Dintr-o reticență funciară față de stilul fabricat impus de educația literară, specialistul în studii clasiciste Paul Zarifopol a devenit un dușman ireductibil al curentului prin excelență raționalist care a fost clasicismul. Este plauzibil ca înăbușirea inhibitorie a emoției și eliminarea spontaneității de sub crusta lucie a erudiției – așa cum trebuie să se întâmple în cazul spiritelor clasice – să fi dus pentru strălucitul eseist la un sentiment de suprasaturație al spiritului său rafinat. În același timp, apărătorul ideilor gingașe a trădat o sensibilitate tipic modernă și, ca orice spirit modern, el a deschis întreg procesul neoclasicismului printr-o variată gamă de negații.
Fără a comite improvizații sau cârpeli ideatice, Paul Zarifopol a păstrat mereu linia elegantă și precisă de tip clasicizant în redactarea eseurilor sale. Dar cultivarea fragmentului neîncheiat, a glosării efemeridelor a dat naștere unor sentimente de respingere din partea spiritelor de tip clasicizant. Au intrat în discuție dimensiunile minime, desăvârșita nelimitare a scrierilor sale. Când se întâmplă un triumf al detaliului asupra întregului, iar cultul frumuseților fragmentare, episodice și izolate încearcă să eludeze rolul disciplinei de ansamblu, apariția spiritului anticlasicist devine inevitabilă. Paul Zarifopol a repudiat ideea de perfecțiune și de stil perfect ca ornament, de compoziție clasică (de efectuat în clasă…), cu început, mijloc și sfârșit după tipicul didactic. Referitor la virtuțile caracteristice stilului eseistului, Constantin Trandafir era de părere că: „«Stilul» lui Zarifopol este un stil al reflecției, dar neînchegat în operații conceptuale, ci întemeiat pe capacitatea de distingere a nuanțelor și de convertire a lor la expresie. Tovarășul lui Caragiale în depistarea de «perle» trebuia să aibă, la rândul său, o mare grijă pentru propriul stil, până la a-și fi însușit privilegiul de «voce» inconfundabilă, rar de întâlnit în critică” (Paul Zarifopol, Editura Minerva, București, 1981, p. 222).
De asemenea, Paul Zarifopol a repus în discuție corectitudinea și eleganța gramaticală, precum și caracterul vetust al teoriei neamestecului genurilor. Citind mereu alți și alți clasici, cu alți ochi și la alte pagini devenite tot mai clasice, eseistului i se părea că preceptele clasicismului devenite dogme apasă în chip tiranic asupra omului modern. Repudiind, cu viziunea largă a unui modern ce era, regulile rigide ale clasicismului, el susținea, în aceeași perioadă cu E. Lovinescu (amândoi având serioase studii clasice la bază…), dar în mod mai tranșant decât autorul Mutației valorilor estetice, ideea perisabilității artei și a evoluției gustului estetic.
Aidoma prietenului Caragiale, autorul încercărilor de precizie literară vedea și simțea monstruos, reacționând senzorial la stimulii exteriori. Referindu-se la un text al eseistului despre prietenul său, Mircea Muthu afirma: „Întoarcerea spre începuturile orale ale literaturii nu mai este posibilă, ochiul înlocuiește treptat urechea (s.a.) într-un proces oarecum compensativ. Ca și tableta lui Arghezi, eseul semnat de Zarifopol trebuie citit, adică văzut. Simpla lui înregistrare auditivă nu este suficientă: filigranul nuanțelor se pierde, după cum și «savoarea plastică» a expresiei ce dă contur ideilor, abstracțiilor. Caragiale e admirat și pentru modul cum echilibrează cele două tipuri de sensibilitate artistică, vizual și auditiv, într-o operă ce sublimează «un trecut și foarte vechi și foarte viu»” (Paul Zarifopol între fragment și construcție, Editura Albatros, București, 1982, p. 82). Înalta ținută aristocratică a spiritului, scrisul cu pulsiuni polemice în pofida autoizolării de lumea literară, oscilarea continuă între fragment și construcție, precum și trăirea unei drame numite a inteligenței în ceea ce-l privește pe Paul Zarifopol constituie mizele cărții lui Mircea Muthu.
A considera arta din punct de vedere estetic nu avea nimic a face cu „mofturosul estet”, așa cum reiese din eseul Capricii dogmatice (Pentru arta literară, I, Editura Minerva, București, 1971, pp. 345-352). Nesuportând estetismul monden, pentru Paul Zarifopol, „domnul care spune, dulce și senin, că e gata să gâtuie pe tată-său mai degrabă decât să nu-și potrivească, în lege, culoarea cravatei cu nuanța ochilor și tăietura gulerului cu linia sprâncenelor” rămâne un caraghios ce merită să fie supus batjocurii. Ceea ce în cazul persoanelor inteligente poate fi taxat drept cochetărie, la alții aceasta este, trecută prin grila de evaluare caragialeană, un simplu „moft”.
