. Avem cîțiva critici foarte buni și buni. Cred că pentru critica literară îți trebuie un talent anume, gust, competență, bun-simț, onestitate; în plus, judecățile de evaluare ale unui critic sînt influențate și de ideologia lui culturală. Talentul îl face pe critic să scrie clar, gustul îl face să identifice valoarea și a autorilor debutanți, nu numai a celor deja validați ca scriitori, competența unită cu bunul-simț îl fac să scrie numai despre ceea ce se pricepe, nu și despre ce nu cunoaște, onestitatea îl împiedică să emită judecăți de valorizare doar pe baza intereselor grupului din care face parte și a relațiilor lui bune ori proaste cu autorul. Iar decența îl face să nu scrie despre cărți pe care nu le-a citit. Și așa mai departe.

Dacă avem cîțiva critici foarte buni și buni, avem în schimb mulți comentatori de carte – că, de, există multe reviste, de toate taliile, deci spațiu tipografic berechet – care scriu și ei cum pot. La noi, de la Maiorescu încoace, criticul literar a avut și mai are un statut de autoritate supremă asupra tuturor domeniilor culturii scrise. Asta e bine, dacă ne gîndim că există domenii ale culturii scrise care nu și-au creat critica de întîmpinare. Asta e rău, dacă ne gîndim că nicio minte omenească nu poate cuprinde toată cunoașterea din toate domeniile, iar comentatorul literar nu le poate ști pe toate, dar totuși se apucă să dea verdicte pe ceea ce nu cunoaște. În fond, nu toți comentatorii care au scris și scriu despre orice domeniu sînt de talia lui Maiorescu, iar cultura română nu se mai află în faza ei aurorală, ca pe vremea Junimii. În numele acestei autorități tradiționale și a impunității de care se bucură, mulți comentatori se avîntă să comenteze ce nu cunosc și nu vor cunoaște niciodată, atacă la persoană, insultă și ofensează, se tutuiesc cu morții și cu viii și așa mai departe. Dar nu aș spune, totuși, că acești comentatori improvizați, agresivi și adesea mitocani sînt simptomul unei crize a criticii, ci aș spune numai că, așa rudimentari și nemanierați cum se află, ei sînt doar dovada că și criticii literari, precum prozatorii de exemplu, sînt de toate calibrele, de la foarte mari și mari la mai mici și finalmente la diletanți.

Am aflat din presa literară că criticii din generația sau promoția mai nouă, cei mai mulți universitari, ar fi declarat prohodul criticii de pînă acum și au promulgat valabilitatea numai a criticii de tip universitar, din revistele universitare, de preferință străine și bine cotate pentru punctajele universitare. Dacă ce am aflat e exact, înseamnă că acești critici asta s-au hotărît să facă, deci: asta este și asta va fi. Dacă comentatorii de literatură de la noi vor scrie consecvent numai în engleză, pentru revistele bine cotate din străinătate, înseamnă că într-un timp istoric relativ scurt limba română va stagna, va rămîne fără limbajul teoretic la zi; iar dacă autorii din toate domeniile umaniste vor face la fel, înseamnă că în timp istoric relativ scurt cultura română și limba română se vor opri din evoluția limbajului conceptual, iar în timp istoric ceva mai lung vor deveni tezaure istorice încheiate. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, recunoașterea statelor independente și naționale era condiționată european de evoluția limbii, de înregistrarea ei în dicționare și tratate de lingvistică, de existența unor istorii scrise ale poporului respectiv, de existența literaturii de autor în limba respectivă. Unirile noastre din 1918 au fost legitimate cu asemenea documente culturale. Mă întreb dacă numai un secol a fost timpul nostru istoric. Cînd un popor își părăsește țara în masă, cînd elita intelectuală a unei țări își părăsește – fie fizic (prin emigrare), fie numai cultural (prin schimbarea limbii și a audienței căreia i se adresează) – țara și cultura, asta este, constatăm fenomenul și încercăm să aproximăm urmările. Mai ales că românii și-au pierdut elitele intelectuale de vreo trei sau patru ori în secolul XX, prin moarte în masă în războaiele mondiale și prin închisoare și emigrare în masă în urma instalării la noi a regimului totalitar de extremă stîngă. Dacă acum, în prima treime a secolului XXI, țara asta își mai pierde încă o dată elita intelectuală prin migrația fizică și culturală (schimbarea limbii de creație), cine poate spune ce va fi? Așa că, dacă există o criză a criticii literare, semnele ei cam în această zonă trebuie căutate și identificate, presupun eu. Iar dacă așa stau lucrurile, criza criticii literare, cum ați numit-o, nu este un fenomen izolat, ci numai un simptom dintr-o criză cu mult mai mare, cu mult mai serioasă, care este a României înseși. Eu nu știu dacă așa stau lucrurile, nu am instrumente pentru a face o evaluare întemeiată pe date științific adunate și interpretate, am operat numai cu judecăți ipotetice.

1. c) Întrebarea asta presupune un răspuns complicat și cam lung.

Pentru ca un text să fie literatură, trebuie să aibă valoare estetică. Criteriul estetic stabilește apartenența sau nonapartenența unui text la literatură.

Comentarea unui text literar sau a unei mase de texte literare poate fi însă făcută din foarte multe puncte de vedere: literar-estetic, tematic, logic (eu am scos exemple de sofisme din literatură, de pildă), filosofic, religios, politic, social, botanic (pot citi Iliada căutînd plantele din zona Troiei pentru a scrie despre flora de pe vremea războiului troian, de pildă), zootehnic, militar, gastronomic, vestimentar etc. etc. Oricare dintre criteriile de comentare este îndreptățit. Orice eseist sau cercetător poate descoperi sau inventa un criteriu după care să comenteze orice carte sau toată literatura lumii deodată, dacă îl țin puterile (nu numai ale compu ­terului, ci și acelea proprii).

Dar, iarăși, pentru a comenta un text literar, acesta trebuie să fie literar, adică să aibă valoare estetică.

Presupun că în critica literară de întîmpinare, criticul ar trebui să își aleagă cărți de literatură, nu din alte specii ale culturii scrise, și să le comenteze încercînd să le surprindă dominantele, specificul, să răspundă la întrebarea de ce se întîmplă cutare lucru în cartea respectivă, să comenteze stilul autorului și al cărții (construcția acesteia, verosimilitatea etc.) și să încheie arătîndu-i și vulnerabilitățile, și reușitele. În acest caz, esteticul este hotărîtor.

Citesc și aud că, mai nou, criteriul estetic este pus sub semnul îndoielii. Or, numai valoarea estetică a unei cărți îi dă acesteia dreptul de apartenență la literatură. În ultimii ani, mi s-a întîmplat să aud obiecții la adresa unor volume de literatură pentru că nu sînt despre teme la modă. Se mai rătăcesc și criticii, ce să zic. Precum Caragiale, și eu cred că, indiferent dacă un autor face „artă pentru artă“ sau „artă cu tendință“, important este „talentul“, pentru că numai talentul dă textului acel „ce“ inefabil pe care criticii îl numesc valoare estetică. Iar talentul, știm bine, nu se poate cumpăra de la prăvălie.

În timpul socialismului românesc, critica literară „bună“, pentru că și competentă teoretic, și îndreptată antisistem, a apăsat pe estetic. A accentuat acest criteriu pentru a apăra autonomia literaturii în fața comenzii de partid, adică independența domeniului literar în fața puterii politice. Sub egida esteticului, critica literară „bună“ a promovat atît „arta pentru artă“, cît și „arta cu tendință“, aceasta din urmă dacă tendința era critică față de socialism. Așa că, apărînd criteriul estetic, criticii literari au apărat nu cine știe ce estetism rotunjit în sine, ci pur și simplu dreptul scriitorului de a scrie despre ce vrea și așa cum vrea, adică independența literaturii față de puterea politică totalitară; în fond, a apărat dreptul și libertatea creatorului de a scrie (chiar dacă doar în anumite limite) adevărul, precum și dreptul și libertatea cititorului, deci ale omului în general, de a găsi înregistrat în cărți adevărul sumbru despre societatea opresivă în care trăiam cu toții.

Aș mai spune că la noi, bătăliile pentru a apăra autonomia creatorului și a creației s-au repetat periodic, de pe vremea lui Maiorescu și pînă astăzi. Maiorescu a delimitat, prin criteriul estetic, literatura de nonliteratura patriotică, Lovinescu l-a continuat. În anii 1939-1943, Blaga apăra autonomia domeniilor de cultură unele față de altele, iar pe el însuși s-a apărat argumentînd autonomia filosofiei în fața ingerințelor ideologiei ortodoxiste. Cercul Literar de la Sibiu, la fel, încă de la lansare, a proclamat valoarea estetică drept semn al autonomiei față de ingerințele ideologiilor naționaliste și xenofobe atunci active. La noi s-au găsit mereu tot felul de instituții-tartor și de tartori individuali care au vrut, ca Platon în statul lui, să îi ia pe creatori sub stăpînire, iar creatorii, în primul rînd prin teoreticieni, deci prin critici, au reacționat, apărînd prin argumente libertatea de creație a tuturor.

Cu riscul de a fi repetitivă, precizez din nou că utilizarea de către critici a criteriului estetic pentru a departaja între literar și non-literar nu înseamnă estetism – ci profesionalism. La fel, autonomia literaturii, a artei în general, nu înseamnă estetism și nu duce la estetism, nu trebuie confundată nici cu teoria „artei pure“, de exemplu, ci privește relațiile de independență reciprocă dintre diferitele domenii ale culturii și ale societății, dreptul de a crea liber și de a respinge de iure și de facto amestecul diverselor ideologii și „puteri“ în creația și în receptarea operelor. Altfel, din punctul de vedere al conținutului, al „materiei“ (ca să folosesc un termen consacrat de Aristotel), arta, inclusiv literatura, preia în athanorul ei elemente din toate domeniile existenței umane, inclusiv din politică, religie, morală etc.

Cultura, în întregul ei, a fost și este o forță, iar artele au fost și sînt o forță uriașă a umanului. Dacă nu ar fi fost o forță, de ce ar fi vrut Platon să pună poeții sub control?

 

Monica PILLAT

O eclipsă a spiritului critic?

Critica de întâmpinare, făcută de marii profesioniști ai genului printre care i-aș aminti cu drag pe Mircea Anghelescu, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Nicolae Balotă, Răzvan Voncu, Lucian Raicu, Dan Cristea, Barbu Cioculescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan etc., are, în opinia mea, trei funcții esențiale: 1) cea de verdict valoric acordat unei cărți și implicit autorului ei, fapt care presupune atât sublinierea calităților, cât și menționarea punctelor slabe ale textului respectiv, apreciat comparativ în contextul cultural al literaturii naționale și universale, la acel moment; 2) cea de formare în publicul receptor a gustului estetic și a spiritului de discernământ, capabil să distingă autenticul de impostură, veritabilul de veleitarism. Acestor atribuții Nicolae Manolescu le-a adăugat și plăcerea lecturii pe care criticul o insuflă cititorului prin recomandările sale; 3) cea de instituire a canoanelor „care stau la temelia alcătuirii patrimoniului de valori al națiunii“ (N. Manolescu).

În viziunea lui Mircea Anghelescu, cel care face critică de întâmpinare este un cronicar al efemerului, deoarece scrie despre ceea ce se publică sub ochii noștri și prin urmare el joacă atât rolul combatantului, cât și pe cel al martorului: un martor al apărării care „solicită tribunalului public o sentință mai nuanțată sau mai favorabilă“.

Iulia Micu observă că „tonul just“ al unei asemenea critici „provine din tabăra rafinamentului, întotdeauna rezervat față de distrugeri și elegant în argumentarea obiecțiilor“.

Pe de altă parte, Ioan Groșan subliniază ideea că „verdictul exprimat de cronica de întâmpinare cere curaj celui care îl emite“, remarcând că specialistul (cu solide convingeri morale) trebuie să aibă deopotrivă forța afirmației și forța negației“.

În sfârșit, vorbind despre fizionomia impresionistă a acestui gen, Nicolae Manolescu, cel care afirma cu ani în urmă: „critica e lectură, descoperire, bucurie, viciu, boală incurabilă“ ajunge la concluzia că „adevărata critică este aceea care dă idei, nicidecum cea care pleacă de la idei“.

N-aș putea să mă pronunț cu fermitate dacă în actualitatea noastră culturală ne confruntăm cu o eclipsă a spiritului critic. Este drept că statisticile arată o diminuare dramatică a apetitului pentru lectură în rândul tinerilor, ceea ce antrenează de la sine și scăderea nivelului intelectual al cititorilor, ca să nu mai pomenesc de degradarea sistemului de învățământ liceal, prin eliminarea treptată a materiilor umaniste.

Constantin Coroiu constată amurgul foiletonului, al cronicii literare și al criticii de gust, sub asediul intereselor comerciale ale editurilor și ale mass-media văzute ca focare ale subculturii care promovează haotic literatura de consum în dauna esteticului autentic. Autorul se oprește și asupra „criticii de gașcă“, care generează aprecieri de complezență, de elogii sau texte de o violență demolatoare.

În aceeași tonalitate sumbră, Iulia Micu atrage atenția asupra „spiritului ostil culturii în educație“, menționând apoi și alte aspecte precum „boicotarea reciprocă a scriitorilor prin reviste“, „gustul tinerilor literați pentru succesul rapid“, „autonomia editorilor față de critică“, toate cu un impact negativ devastator asupra judecăților de valoare presupuse de cronica de întâmpinare.

Este foarte bine să luăm aminte la primejdiile care pândesc de pretutindeni codul valorilor morale și estetice ale culturii noastre actuale și să luptăm pentru el pe cât ne stă în putință. Revista „România literară“ este un astfel de bastion care ne dă curajul și răspunderea să nu capitulăm, deoarece, din fericire, nu ducem lipsă de modele.

 

Ion POP

Spiritul critic, o nevoie vitală pentru literatură

1. Am auzit deja câteva voci care contestă necesitatea cronicii de întâmpinare, considerată a fi o formă depăşită de comentariu al literaturii. Mai ales criticii foarte tineri, cu ambiţii altminteri fireşti de ascensiune pe trepte universitare, condiţionate de la o vreme de publicaţii academice marcate ISI, par a nu mai acorda o mare atenţie acestei ocupaţii ce nu se bucură, pare-se, de o prea mare apreciere în CV-urile mai noi. În ce mă priveşte, cred că atenţia criticii specializate la vitrina cu noutăţi editoriale rămâne foarte necesară, fiindcă opinia ei poate fi un ghid pentru cititorul interesat de apariţiile semnificative din peisajul literar. Desigur, revistele literare sunt mai puţin citite acum, după asediul internetului, al dialogurilor de pe facebook etc., dar acolo critica serioasă e rară, fiind înlocuită cu aplauzele conjuncturale (dar şi de atacuri injuriose), dictate frecvent de alte criterii decât cele ale criticului exigent. Va fi, evident, tot mai greu şi să se ţină pasul cu ritmul editorial, dar până se mai poate menţine un anumit echilibru, „asistenţa“ critică a noilor cărţi nu poate fi decât bine-venită, dacă e făcută lucid şi onest. Marile ziare de pretutindeni, nu numai cele mici, cu paginile lor despre cărţi, mai contează deocamadată ca voci ale primelor judecăţi de valoare, concurate, e de notat, de publicitatea unor case de editură şi uneori contaminate de ea. Însă a respinge din principiu cronica literară nu e deloc bine. Noi avem deja o lungă tradiţie a foiletonismului critic, susţinut de mari nume în perioadea intrerbelică şi după aceea. Asta nu înseamnă că trebuie să rămânem la o astfel de critică, studiul mai aplicat asupra textelor, sintezele, eseurile critice ar trebui să le urmeze, cu metode de abordare diversificate.
2. Criza, reală, se vede, mai întâi, în relativa depreciere a opiniei valorizante, într-un moment care, cred, este unul de cotitură şi în materie de metodologie. Aşa-numita lectură imanentă a textelor, „close reading“, nu-i aşa, făcută cu aplicaţie fenomenologică, e privită cu rezerve, deşi n-ar trebui să fie aşa, măcar pentru operele de mare relief artistic, ce oferă materie densă pentru interpretare. Mai nou, a apărut, şi e chiar la modă la noi, un exclusivism de nou „elitism“ al celor ce caută ultimul „strigăt al ceasului actual“, cum spunea un avangardist. Receptivitatea faţă de nou nu e de respins, cum se mai face cam în grabă de către unii, însă nici miza unică pe o anumită cale de acces spre operă nu-mi pare sănătoasă, doar pentru a te afla „în pas cu vremea“. La urma urmei, şi privirea „din avion“ a spaţiului literar prin studiile cantitative n-a apărut, nici la Franco Moretti, decât după lecturi numeroase şi atente ale unor opere întregi, cu popasurile de reflecţie necesare.

Cât despre spiritul critic, cred că s-a cam deteriorat la noi în ultima vreme. Sunt prea mulţi comentatori, să le spun „de serviciu“, care laudă superlativ cărţi nule, – e destul să urmăreşti, pentru poezie, ce se citează din ele. Că asemenea semnalări se fac contra plată, nu îndrăznesc să spun cu toată gura, – este şi multă incompetenţă, lipsă de spirit analitic, lipsă de gust. Pe deasupra, politica de grup cultivă încă exclusivismul sau supralicitarea unor autori pe criterii de „tovărăşie de drum“, viciind adesea grav judecata de valoare. De o adevărată „eclipsă“ n-aş vorbi, dar de o anumită înceţoşare, ca să mă exprim tot metaforic, da. Din fericire, mai sunt cronicari şi studioşi responsabili ce nu dezertează încă, deşi năvala de cărţi bune, concurată de cea a veleitarilor, poate intimida şi descuraja.

1. Dacă e critică autentică, şi cea de întâmpinare s-ar cuveni să fie lipsită de partizanatul de orice fel. Criteriul estetic nu poate fi marginalizat, în ciuda straniilor contestări recente, de către unii comentatori de literatură care privilegiază analiza sociologică, mutând accentul pe cadrul contextual, istoric, politic, cu minimalizarea celui ce ţine de viaţa literaturii, cu dialectica ei internă, specifică. A te exprima dispreţuitor faţă de criticii atenţi în primul rând la valoarea estetică a unei opere este cel puţin nepotrivit, de vreme ce mai ales aceasta e decisivă în literatură, şi fără de care opera nici nu merită să fie înregistrată. Asta nu înseamnă că opera literară nu câştigă în relief dacă e situată în lumea complexă în care a fost scrisă, cu datele ei extra-estetice la care se poate raporta cu folos. Dar despre fireasca „eteronomie a artei“, deci şi a scrisului literar, esteticienii au vorbit deja de foarte multă vreme. Schimbarea mai nouă e numai de accent şi ar trebui să amendeze doar estetismul uituc de lumea în care, scriind, se trăieşte. Deşi nu sunt chiar puţine operele care contează, ale unor autori ce absolutizează esteticul…

 

Savu POPA

Monștrii complezenței și ai superficialității

Criticii îi revine, mai ales azi, o sarcină dificilă. Aflată între Scila și Caribda atâtor confuzii valorice pe ordinea corect politică a zilei, prestanța oricărui demers critic se va menține doar dacă acesta va juca rolul oglinzii stendhaliene, arătând și priveliștile întunecate ale drumului, nu doar strălucirea stridentă a suprafețelor și a tendințelor amăgitoare. Din nefericire, în lumina crepusculară a acestor observații, astăzi, alături de arta fără transcendență (José Ortega y Gasset) stă și critica fără transcendență, lispită parcă de acel cordon ombilical care să o lege de textul comentat. O critică devenită, în schimb, un exercițiu abil care percepe opera ca pe un univers tot mai epurat de filonul estetic și de alte derivate ale acestuia, cum ar fi orfismul, alegoricul, parabolicul sau abstractul. Cu atât mai necesar, mai vital mi se pare a fi spiritul critic, pierdut în abundența de apariții, indiferent de gen și specie, care mai de care mai pestrițe și mai epatante.

Așa cum în Arabia, lumina soarelui influențează nu doar viețuitoarele, ci și formarea pietrelor colorate, conform spuselor lui Diodor din Sicilia, astfel acționează și critica de întâmpinare asupra operelor literare, luminându-le zonele semnificante, oferindu-le o direcție, rotunjindu-le asperitățile și neregularitățile, intuindu-le o anumită forță artistică și un anumit destin. Nu în cele din urmă, critica de întâmpinare are și rolul mistagogului față de cel neofit. Rolul celui din urmă îi revine operei prime care pendulează încă între inocența primului demers artistic și încă nu definitiva cristalizare atât a formei, cât și a conținutului și are nevoie de îndrumare, direcționare, de o continuă formare. Cu toate acestea, o astfel de critică trebuie să rămână o fișă de observație și de temperatură a operei respective, așa cum apare ea, mefientă și dezolată, sub lupa atentă a interpretului, dezvăluind o geografie pestriță și nestatornică.

Există, totodată, și un paradox. Se scrie critică, într-un ritm constant, sub diverse forme – de la eseul hermeneutic, studiul de caz, până la recenziile dedicate unor debuturi și nu numai. Însă, sunt toate acestea în măsură să contureze o hartă a permanenței valorice? Sunt capabile să determine premisele unei viitoare liste canonice? Putem, astfel, percepe o criză externă a unei astfel de critici sau, mai degrabă, una internă? Deși, interpretarea se îmbină cu documentarea, intuiția cu cercetarea, aceste texte par, uneori, că fac o echilibristică pe muchia tot mai subțire care desparte valoarea de nonvaloare. Dacă primatul esteticului este împins la o parte, se deschide, în urma lui, o prăpastie. Dacă opera literară devine un creuzet al unor elemente care țin mai mult de o logistică a literaturii, atunci critica se preschimbă în pură contabilitate și, în mod operațional și procedural, va înregistra date, referințe, informații. Și, în loc să le treacă prin filtrul interpretativ, ele sunt captate printr-un filtru de natură politică, socială, diferit, îndepărtat de scopul principal al literaturii, acela de a fi un produs spiritual, cum ar spune Hegel.

Însă lipsa lecturii constante și diversificate naște monștrii complezenței și ai superficialității unui discurs critic care, emfatic și bombastic, duce la confuzia valorilor, pariind, exclusiv, pe acele opere impuse de năravul sau de moravul actualității cameleonice, confuze. Astfel, se urmărește un soi de „tranzacție cu valoarea cărții“ (Nicolae Manolescu), perturbând cristalizarea spiritului selectiv de care critica ar trebui să țină seama, înainte de orice. Criza spiritului critic survine în urma adaptării acestuia la formatul compromisului și a parti-pris-urilor de orice natură. Acestea, inevitabil, duc la așteptarea tot mai amarnică, mai zadarnică, (mai iluzorie?), a unui Godot al criticii veritabile.

 

Adrian POPESCU

Lozincile nu fac o literatură

Nici vorbă să se poată renunța la critica literară, ar fi nici mai mult, nici mai puțin, decât instaurarea haosului. Iar critica de întâmpinare e un fel de operațiune tactică de cercetare a resurselor, dispozitivelor, puterii de foc a unui teritoriu literar propus cititorului. Sau un fel de cavalerie ușoară, rapidă, cu incursiuni temerare.

Progresiștii mi se par, majoritatea, nu atât niște idealiști, cât niște frustrați, dorind desființarea oricărui simț critic, mai concret spus, desființarea oricăror criterii axiologice, inversarea lor, relativizarea lor, în cel mai bun caz. Noi, românii, am cunoscut Festivalul artistic Cântarea României, unde se preconiza o omogenizare culturală, orientată în jos, ștergerea sau măcar reducerea realelor diferențe dintre profesioniști și amatori. Teamă îmi este că Festivalul s-a întors, renăscut din propria mediocritate… Versificatori neobosiți organizează numeroase „acțiuni“, unde se laudă delirant între ei, cu o lipsă de bun-simț ridicolă, dacă nu ar fi gravă. Sigur că în cele din urmă literatura este joc, dar și pentru a-l juca ai nevoie de talent, de grație, de cunoașterea și respectarea regulilor jocului literar. Și de simț critic, marcă a intelectualului autentic. Am fost mirat acum câteva decenii, citind aserțiunea lui Rimbaud „poezia va fi făcută de toți ‘’. Făcută, da, prin gesturi generoase sau perspective uluitoare, deschise în realitate, prin breșe în cotidian, prin care să pătrundă misterul, dar nu scrisă apter, trudnic, scrâșnit, demonstrativ. Parcă ar exista un plan de lucru maximal, în anumite filiale, multe, de a trimite cât mai mulți autori spre validare, spre primirea în Uniunea Scriitorilor.

Criza da, de aici provine, din lipsa unei fermități axiologice în descoperirea și refuzul falsurilor literare, al versificărilor aiurite, centrate pe un eu expandat, dar insignifiant.Te deprimă, de multe ori, lipsa de profesionalism și implicit de simț moral al celor care laudă nimicul. Mulți recenzenți, scriind ritmic la revistele risipite prin toate localitățile patriei noastre, oameni lipsiți de talent critic, care au deprins un limbaj critic stereotip, se prevalează de sintagme convențional-mecanice ( vezi Dicționar de idei primite de-a gata al lui Flaubert ) pentru a încuraja ambițiile unor vanitoși. „Autori“ de versuri, romane autobiografice, eseuri fără miez sau idei personale, leșinături pretențioase, care nu spun mare lucru. Nechemați mimetici, bovarici se remarcă doar prin tenacitatea de a tipări volum după volum.

Fără criteriul estetic, arta devine ideologie, de stânga sau de dreapta. Lozincile nu fac o literatură, nici bunele intenții o lume mai bună. Dacă revenim la amalgamarea esteticului cu politicul, ne semnăm decesul cultural. Nu putem refuza, bineînțeles, contextul istoric în care este concepută și construită, articulată o scriere literară, atmosfera locului, seriile valorice anterioare, dar explicațiile nu pot lămuri ceea ce se află deasupra lor. Un nor de fum, o mireasmă, un sunet straniu, esteticul, imposibil de capturat în plasa cu ochiuri mari a raționamentelor. Ai nevoie de simț critic pentru a detecta esteticul adevărat, imprevizibil, cuceritor, memorabil.

 

Nicolae PRELIPCEANU

Cine se teme de critică?

Cândva, demult, circula un banc. Întrebarea era: „Se poate construi socialismul în Elveția?“ Iar răspunsul: „Se poate, dar ar fi păcat.“

Sigur că poate exista o literatură fără critică de întâmpinare. Dar n-ar fi păcat?

Fără critică (de întâmpinare sau nu), poetul tânăr ar putea păți ca Paganel, savantul din Copiii căpitanului Grant de Jules Verne, care era sigur că învață spaniola și, când ajungea unde se vorbea această limbă, nu-l înțelegea nimeni. De ce? Pentru că, distrat cum era, învățase portugheza și nimeni nu-i atrăsese atenția asupra acestei erori. Sigur, sunt scriitori pe care luciditatea îi ferește de rătăciri, dar sunt și atâția alții, mai nesiguri, cărora critica (de întâmpinare sau de însoțire pur și simplu) le-ar putea semnala anumite rătăciri. Asta pentru autori. Dar mai e și pericolul ca vreun cititor naiv să ia în serios opera vreunui veleitar. Și astfel ar apărea literatura cu înlocuitori (v. cafeaua de altădată).

În fond, o cultură e una dintre formele cele mai sigure de continuitate și de afirmare a unei identități, iar stadiul critic e absolut necesar, căci, dacă am rămâne la hei-rup-ismul pașoptist, artele și, în general, cultura ar deveni în scurt timp brațul mort al unui fluviu uitat. Scuzați metafora…

Cred că lumea trebuie să continue, așa cum și cultura ei trebuie să aibă o anume continuitate; asta nu se referă la tradiție și la tradiționalism, ci la altceva, subteran, la un fapt pe care gânditorul spaniol José Ortega y Gasset îl numește „dreptul fundamental al omului“, cel la continuitate. „A rupe continuitatea cu trecutul, a vrea să începi din nou înseamnă să cobori și să plagiezi urangutanul.“, spunea același gânditor spaniol în anii ‘30 ai secolului trecut, în „prefața pentru francezi“ a celebrei sale cărți, Revolta maselor. L-o fi citit pe Ortega y Gasset regizorul american Franklin J. Schaffner, în 1968, când a făcut filmul „Planeta maimuțelor“?

Există o continuitate a criticii literare, de la Titu Maiorescu la G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, până la cei recent dispăruți. Îmi amintesc de echipa critică de la „România literară“, din anii cenzurii, de Lucian Raicu, de Valeriu Cristea, de Mircea Iorgulescu, de Dan Cristea, alături, firește, de Nicolae Manolescu, de atâția alții, care au continuat o linie a esteticului în literatură, pe care azi nu știu dacă ar mai lua-o cineva în seamă.

În fond, momentul critic al unei culturi e unul esențial. Dacă acest moment de maturitate n-ar exista, toată lumea ar fi înșelată: veleitarii s-ar crede scriitori de talent, iar publicul ar fi silit să-i creadă ori să conchidă că literatura nu mai există.

Critica e, în fond, apanajul unor oameni care știu mai multe despre literatură. Ei fiind mai puțini sunt considerați membri ai unei elite, ceea ce-i face antipatici neaveniților. O proastă propagandă populistă împotriva elitismului ucide momentul critic și, cu el, și identitatea mult clamată de demagogi. Aceeași carte de mai sus, același autor spaniol: „Demagogia este o formă de degenerare intelectuală.“!

Cine se teme de critică se teme, în fond, de adevăr. Mă refer aici, firește, la critica onestă, nu la cea înfeudată. Nu e mai plăcut să ne spunem poeți, prozatori, dramaturgi, critici literari, neluând în seamă imaginea pe care o avem în ochii altora, mai cu expertiză și, eventual, mai onești?

 

Vasile SPIRIDON

Compunere pe o temă dată

Pentru marea masă a cititorilor, scriitori adevărați pot fi doar poeții sau romancierii și nu trebuie să ne iluzionăm în privința unei imagini publice deosebite de care s-ar bucura cronicarii literari. Chiar dacă au de îndeplinit actul critic cel mai ingrat, de filtru al producției literare curente, aceștia au totuși o situație privilegiată, care este recunoscută doar în interiorul breslei scriitoricești. Cronica literară reprezintă seismograful contemporaneității literare, întrucât nu se adresează doar unui anumit grup de cititori, ci mai multor categorii de public. Cronicarilor și recenzenților literari li se acordă o mai mare prețuire decât criticilor și istoricilor literari, ca să nu mai vorbim de eseiști și de teoreticieni ai literaturii. Se mai adaugă starea de fapt că iubitorii de literatură leagă în mod aproape necondiționat numele cronicarilor literari cu autoritate de tradiția și de prestigiul unor reviste. Așa se explică de ce, adunate periodic în culegeri, cronicile literare nu mai stârnesc interesul pe care l-au avut în momentul apariției în paginile revistelor. De aceea, direcția unei reviste este atribuită de obicei ideologiei literare a echipei de cronicari și recenzenți, într-atât de puternică este identificarea între ceea ce se scrie din partea lor și numele publicației. Evoluția unui scriitor, de la debut până la consacrare și, eventual, până la canonizarea prin manualele școlare (tot mai rară astăzi) este marcată de filtrele puse de cronica și critica literară. Înclusiv intrarea în U.S.R. este condiționată – vai! – de receptarea critică avută de cărțile depunătorului de dosar.

În ultima vreme câștigă în mod evident teren ideea, venită din partea unor critici tineri, că o carte trebuie să conțină, mai mult decât valoare literară în sine, una ideologică, ei așezând deasupra principiului moralității intrinseci a scrierii pe acela al moralității determinate de un anumit conținut tematic, mai ales de ordin comunitar (supraviețuirea în marginea societății, viața grea a boschetarilor, evidențierea principiilor corectitudinii politice, acuza de ridiculizare din partea majorității a minorităților de tot felul – etnice, sexuale, religioase etc.). Or, marile idealuri comunitare au calitatea de a conferi prin ele însele operei și însemnătate morală pe lângă valoarea propriu-zis estetică. Criticii neogheriști sunt convinși că tema este deasupra scriitorilor (mă refer la scriitorii veritabili), că aceștia își pot propune să „compună“ pe o temă dată de centrele lor de influență.

Acest nou curent critic abătut la noi dinspre Studiile culturale îmbibate de pragmatism ideologic ignoră primatul esteticului, practicând indiferentismul axiologic. Știm că mesajul ideologic poate fi exprimat doar în interiorul valorii estetice și a te referi doar la conținutul ideologic înseamnă a ignora noțiunea de semnificație artistică. Ideile și tendințele ideologice nu conferă valoare unei cărți, ci tocmai adevărata literatură pe care aceasta o conține le dă credibilitate. Oricum ar fi motivat, discernământul de valoare trebuie să existe, dar criticii teziști de astăzi nu îl mai corelează cu concepția ideologică, devenită suverană pentru ei. Producția literară devine, în vederile tezei funcționale a neogherismului, un simplu și subsidiar pretext pentru discursul ideologic. Desigur că scriitorii trebuie să adere la marile idei și la problematica epocii, dar sentimentele exprimate prin rânduri generoase nu pot garanta prin ele însele valoarea estetică. Pentru spiritele critice, valoarea unei scrieri se sustrage oricărei înregimentări ideologice, iar judecarea ei axiologică este una singură și bună.

 

Dan STANCA

Căderea în timp

Ca scriitor aproape bătrân am parcurs mai multe etape. În primul rând a fost perioada din tinereţe când, recunosc, nu-mi păsa dacă textele mele sunt sau nu luate în seamă. Perioada aceasta a durat destul de mult, dar acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că a fost, ca să zic aşa, o vârstă paradisiacă. O spun cu toată răspunderea: Scriitorul e cel mai fericit atunci când nu-i pasă de ce se zice despre el. Dar vremea aceasta se duce şi ea, aşa cum se duc anii unul câte unul, cum, vorbă mare, se duce şi viaţa… La un moment dat, ca şi cum ai trage cu coada ochiului spre ceva până atunci interzis, începe să te intereseze ce reacţii determină literatura ta. Eşti însă în continuare convins că opinia unuia sau a altuia nu te poate disloca. Tu rămâi acelaşi autor care crede în forţa scrisului său până-n pânzele albe. Dar ceva-ceva, fie şi cât negru sub unghie, tot s-a clintit. Bunkerul persoanei tale nu mai e atât de solid. Echilibrul său are de suferit. Tu, autor, deşi pretinzi că eşti imbatabil şi deci nu te interesează ce spune „gura lumii“, nu mai ai totuşi aceeaşi siguranţă şi citind, fie şi cu ochii pe jumătate închişi ce a apărut într-o revistă despre ultima ta carte, simţi o vagă destrămare. Ironia face ca laudele şi criticile să aibă cam acelaşi efect. Dacă, de exemplu, eşti lăudat, te întrebi dacă nu cumva respectivele cuvinte sunt false, dacă omul care scrie despre tine chiar crede ce a pus acolo în pagină etc., şi de la sine înţeles nu te simţi bine… Dacă te demolează, atunci te copleşeşte amărăciunea. Unii tineri nu-şi mai revin din şoc. Dar de abia din clipa aceasta poţi spune că ai devenit autor profesionist. Astfel am intrat în următoarea perioadă a existenţei de scriitor, aceea când te interesează ce se spune despre tine. Pe măsură ce trece timpul interesul devine din ce în ce mai accentuat. Arzi de nerăbdare să vezi cum e primită şi privită cartea ta… În asemenea condiţii faci şi grava impoliteţe să-l tragi de mânecă pe critic şi cumva să-i ceri socoteală pentru faptul că a cam întârziat cu formularea unei opinii. Criticul nu-ţi zice nimic, dar se uită într-un anume fel care îmbină dispreţul cu compătimirea. Te retragi cu coada între picioare şi te pui pe aşteptat. Ceea ce înainte reprezenta tocmai o calitate, aceea de-a nu-ţi păsa de opinia critică şi de-a-ţi vedea în continuare de scris, a devenit acum o mare povară. Depinzi aproape sută la sută de respectivele opinii şi dacă ele nu vin, te laşi pe tânjală, nu mai scrii, etc… Mă întrebaţi care ar fi acum a treia etapă… Nu ştiu care e, probabil nici nu există. Din paradis scriitorul a căzut direct în timp şi în istorie. La chute dans le temps, vorba lui Cioran, e mai adevărată ca niciodată. În timp şi în istorie trăind, autorul e un bătrân fără speranţă, fără iluzii, fără vise… Îşi dă seama ce fericit a fost odinioară, dar pe de altă parte, inteligenţa îi spune că fără şocul căderii literatura sa nu ar mai fi fost literatură, ci un obiect de uz privat, ca, bunăoară, un pahar de vin dat pe gât pentru a uita celelalte nefericiri…

 

Mircea STÂNCEL

Pentru un punct de vedere estetic

Nu se poate literatură fără critică de întâmpinare! Doar criticul literar de profesie este cel care selectează cărțile apărute, ce merită a fi recenzate, el este cel care face și critică evaluativă, adică vede evoluția literaturii în timp. Spunem așa chiar dacă pentru unii e tautologie. El citește critic și scrie critic. Se pot scrie însă „cărți“ fără ca relația cu cronicarul să funcționeze. Și asistăm astăzi din plin și la o astfel de „literatură“. Apar sute de cărți din această categorie ultimă pe care presa literară, care se respectă, nu le sesizează aproape deloc. Cronica literară este forul care atrage atenția cititorilor asupra calității cărților. Scriitorul de performanță și criticul literar sunt în tandem. De ce? Pentru că înțelegerea textului și destinația lui aparțin criticului, care face sau contribuie la istoria literaturii până la urmă. Cronicarul literar este omul care sesizează atunci când o carte aduce noutăți în literatură sau, din contră, când cartea nu are nimic comun cu literatura de performanță. El vede starea nesănătoasă a cărții; aici este și rolul important al revistelor literare, pentru că ele iau temperatura literaturii și sesizează, imediat, trendul perioadei.

E adevărat, fiecare critic literar interpretează un text prin lentila unei teorii literare, pe care o consideră importantă și autentică. El urmărește tendințe. Mai știm din trecut, de asemenea, că laudele nemeritate ale criticului îl distrug pe scriitor, îi alimentează eșecul.

Sunt semnale, de mai multă vreme, că traversăm o criză a criticii literare, dar acum, după ce Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu și Dan Cristea nu mai sunt în viață, imaginea crizei de care vorbești este mult mai vizibilă, iar golul lăsat în urma lor nu poate fi umplut curând. Cu atât mai mult acum când „criza legitimării“ în literatura noastră devine din ce în ce mai îngrijorătoare, chiar dacă știm că orice opinie este subiectivă prin definiție. Cine mai poate judeca bine? Și judecata bună este legată de estetică! Se poate pune întrebarea: Cine va juca rolul autorității critice și prestigiului în literatură de acum încolo, în evantaiul de comentarii literare de toate felurile? Și, de asemenea, cum va mai arăta canonul literar dus până la capăt? Sunt întrebări legitime, la care răspunsul este greu de dat.

Critica de întâmpinare are o gamă largă de abordări. Prin orice lentilă lucrează, criticul literar încurajează sau descurajează autorul. El contribuie la o înțelegere mai profundă a operei literare, pe de-o parte, iar pe de alta, oferă cercetătorilor literari noi perspective asupra textului.

 

Liviu Ioan STOICIU

A rămas valabil doar spiritul autocritic al scriitorului

În ultimii zece ani s-a acutizat ruptura dintre generații, la nivel critic (în ultimii zece ani critica de întâmpinare fiind pusă sub semnul întrebării chiar de criticii noilor promoții, dacă ea mai are vreun rost). Și eu tot încerc să înțeleg: în lipsa criticii de întâmpinare (se subînțelege, în lipsa citirii cărții cu spirit critic „estetic“, singurul valabil în a demonstra că are valoare o carte), oare cum se impune o valoare, o ierarhie literară? În ultimii zece ani au tot apărut autori noi și cărți originale care au fost „premiate“ în interiorul acestor grupuri post-douămiiste (a celor ce ignoră lumea literară profesionistă, reprezentată de membri ai Uniunii Scriitorilor), cum Dumnezeu au fost „apreciate“, după ce criterii? E vorba de premii exclusiviste (puține și nesemnificative), dedicate numai acestor grupuri post-douămiiste (puse pe baricadă adversă față de revistele și premiile Uniunii Scriitorilor, „reformiste“). N-am găsit un răspuns – anual continuă să fie premiați autori (și cărți) în regim închis din aceste grupuri post-douămiiste. Dacă e sau nu o valoare cartea scrisă de membrul acestor grupuri post-douămiiste o hotărăște numai editorul care îi publică o carte? Că de succes la cititori nu se poate pune problema. Iar critica literară lipsește la cărțile lor (sau e profesată de câțiva critici necredibili, veleitari). În condițiile în care aceste noi promoții nu au reviste ale lor care să promoveze cronica literară și criticii lor evită să publice (fie și „studii“) în revistele Uniunii Scriitorilor. Întrebat cum se mai stabilește valoarea („canonul literar“) la noi, un critic post-douămiist, Alex Goldiș, a răspuns senin, zilele trecute: E foarte clar că azi canonul literar nu se mai stabilește de către criticul X și nici măcar de către o sumă de critici. A dispărut și un fel de vasalitate a scriitorului față de autoritatea critică, de la care aștepta confirmarea absolută. Juriile nu mai sunt alcătuite exclusiv din critici. Azi, consacrarea se face și în anumite cercuri scriitoricești, cluburi de lectură, medii online, iar cititorul obișnuit a devenit el însuși o voce care se aude tot mai mult. Câteodată, când vrei să afli ceva repede despre o carte, mergi mai degrabă la rating-urile Goodreads decât la cronicile avizate. Nu e penibil?

Sigur, traversăm o criză a criticii literare. Încep să cred că e în firea lucrurilor ce se întâmplă, că așa sunt vremurile, critica enervează spiritele mai sensibile, e mai bine să fim egali cu toții și în literatură, conform „drepturilor omului“ (nu contează că nu ne naștem egali, corectitudinea politică e obligatorie). Lasă că și stâlpii criticii noastre de întâmpinare, Nicolae Manolescu și Eugen Simion (după o viață dedicată cronicii literare), au abandonat după Revoluție cronica literară. Sau că juriile la premiile care contează sunt conduse îndeosebi de eseiști care nu scriu critică de întâmpinare (și, e de la sine înțeles, nu citesc poezie și proză originală română, „din principiu“; dar au funcții, eventual, și au… autoritate literară, motiv să fie numiți și în jurii; eu susțin că genul acesta de eseiști-necititori fac politică literară) și premiază prieteni de ai lor sau după simpatii… Mă tot repet, reprezentanții criticii tinere, Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache, ne dau speranța că nu va muri cronica literară, viitorul criticii noastre depinde de rezistența lor în fața valului post-uman-modern, de nivelare, de relativizare a valorii. Și cât vor mai trăi criticii de întâmpinare din generațiile ’60-’80, cronica de întâmpinare va avea rolul ei important, va cerne și va scoate în evidență valoarea – scriitorii adevărați le vor mulțumi pentru onestitatea efortului critic lui Mihai Zamfir sau Cornel Ungureanu (autori de istorii literare), Ion Pop și Gh. Grigurcu (premianți și ca poeți) sau Irina Petraș. Și optzeciștilor Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, N. Oprea, Vasile Spiridon; sau Cristian Livescu; sau Gabriel Coșoveanu și Angelo Mitchievici, Dan Gulea. Nu mai pun la socoteală poeții care tot scriu critică literară de top (activi azi; mulți au scos cărți de critică), de la Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Gellu Dorian, Romulus Bucur, Vasile Dan, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Daniel Corbu, Octavian Soviany, Mircea Stâncel sau Gabriela Gheorghișor și Horia Gârbea, Adrian Lesenciuc, Andrea H. Hedeș, Menuț Maximinian, Gabriel Nedelea; sau Constantin Cubleșan și Toma Grigorie, ei îmi vin acum în minte. Eclipsa spiritului critic se mai amână prin ei, dar nu prea mult, din păcate…

Cum e de făcut critica de întâmpinare? Critică subiectivă, „la cald“, nu obiectivă. După mine, o critică literară intuitivă, impresionistă, pe criterii estetice (care să țină cont de câștigurile sufletești din epoca în care trăiește autorul, descoperite în biografia lui; câștiguri sociologice, nu ideologice).

 

Traian ȘTEF

O cauză pierdută

Avem o singură revistă săptămânală.

Niciun cotidian nu are un supliment literar săptămânal care să conțină și cronică literară.

12 cronici literare (într-un an) dintr-o revistă lunară nu cred că fac critică de întâmpinare, ci mai mult de valorizare (uneori amicală).

Nu cunosc niciun critic tânăr, de până la 30 de ani, care să mizeze pe cronica literară.

Tinerii care ar putea-o face preferă studiile de tip universitar.

Nu se poate trăi în România decât în sărăcie dintr-un salariu exclusiv de redactor de revistă literară.

Autoritatea unui cronicar literar se dobândește în timp și se construiește ca o instituție.

Noile generații se pare că preferă aprecierile de pe facebook.

Se pare că nici nu mai e posibilă o critică de întâmpinare cu rost, iar cei ce vin în literatură nici nu mai au nevoie de ea.

Nici noi, optzeciști de 70 de ani, nu mai suntem așa de interesați. Am avut parte de ea la timpul potrivit, iar acum ne interesează mai mult istoriile literare (câtă ciudă pentru unii care n-au intrat in Istoria… lui Manolescu!).

Așadar, ne întrebăm în zadar, de dragul artei, cum ar trebui să fie…

 

Florin TOMA

Responsabilitate și critică literară

Mai întâi, o remarcă foarte tristă! Plecarea dintre noi, în ultimele luni, a trei dintre cei mai străluciți critici (Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu și Dan Cristea), al căror lider incontestabil a fost și este profesorul NICOLAE MANOLESCU, încarcă greu suportabil, cu o apăsătoare povară de semnificație, ireparabila pierdere. Dar nu și a operei lor. Aceasta nu s-a pierdut, nu s-a risipit în neant, n-a plecat în eternitate împreună cu autorii ei, ci ea a rămas aici, sub ochii noștri și în mințile noastre, ca un reper inconturnabil al patrimoniului cultural românesc.

Întotdeauna mi-a plăcut această sintagmă, „critica de întâmpinare“. Fantezia prozatorului închipuie o scenă aproape de basm. Când consideră că a terminat o lucrare și a scris în josul ultimei pagini cuvântul „Sfârșit“, autorul o ia în brațe și iese din țarcul creațional. Dar nu apucă să dea piept cu zarva asurzitoare și vuietul uriaș al valurilor de cititori, aflați tot timpul cu mâna întinsă, că îi și apare în față criticul. Care-i spune: „Bonjour, dragă, sunt criticul de serviciu și am venit să vă întâmpin, pe tine și pe opera ta. După ce vă citesc pe amândoi, îmi dau cu părerea, adică efectuez actul critic și apoi, transmit totul mai departe, spre consum, cititorilor care de-abia așteaptă să înfulece. Opera. Doar opera!“.

Nu se poate literatură fără critică de întâmpinare. Criticul are nu numai o obligație de extremă urgență în a poposi primul pe ogorul operei, spre a judeca valoarea acesteia, dar și o responsabilitate enormă în fața uriașei mase de cititori înfometați, ce se învolburează frenetic și nervos în spatele lui. După ce „întâmpinătorul“ a dat semnalul pozitiv, abia atunci începe balamucul și opera trece la sfârtecat de către criticii care stau toată ziua cocoșați pe cărți, până când ochii li se fac roșii… ca un semafor (scuze, așa sună o reclamă pentru picături de ochi: „Ai ochii roșii ca un semafor!“).

Sigur că, odată cu criza civilizației (ce cuprinde absolut toate palierele societății), se poate vorbi și de o criză a cărții, a lecturii, a literaturii și, implicit, a criticii. Cu efecte devastatoare în educație și instrucție. Amenințarea din ce în ce mai monstruoasă a hipertehnicii, a spațiului virtual, a internetului, a „inteligenței artificiale“ – care e gata să ardă în iad creierul uman, cu neuronii și sinapsele aferente, acelea care alcătuiesc fructul cel mai original al ființei umane: fantezia (sau cum scrie pe unele firme de haine second-hand, Visul imaginației!!) – aduce grave prejudicii actului critic. Chiar dacă Omul, filosofic vorbind, este o ființă contradictorie, uneori o himeră, un monstru, o imagine a haosului și o îngrămădire de contradicții, cu toate acestea, AI nu va reuși în veci să recurgă la hermeneutică sau la actul de creație. Pur și simplu, pentru că acestea presupun îndumnezeirea.

Vestea bună este, însă, că, în spatele marilor nume ale „agregatului critic“ din literatura română, se aliniază astăzi un corp fragil și gingaș de savanți tineri, sprințari, cu priviri adânci și sondări profesioniste asupra operei literare. Fenomenul certifică peremptoriu o realitate încurajatoare. Urma clasicilor în conștiința națională, totuși, nu s-a șters.

În ce privește motivația și, mai ales, „tehnologia“ intimă, de interior, a actului critic, eu cred că nu există o „altă manieră“ decât aceea estetică. E singura capabilă să înlocuiască criterii străine (de multe ori extra-literare sau sub-morale) și să stăvilească tot felul de intervenții înfuriate, rugăminți mieroase, fățărnicii ostile ori amenințări otrăvite, care, ca în orice lume, continuă – cu sau fără voia noastră – să-și facă mendrele.

Dar, chiar dacă criticul, vorba lui Winston Churchill, „are toate virtuțile care nu-mi plac și niciunul dintre viciile pe care le admir“, prozatorul din mine e convins că dreapta judecată a instanței lui și corecta cumpănire asupra strădaniei ce face să strălucească o carte sunt indelebile. Precum amintirea strămoșilor lui!

 

Cosmin Andrei TUDOR

Critica și prezentul ei

Toate întrebările anchetei conduc spre aceeași temă: criza. Dar să o luăm pe rând. Cred că se poate face literatură fără critică de întâmpinare. De fapt, cred că se poate face literatură fără niciun fel de critică. De ce nu? Mă întreb câți dintre cititori se duc, înainte sau după ce au citit o carte, să vadă ce a scris cutare despre cartea respectivă. Sau câți deschid o istorie a literaturii? Probabil, doar cei foarte interesați de fenomenul literar, în toată complexitatea sa, fac aceste lucruri. Deci, din punctul de vedere al masei cititorilor, literatură fără critică se poate. Pe de altă parte, literatura fără critică nu rămâne; în continuare cred că se poate, dar nu rămâne în timp. În zilele noastre, mai ales, cred că problema criticii (și a literaturii în general) ar trebui pusă în termeni de memorie. Probabil că suntem martorii unei eclipse, dar nu numai a spiritului critic, ci și a spiritului artistic, estetic, etc. Sau poate chiar a spiritului însuși. Îmi vine în minte celebra „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. Poate că începe să nu fie. Traversăm nu numai o criză a criticii, dar și o criză a artei în general. Și critica este o artă. Deschideți televizorul sau internetul și veți vedea cum este aruncat în van cuvântul artist. Încetul cu încetul devine peiorativ, dacă nu s-a întâmplat deja. Aceasta ridică o problemă și mai mare: ce au de spus criticii, scriitorii, poeții în fața unei mări de artiști „consacrați“ (în sensul etimologic al cuvântului)? Orice ar avea de spus va fi auzit (probabil) la fel cum auzim noi, cei care citim această anchetă, cuvântul „artist“ sau cuvântul unui „artist“. Nu știu cum trebuie făcută critica, dar criteriul estetic trebuie să joace un rol important în viziunea criticului, pentru că am impresia că literatura (în special poezia) s-a îndepărtat de orice canon estetic. De asemenea, criteriul ideatic, marea de idei ascunsă în spatele fiecărui text, ar trebui să fie în prim-plan, pentru că și un text inestetic sau dezorganizat poate ascunde ceva important. Și criticul ar trebui să scoată asta în față, nu? Tema anchetei este de mare importanță și poate că eu am reflectat-o prea mult în ochiul publicului larg.

 

Cornel UNGUREANU

Criza culturii

1. Sigur că se poate face şi aşa . Dacă literatura devine comerţ, decisivă e reclama. Trebuie să facem reclamă editurii, autorilor, revistei la care scriem, cărţilor de lângă noi. Nu critica de întâmpinare trece pe primul loc, ci reclama, pe care o numim, uneori, critică de întâmpinare.
2. Traversăm o criză a culturii, a literaturii şi, desigur, a criticii literare. Suntem martorii unei eclipse profunde a scrisului artist – el are nevoie de „critică literară“, atât cât supravieţuieşte.
3. Cu spirit critic, privilegiind criteriul estetic, criteriul regional.Şi cel istoric. Rămâne decisivă personalitatea celui care scrie: a criticului care se (re)defineşte drept critic de întâmpinare.

 

Lucian VASILIU

Întâmpinarea Domnului

1. a) Fără critică?

Nu cred că este posibil nimic! De la DACIA LITERARĂ citire (Kogălniceanu, Iași, 1840) spre azi.

Fără întâmpinare?

Venind de la Alecu Russo spre zilele noastre foarte agitate, diverse și diversioniste, iarăși n-aș crede că este posibilă cultura în general. Fie că vorbim despre arte vizuale, teatru, filarmonică, operă, cinema, arhitectură sau balet.

Mai ales în haosul contemporaneității, unde este nevoie de susținută luciditate, de instituții credibile (inclusiv de presă culturală de calitate, de radio și TV, nu de maculatură națională!), de evaluare competentă.

În junețe, am scris despre cărți de debut (și nu numai), în reviste precum studențeasca „Dialog“ și în „Convorbiri Literare“, în anii de final 1980 și început de 1990. Despre autori precum Traian T. Coșovei și Ion Stratan, despre Marta Petreu și Magdalena Ghica, despre Matei Vișniec și Ion Mureșan, despre Florin Iaru, Nichita Danilov sau Nicolae Panaite.

Așa cum pe mine m-au bucurat și m-au ajutat rândurile/ paginile scrise de Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Laurențiu Ulici (celebra rubrică „Prima verba“ din „România Literară“), Eugen Simion, Marin Mincu, Radu G. Țeposu sau Mircea Mihăieș, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu sau Ion Bogdan Lefter și încă alți comilitoni indiscutabili.

Numele celor care au susținut și susțin spiritul critic actual, în sensul cel mai bun, este o realitate și o bucurie.

1. b) Mereu artele au fost în crize. În special literatura, mai disputată, aparent mai accesibilă publicului (prin școală, biblioteci, librării, anticariate, internet), să zicem, decât arta plastică (expozițiile, muzeele) sau filarmonica.

Eclipse au fost și vor mai fi. Ne întunecăm, ne luminăm. Ne copilărim. De-a Baba Oarba!

Experimentăm. Contestăm. O luăm de la capăt. Ne solidarizăm și ne desolidarizăm.

Deseori, cei mai buni critici sfâșie câmpul literar, se grupează, se regrupează în funcție de interese, viziuni, patimi, emuli, dependenți de orgolii omenești efemere.

Reamintesc doar un episod (pozitiv, exemplar, în timpuri delicate) din junețea mea literară bucureștean-ieșeană: prozatorul Corneliu Ștefanache reușise o grupare critică respectabilă la nivel național, la revistele Cronica, ulterior la „Convorbiri Literare“, cu tinerii Mircea Iorgulescu, Daniel Dimitriu, Val Condurache, George Pruteanu, cu încă relativ activii Alexandru Călinescu, Ioan Holban, Constantin Pricop, dar și cu mai retrașii din arenă Alexandru Dobrescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei și alții.

c). Nu văd critica, inclusiv cea de întâmpinare, exprimându-se fără conștiință, fără etică, fără responsabilitate! Fără credință profundă în ceea ce practică!

Nu este ușor să judeci: incomodezi mereu!

L-aș da de exemplu pe Gellu Dorian, care a citit atent, ani mulți, cărțile debutanților, scriind pătrunzător, argumentat, fără cedări contextuale.

Aș menționa, dincolo de nume consacrate, din diferite generații și promoții, precum Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, câteva spirite critice remarcate relativ recent: Gabriela Gheorghișor (Craiova), Grațiela Benga (Timișoara), Emanuela Ilie (Iași), Mirela Nagâț (București).

Dar și: Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Bogdan Crețu! Și încă mi-ar trebui spațiu tipografic pentru a elogia vârfuri ale criticii literare actuale, mai ales din zona universitară.

Semnalez cu bucurie câteva, doar, alte certitudini, din România de Est (Chișinău-Bălți-Cernăuți): Arcadie Suceveanu, Mircea V. Ciobanu, Lucia Țurcanu, Maria Șleahtițchi, Maria Pilchin, Nina Corcinschi, Aliona Grati, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu și mulți alții.

Aș enumera câțiva poeți care au scris și scriu foarte bine despre cărți de poezie: Ion Mircea, Adrian Popescu, Vasile Dan, Ioan Moldovan, Marcel Bârsilă, George Vulturescu, Daniel Corbu, Horia Gârbea, Adrian Alui Gheorghe!

Aș încheia cu versuri de Ioanid Romanescu, redactorul de revistă care m-a debutat în „Convorbiri Literare“, în vara anului 1973:

„Al dracului am fost în toate/ Greșind fundamental de-atâtea ori!/ Și, totuși, printre fericiți mă număr:/ Trăiască Poezia și Marii Visători!“

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Dacă critică nu e, nimic nu e

Răspuns concis la cele trei întrebări pe care Cristian Pătrășconiu, cu spirit critic, ni le așează în față; completând cu o întâmplare recentă, exemplară, cred, pentru o față a lumii noastre de azi.

1. Fără discuție, nu se poate literatură fără critică de întâmpinare. Rolul criticului care și-a asumat „meseria“ de cronicar este, în acest sens, esențială. Numai că, așa cum mărturisește Nicolae Manolescu, plecând de la ultima carte a lui Dan Cristea (două nume de „cronicari“ care au marcat epoca noastră și care ne vor lipsi enorm), este vorba de sinceritate critică, excluzând orice „tranzacție“ cu valoarea. Ca atare, rolul principal al cronicarului-critic literar este acela de a descoperi valoarea unei cărți pentru ceilalți. Remarc, la acest punct, că o serie importantă de scriitori, poeți, prozatori, eseiști, oameni de teatru au scris și scriu cronică literară. Cu succes.
2. și c.Legat de valoare, cred că singura modalitate de a face critică e aceea care se axează, cu spirit critic, pe criteriul estetic. Acesta este sensul critic. Într-adevăr, pe de o parte, asistăm azi la anumite controverse cu privire la exercițul

hermeneutic, legate mai ales de criteriul estetic ca unic, sau principal, dătător de sens, iar pe de alta, intenția manifestă de a întări autoritatea criticului. Cu alte cuvinte, în această mreajă a relativismului (fie din cauza lipsei fundamentului cultural, literar, filosofic al acestui demers, fie din aceea a lipsei unei axe polare valorice după care să se orienteze gândirea critică), se poate oarecum observa lipsa acelui „deget de lumină al criticului“, care să redea acestui act statutul profesionist. Din acest motiv, revistele literare sunt de maximă importanță, poate mai importante ca altădată (în frunte cu „România literară“ și spiritul ei critic, dar și al altor reviste din țară). Cronicarii acestor reviste (suficienți , cred, și de valoare, astfel că nu cred că în numărul acestora sau în demersul lor stă criza) sunt un bun al zilelor noastre, pe care trebuie să-l respectăm și protejăm cu atenție. Altfel, rămânem supuși promiscuității valorice, deformării și decăderii culturii umaniste, supuși tuturor conjucturilor (cum ar spune Ștefan Bănulescu).

De curând, am fost rugat de un coleg de breaslă (eu având o anumită funcție în Uniunea Scriitorilor) să-l întâlnesc pe un cunoscut de-al lui, autor, pentru a-i explica cum anume poate acesta să se „înscrie“ în organizație. A venit un cetățean, de vârsta a treia, și mi-a pus pe birou, fără măcar să se prezinte, cu numele, nu altceva, șapte volume de literatură diversă, publicate în ultimii trei ani. I-am citit numele pe coperta uneia dintre cărți. O carte nici groasă, nici subțire, scrisă în proză. Mi-a spus că el scrie de mult și că vrea să se înscrie în Uniune. I-am spus că e nevoie de cronici, câte două măcar pentru fiecare carte, apărute în reviste literare. Mi-a spus că el n-a scris niciodată cronici. Nu, dragă domnule, e vorba de cronici la cărțile dumitale, scrise de critici literari și apărute în reviste literare. Aha. Ce reviste, m-a întrebat, și ce critici. I-am înșirat câteva nume de reviste, inclusiv din orașul nostru natal (nu-l știam pe om, nu l-am văzut niciodată la vreo întîlnire literară). Mi-a spus că n-a auzit. Darămite de citit. După un moment de stânjeneală, și-a luat inima în dinți și mi-a cerut, tam-nesam, să-i „fac rost“ de niscaiva critici, din oraș sau din țară, nu are pretenții în acest sens, care să scrie despre volumele așezate în fața noastră. Și o întrebare de baraj: eu ce am scris la viața mea și cum am ajuns de stau acolo la biroul ăla din modesta redacție a „Euphorionului“ și sediu totodată al Filialei scriitoricești sibiene. A plecat destul de încruntat, nu înainte de a mă atenționa că mă va suna peste o săptămână, răgaz pe care îl am la dispoziție pentru a-i face lui, autorului, rost de critici și de cronici. Și că acceptă ca și eu să mă prenumăr printre aceștia!

 

Marcel VIȘA

Criteriul estetic

1. a) Mi-a plăcut și mi-a rămas în minte scurta definiție dată criticii literare de către unii dintre criticii noștri importanți, adică „un exercițiu de admirație“. Îți place atât de mult o carte încât simți nevoia pregnantă de a scrie despre ea, dar trebuie, de dragul echilibrului, să se întâmple și invers, adică atunci când îți displace o carte să te pui pe scris și să îi scoți în evidență carențele. Constat că se întâmplă tot mai rar acest lucru, și din această cauză avem de-a face cu un avânt permanent al veleitarilor de a publica, de a lansa jenante colaje de truisme și clișee învelite în coperți kitschoase, pe care, după cum puteți observa, mă feresc să le numesc cărți.

Deci, e bine uneori să îl supărăm pe autor, mai ales că din „supărarea“ aceea ar putea să învețe câte ceva.

Am citit recent un articol cu titlul „Cum vocile critice din jur devin în timp criticul nostru interior“, unde concluzia era că nu e bine să fim prea critici cu propria persoană, dar mă gândesc că în literatură este tocmai invers, e bine să citești cât mai multe cărți de critică literară și articole, astfel încât, inevitabil, să devii mai exigent, să îți îmbunătățești scrisul. Critica literară nu doar că este esențială în cadrul receptării unei opere, dar este și un punct de sprijin pentru cititor în a selecta mai ușor din noianul de cărți apărute prin librării sau biblioteci, titlurile bune.

Concluzia mea este că literatura, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate exista fără critică de întâmpinare. Doar o evaluare de specialitate poate contribui la înțelegerea și aprecierea unei cărți bune într-un context mai larg.

1. b) Percepția unei crize poate fi mai degrabă o reflectare a modului nostru evoluat de a interacționa cu literatura, nu neapărat o lipsă a analizei critice. Eu unul constat că ne aflăm într-o perioadă de tranziție, unde critica literară întâmpină dificultăți cum ar fi diminuarea interesului noilor generații pentru critica convențională și competiția cu media emergente. Avansul tehnologic și accesul la platforme digitale deschid noi posibilități pentru critici și cititori de a-și împărtăși părerile și de a se angaja în discuții literare, unele mai relaxate, altele mai încrâncenate, dar indiferent de schimbările de formă și context, critica literară își păstrează importanța și necesitatea.
2. c) Aici voi fi scurt, sunt un cititor care pune accent pe calitățile artistice și pe frumusețea operei, deci apreciez critica literară care pune și ea accentul pe aceste aspecte.

 

Răzvan VONCU

Înainte de „Dacia literară“

1. Desigur că se poate face literatură fără critica de întâmpinare. S-a făcut timp de milenii. Însă nu literatură modernă. Epos popular și folclor literar, medievalități, cântece de gestă și cronici, ba chiar și Dante, Shakespeare sau Cervantes au existat fără Sainte-Beuve. Și la noi s-a scris – cum s-a scris – până la Titu Maiorescu. Însă literatura modernă nu există fără o conștiință critică activă, formalizată ca atare.
2. Criza criticii literare nu se manifestă de ieri, de azi. Ea a început – ce-i drept, în forme mai blânde – încă din primii ani de după 1989, provocată de fractura politică și de împrejurarea că generația optzeci n-a prea avut critici care să preia ștafeta de la generația precedentă (criticii ei fiind șaizeciști). În arena receptării au pătruns, sub pretextul „înnoirii“ și al „ruperii lanțurilor cenzurii“ o mulțime de nechemați: unii lipsiți de simț critic, alții, de capacitatea de expresie, cei mai mulți, străini de imperativele etice ale profesiei. Unii dintre acești „nouveaux riches“ (vorba vine!) au devenit chiar „critici prestigioși“, profesori pe la universități din provincia provinciei și aspiră acum la Academie.

Apoi au apărut marile edituri, bursele, programele de traduceri și multele premii date de jurii care nu aveau nicio competență critică. Toate acestea au produs scriitori nevalidați, dar promovați insistent, precum și o iritare tot mai vizibilă împotriva a ceea ce mai rămăsese din critica de întâmpinare. Marile edituri, de exemplu, nici nu au nevoie de un examen critic al producției lor, ci de vânzări: pe o piață atât de restrânsă ca a noastră (39% dintre adulții români nu au citit niciodată o carte, 83% nu au intrat niciodată într-o bibliotecă), dorința editorilor e de înțeles.

După aceea și-au intrat în rol rețelele de socializare. Fiind virtuale, nimeni nu este, când intră pe aceste rețele, cel sau cea care e în realitate. E suficient, prin urmare, să te declari scriitor. Criticul care, citindu-ți producțiile, le declară insuficiente îți devine pe loc dușman, iar aceleași medii de socializare îți oferă și mijlocul facil de a te răzbuna. Mai ales că o poți face în deplină impunitate, morală și materială.

Firește, deci, că traversăm o gravă criză a criticii, în special de întâmpinare (căci maculatura critică universitară e mai înfloritoare ca oricând, mai ales că nu o citește absolut nimeni… cu excepția pseudo-criticilor care aspiră la Academie). De fapt, se uită adesea că literatura nu este o scară a lui Iacob, pe care să tot urcăm spre Nadirul estetic. Ea are suișuri și coborâșuri și lungi epoci în care fie nu se întâmplă nimic, fie se regresează către forme primitive. La numai câțiva ani după Eminescu, bunăoară, literatura noastră a coborât, pentru mai bine de un deceniu, în marasmul sămănătorist.

Acum, ne-am întors la epoca de dinaintea „Daciei literare“. A unei literaturi fără critică, în care se critică diletant autorul, iar nu opera (unii sunt buni indiferent cât de rău scriu, alții sunt aprioric răi chiar dacă scriu, de fapt, bine și foarte bine). Și în care opinia puținilor critici rămași în cursă nu mai valorează nimic, pentru că nu mai este luată în seamă decât de puținii cititori cu discernământ. Evident că absența spiritului critic nu o înregistrăm numai în literatură. Ea e prezentă, în forme chiar mai severe, în societate, în spațiul public, cu consecințe dramatice pentru performanța întregii națiuni.

1. Critica de întâmpinare poate fi făcută în multe feluri. Cu criteriul estetic sau cu criteriul moral, pornind de la idealitatea modelului clasic sau în dinamica scrisului contemporan, pe baza afinităților de gen sau ideologice. Grav este că, la noi, la ora actuală, ea nu se mai prea face cu nici unul dintre aceste criterii sau, dimpotrivă, este practicată într-un amestec năucitor, în care interesele personale (ori ale unei edituri) se îmbină cu aprehensiunile ideologice și cu totala ignorare a imperativului etic al judecății de valoare.

Într-o societate democratică nu poți impune o anumită direcție. Prin urmare, pot doar să arăt că istoria literaturii semnalează riscurile criticii practicate ideologic sau cu catehismul moralei curente: o literatură minoră, lipsită de valoare, cum au fost scrierile socialiștilor sau ale sămănătoriștilor de la 1900.

De asemenea, aș atrage atenția că, după 1960, nu mai vorbim, maiorescian, de autonomia esteticului, ci numai de primatul esteticului. Criticii impresioniști nu sunt niște troglodiți incapabili să înțeleagă complexitatea textului literar care, pe lângă valoarea estetică, mai conține și alte fascicule de sens. Primatul esteticului, însă, ne avertizează că dacă un text nu are valoare ca literatură, nu are valoare nici ca altceva, oricât de nobile sau de generoase ar fi intențiile autorului/ei.

 

Varujan VOSGANIAN

Iedera și zidul

Arta înseamnă comunicare. Dacă nu ar fi așa, creatorul nu s-ar osteni să folosească un instrumentar care să poată fi decodificat. Fiecare autor ar folosi propria frecvență, dacă e muzician, sau un alfabet propriu și un fel de esperanto personal, dacă e scriitor. Comunicarea presupune dialog. Iar dialogul, în ce privește arta, în primul cerc al comunicării, are loc între creator și receptor. Dialogul nu se oprește aici, receptarea putând duce, apoi, la noi trepte ale creației. Desigur, există situații în care dialogul nu are loc sau este amânat, cum a fost cazul lui Schubert, care, dintre cele nouă simfonii ale sale, nu a auzit-o în timpul scurtei sale vieți decât pe a doua, într-o formulă instrumentală restrânsă. Când dialogul nu are loc, responsabilitatea este, de cele mai multe ori, a autorului care, fie este neinspirat, fie depresia sau pudoarea îl opresc de a dialoga. Rareori, însă, o lucrare valoroasă a rămas în afara dialogului, chiar dacă uneori, cum s-a întâmplat în cazul lui Max Brod, prietenul și legatarul lui Franz Kafka, a fost nevoie de o intervenție a providenței.

Scriitorul, ca orice creator, se adresează cititorului pe care cel mai adesea nu-l identifică. El vorbește urechii lui Dionysos, așa cum a numit-o Caravaggio, fără să știe cine ascultă de cealaltă parte a peșterii. Și totuși, de cealaltă parte nu e doar o tăcere surdă și primele semnale care se reîntorc, identificabile de data asta, sunt cele ale cronicarilor. Faptele cronicarilor poartă un nume frumos: cronici de întâmpinare. Ai senzația că lumea întreagă n-a făcut decât să aștepte cartea ta și, din partea lumii recunoscătoare, vine o delegație de cronicari să te întâmpine. Noi, cei care scriem, n-are rost să fim ipocriți. Fiecare dintre noi, de la autorul obscur până la un Friedrich Nietzsche, a așteptat cu sufletul la gură primele cronici. Cred că nimic nu e mai trist decât lipsa oricărei reacții, absența cronicarilor fiind mai dureroasă pentru scriitor decât dezamăgirea lor. Urechea lui Dionysos era folosită de temniceri pentru a auzi conspirațiile sau mărturisirile celor întemnițați. Fără niciun răspuns, fără măcar o șoaptă de dincolo, creatorul ar rămâne captiv în propria creație, un întemnițat pe care fiecare nouă sforțare nu ar face decât să-l înlănțuie mai strâns. Nu există gratii mai neîndurătoare decât propriile speranțe eșuate.

Că o cronică de întâmpinare trebuie făcută fără spirit apologetic și fără severitate excesivă e limpede. Părtinirea, și într-o parte și în alta, e păgubitoare și pentru scriitor și pentru cititor. Valoarea estetică și nu biografia reală sau imaginară a scriitorului trebuie să primeze.

În ce privește starea criticii de întâmpinare, nu mă încumet să spun că e într-un anume fel pentru un singur motiv. Critica de întâmpinare e aidoma literaturii pe care o întâmpină. Mi-e greu să cred că un spirit critic fragil s-ar încumeta, fără nesăbuințe veleitare, să se măsoare cu o literatură puternică. Tot așa cum o literatură precară n-ar putea să genereze o critică de întâmpinare briliantă.

E drept că nu de puține ori criticile de întâmpinare sunt mai bine scrise decât cărțile pe care le întâmpină. Dar ca stare generală, cronica de întâmpinare e ca iedera. Nu poate fi decât cu o palmă mai înaltă decât zidul pe care se cațără.

 

Constantin ZAHARIA

Splendorile și mizeriile cronicii literare

Există două feluri de critică literară, ne spune Maurice Blanchot în prefața volumului Lautréamont et Sade (Minuit, 1963) : împărțită între Universitate și jurnalism, critica pare să fie un compromis între aceste două instituții. Fără a mai pune la socoteală că el, Blanchot adică, are dificultăți în a sesiza seriozitatea problemei. Desigur, nu în sensul că aceasta nu ar fi o întreprindere serioasă, de altfel autorul a practicat-o cu sagacitate și perseverență toată viața. Deși s-a consacrat unei critici nici universitare, nici jurnalistice, și poate că tocmai din acest motiv a fost unanim apreciat, Blanchot a publicat printre altele o serie de cronici în La Nouvelle Revue Française începând cu anii cincizeci. Știe deci despre ce vorbește.

Nu instituția critică este pusă sub semnul întrebării, ci fenomenul însuși: cum se face că un text despre un alt text poate scoate la lumină sensuri pe care cititorul obișnuit nu le vede fără ajutorul acesteia? De ce e nevoie de judecată de valoare? Oare cititorul de literatură nu e capabil să aprecieze singur ceea ce „lecturează“? Chiar are nevoie de o privire expertă pentru a sesiza sensul unui poem ori arhitectura unui roman? Comentariul, cronica, exegeza, oricum toate acestea nu schimbă nimic, opera rămâne aceeași, iar cititorul poate foarte bine să vadă în ea ceea ce criticul însuși nu a văzut, ori nu a putut să vadă. Toate aceste interogații, dilematice în fond și în esență insolubile, nu fac decât să deschidă fondul problemei.

Așa că mi se pare prudent să încerc să răspund la cele trei întrebări. Ele par să semnaleze un soi de îngrijorare cu privire la cronica literară și la statutul ei. Primo, desigur că se poate literatură fără cronică de întâmpinare, dar lucrurile sunt un pic mai complicate. Există, în primul rând, o anumită autonomie a literaturii, care nu are nevoie de comentariul critic pentru a exista. Odată lansată pe piață, cartea de poezie sau romanul intră într-un circuit comercial pentru a ajunge în mâinile cititorului. Sunt trei etape esențiale în acest mecanism: editură, librărie, cititor. Cronica intervine între a doua și a treia, iar rolul ei este acela de a propune celui din urmă o lectură care, în absența unor repere avizate, riscă să transforme inițiativa proprie în aventură. În mod normal, cititorul cumpără cartea știind (sau nu) dacă achiziția ei îi poate oferi satisfacție estetică. Dacă este prudent, atunci aruncă o privire prin presa literară, să vadă mai întâi dacă s-a scris despre ea, iar apoi pentru a-și facă o idee despre conținutul ei. Aici intervine talentul – și menirea – criticului. Un critic cunoscut și respectat de publicul cultivat poartă răspunderea propriei judecăți, căci într-o pagină justă el poate oferi o sinteză care îndeamnă (ori nu) la lectura unei cărți. Sunt cazuri de critici celebri care s-au înșelat prin contribuțiile lor. Sainte-Beuve, de exemplu, nu a acordat nicio atenție poemelor lui Baudelaire, preferând să scrie superlativ despre plumitivi mediocri, pe care posteritatea nu i-a reținut. Printre pleiada de critici din perioada Restaurației, nimeni nu a găsit de cuviință să scrie pozitiv despre Mănăstirea din Parma, singur Balzac, direct interesat de performanța absolută a lui Stendhal, îi consacră o „cronică“ de șaptezeci de pagini. Iar exemplele pot continua. Rolul cronicii se află pe undeva la răscruce, între lumea editorială și principiul estetic. Iar când critica de întâmpinare este făcută cu har, atunci ea se justifică pe deplin, devenind ceea ce s-ar putea numi un obiect artistic în sine.

Secundo, este bine să traversăm din când în când câte o criză, fie și numai a criticii literare (acum vreo 40-50 de ani se vorbea despre o criză a romanului). Dar ea nu schimbă nimic, pentru că a declara că suntem în plină criză a criticii literare nu va împiedica pe niciun critic serios să continue laborios munca de interpretare a unui corpus pe care l-a ales prin subtile afinități de structură ori estetice. Singura întrebare care se poate pune aici este cea legată de modul de articulare a discursului critic. Lăsând deoparte critica universitară, adesea pierdută printre repere teoretice greu de susținut de cititorul avizat, și aici intervine talentul, harul, vocația. Și nu mai puțin tipul de demers: de la critica zisă „impresionistă“ la cea hermeneutică, există o multitudine de modalități de abordare a literaturii, necodificată de improbabile canoane critice, ci impuse de personalitatea criticului. Iar aici, putem spune că avem tot atâtea genuri de critică literară pe cât critici serioși există. Așa că, orice criză a criticii (dar mă îndoiesc că este vorba de așa ceva) se traduce printr-o penurie de personalități.

Tertio, critica de întâmpinare nu poate fi făcută decât pe criteriu estetic. Nu există critică de complezență, iar dacă da, atunci nu este vorba de critică literară. Este însă adevărat că rolul cronicii fiind acela de a deschide apetitul pentru lectura unei cărți recent apărute, ea poate recurge la strategii de ațâțare a interesului pentru un autor proaspăt publicat. Este în fond benefic să întinzi o carte spre mâna publicului pentru a-i spune că da, merită citită, chiar dacă nu e vorba de o capodoperă. În fond, și literatura minoră are interesul ei, și e bine să nu rămână necunoscută.

Îmi amintesc de un pasaj din Nu-ul lui Eugen Ionescu, în care acesta se justifica pentru cronicile nefavorabile pe care le publica prin presa vremii. Un procentaj strivitor presupus de autor desemna cărți pe care posteritatea nu avea să le rețină. De unde, spune E. Ionescu, critica fără concesie a respectivelor cărți. Firesc, nu-i așa?

 

Florina ZAHARIA

Podiumul

Pentru un poet, critica literară este un podium.

Repere, valori, vocație, intuiție, perspective literare.

O scară pe care ar fi necesar să întâlnim și să recunoaștem acești indicatori. Însă realitatea, odată pătrunsă în poezie, încetează de a mai fi realitate pur și simplu, devenind altceva, după cum ne povestea Dan Cristea în Noile cronici de la Snagov, (Vecinul meu de la Snagov, poetul Eugen Suciu, pag. 211). Tocmai acest Altceva atât de generos poate fi analizat din mai multe direcții, dezvoltat în sens pozitiv, dar și în sens negativ. Aici intervine așa-zisa fractură pentru că Pân la podium te mănâncă/ Mențiunile modeste.

Zona de sud-est a vieții literare românești deține, din păcate, un podium destul de transparent. Există expresia un podium pustiu? Sau un podium aproape gol? Găsim explicațiile în Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură (Nicolae Manolescu, ediție revizuită, 2019) în care se folosesc expresii precum ultimul mohican al unui gen, se vorbește despre o ștafetă preluată de critici ai generației 2000, dar și despre cronica literară abandonată fără nicio explicație plauzibilă.

Dacă încercăm să înțelegem în profunzime fenomenul exercițiului critic autentic, în sens călinescian, de după 1989, poate cele mai viabile răspunsuri/direcții le găsim în volumul Critici români de azi (Răzvan Voncu, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2020): despre 30 de ani de clivaje și divergențe (critica literară) – despre metoda criticului fără metodă, despre Cronicarul de cursă lungă, despre Critica de întâmpinare sau Critica frumoasă.

Raportându-ne la aceste criterii și privind din bucățica noastră geografico-literară a filialei sud-est, trăim aici un mare gol în care, de ani buni, nu a crescut nimic. Suntem foarte săraci. Iar această amprentă ne distruge încet-încet imunitatea literară.

 

Mihai ZAMFIR

Doar în urma unei schimbări radicale de paradigmă

Cred că cea mai dificilă critică literară practicată este așa-numita critică de întâmpinare. O critică de întâmpinare, adică o critică unde se iau în calcul cărțile abia apărute. Dificultăților meseriei de critic în general li se adaugă unele cu totul speciale, care reduc drastic numărul criticilor de întâmpinare foarte importanți de până astăzi. Unui critic literar i se cere în mod special ceva. Și anume: o cultură solidă, formată prin lecturi îndelungate din autori naționali și universali. I se cere, apoi, un stil clar, lipsit de ambiguități, dacă se poate dotat cu formule memorabile. De asemenea, i se cere, mai ales, o opinie clară despre o carte sau despre alta, despre un autor sau despre un altul. Despre evoluția aceluiași autor. Toate acestea se obțin greu. Cu ani de muncă, lecturi repetate și exercițiul, dacă se poate zilnic, al scrisului. În cât timp se poate realiza această performanță? Fără îndoială că în ani și ani de efort. Consecința obligatorie ar fi: un critic la zi sau un critic de întâmpinare se formează de foarte multe ori în ani și ani de muncă. A transforma într-un critic de întâmpinare un tânăr care are douăzeci și ceva de ani și care abia a terminat facultatea e un lucru mai degrabă riscant. Acestor condiții obligatorii li se adaugă una, poate cea mai importantă dintre toate: gustul literar înnăscut. Intuitiv, sigur. Or, acest gust literar nu exită decât în afara lecturilor și a muncii. Este o trăsătură proprie, individuală; este ca și cum ai încerca să înveți un instrument muzical, fără să ai chemarea către muzică. Trebuie neapărat acest dat, să îi zicem abstract. Dacă totalizăm cerințele, vedem că această critică de întâmpinare are foarte puțini critici care optează în mod conștient și cinstit pentru ea. E mult mai ușor să te consacri unui autor, să faci istorie literară, să scrii diverse mici sinteze în legătură cu curentele literare decât să faci așa-numita critică la zi sau critică directă. Atingem paradoxul dramatic al criticului de întâmpinare. Și anume: a analiza prima selecție a unui autor, primul lui volum, cartea lui de debut – aceasta presupune un filtru foarte sensibil și foarte greu de manevrat. Este foarte greu să compui un asemnea filtru, pentru că numai celor trecuți printr-un asemenea filtru li se garantează, într-un fel, situația de autor, situația de scriitor propriu-zis. În fiecare literatură există sute și sute de critici, improvizați în fond, care își spun „critici de întâmpinare“. Dar faptul că ei se consideră astfel și faptul că, eventual, ei sunt considerați astfel de redacțiile unde lucrează nu înseamnă că sunt cu adevărat critici la zi. Aici e loc de improvizație enormă. Calitatea de critic la zi se verifică într-un singur fel: câți autori importanți ai lansat, la care debutanți ai fost suficient de inteligent pentru a descoperi valoarea, la care dintre autorii debutanți ai descoperit flacăra geniului? Adică acel dar pe care Providența îl dă foarte rar. În afara acestor condiții, improvizația poate să domnească, dar adevărata critică la zi e greu de atins. La noi în țară, mai ales după 1989, în ciuda atmosferei de libertate totală, în ciuda absenței cenzurii, în ciuda multiplelor posibilități de a te informa, de a călători etc., aproape că nu mai există critică de întâmpinare. De ce? Există sau sub forme incipiente, sau rudimentare. Marii critici care să urmărească literatura pas cu pas s-au dus, au dispărut. În plus, televiziunea și toate mijloacele electronice de difuzare a textelor, a literaturii și a criticii fac o concurență enormă; aceste mijloace au împins, oricum, departe, către marginea teritoriului cultural, critica de întâmpinare. Doar în urma unei schimbări de paradigmă foarte grave, radicale, critica de întâmpinare și-ar putea recâștiga locul pe care l-a avut mai demult.