Revendicându-se de la preceptele autonomiei esteticului, junimistul întârziat nu a confundat niciodată esteticul cu estetismul și nici orice valoare în sine cu radicalizarea ei. Paul Zarifopol a militat pentru arta literară, dar i-a ridiculizat din plin pe toți cei care nutreau convingerea că prin considerații aferente domeniului istoriei, moralei, psihologiei, sociologiei ori etnologiei ar putea să exprime ceva pertinent despre problemele ei caracteristice. Desigur că nu punea la îndoială utilitatea factorilor respectivi, dar aceasta nu însemna că nu îi trata cu același dispreț pe „super-gingașii” esteți. Apărător al ideilor gingașe, eseistul declara pe un ton glumeț că îi stă în fire să sacrifice nu oamenii, ci ideile lor inepte: „Așa, m-am hotărât să pun în adevăr capăt sacrificiilor de oameni. Simt că e mult mai potrivit caracterului meu să sacrific idei. Sacrific ideile proaste despre literatură și genurile ei, despre vocația literară, despre gustul artistic, despre gustul public. Le sacrific, slujindu-mă de răposați – disecarea cadavrelor cel puțin e permisă europenește – iar uneori slujindu-mă de străini în viață, ceea ce fără îndoială este patriotic./ Să-mi sacrific compatrioții? Asta nu se poate./ Pe ei îi informez, frățește” (Manifest, în op. cit., II, p. 519).
Adrian Marino îl includea pe Paul Zarifopol estetismului integrant și dezintegrant (Dicționar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, București, 1973, p. 623). Considerat de critică a fi drept reprezentant al „estetismului”, al „caligraficului” în artă, el a avut mereu reticențe împotriva nesincerității și a pozei – dar mai ales a pozei în sens fotografic. Paul Zarifopol evita cu înverșunare să se fotografieze sau să fie fotografiat, mai ales în partea a doua a vieții. E posibil să fi suferit din cauza calviției, a staturii osoase și a trăsăturilor feței (un fel de figură uscățivă voltairiană sau gidiană la bătrânețe). Probabil că se considera urât, precum viitorul adolescent miop Mircea Eliade.
În remarcabila monografie pe care i-o dedică, Andreea Mironescu oferă o explicație interesantă mefienței arătate de Paul Zarifopol față de fotografie: „În fond, fiecare poate vedea într-o fotografie ceea ce caută să vadă. Imaginea imprimată pe hârtia fotografică, oricât de «reușită», nu poate spune adevărul despre persoana care privește cu un surâs vag de dincolo. […] Cu atenția sa exacerbată îndreptată asupra evoluției tehnicii artistice, Zarifopol nu avea cum să nu observe că, spre deosebire de portret, fotografia nu investește la fel de mult în «asemănare» ca efect artistic, ci mizează pe o asemănare fiziologică. Spre deosebire de portret, fotografia este o captură spontană, iar recuzita care încadrează subiectul astfel imortalizat, una minimă. Fotografia ar trebui deci să fie autentică, în opoziție cu portretul, care urmează adesea un canon artistic convențional. E însă foarte probabil ca Zarifopol să nu fi văzut lucrurile astfel. În ce-l privește, clișeul fotografic nu-și poate postula propria autenticitate” (Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol și critica modernității, Editura Tracus Arte, București, 2004, pp. 54-55). Se știe că eseistul contesta critica psihologic-biografică, repudiind vulgarizarea personalității cuiva prin metoda narativă a vieților romanțate.
În partea a doua a vieții sale, însinguratul Paul Zarifopol nu ieșea în oraș, nu se plimba pe Calea Victoriei și nu se arăta la Restaurantul Capșa. Ba adeseori pleca și la munte (precum mateinul Pașadia? – oare nu i s-a întâmplat un inavuabil sfârșit asemănător?). Eseistul era din fire un nonconformist plin de ciudățenii, dar nu se arăta a fi un dandy în niciun chip. Departe de orice formă de diletantism, pe care l-a combătut din răsputeri, Paul Zarifopol nu poseda nimic din trăsăturile unui dandy, așa cum l-a definit dandy-unul Charles Baudelaire în Inima mea dezvăluită: „un dandy trebuie să aspire a fi sublim fără întrerupere. El trebuie să trăiască și să doarmă în fața unei oglinzi”.
Paul Zarifopol a fost atras spre sfârșitul vieții de ideea carenței universale, de imaginea decrepitudinii și a exitus-ului. Având, probabil, energiile slăbite spre 60 de ani, sentimentul declinului fiziologic a luat locul impresiei de plenitudine și de vitalitate pe care o avusese până atunci. El, care trăda cel mai acut sentiment al pudorii în a se dezvălui, a fost cuprins de o sensibilitate de tip decadent și a scris, cu aproape o jumătate de an înainte de a se stinge în mod surprinzător (ca și prietenul Caragiale, la aceeași vârstă), o mărturisire deloc în spiritul clasicismului.
Este vorba despre o neobișnuită și prevestitoare confesiune în privința propriului sfârșit: „Moartea mea o să fie și ea un mănunchi de preciziuni. O să fie un este de amănunțimi, simțite cu toate simțurile de către acei care or să mă vază murind și mort. Astfel cum îmi știu înfățoșarea, pot să-mi văd bine, în minutul acesta, încovoierea nasului subțiat, cufundarea ochilor cu pleoapele închise, gălbeneala frunții și a urechilor, unghiile vinete, artificialitatea absurdă și puțin ridiculă a hainelor negre peste înțepeneala atât de convinsă a trupului./ Le-am văzut acestea așa de bine la alții; transpunerea nu e grea./ Așa va fi într-o zi, neapărat. […] Moartea mea, care îmi pare acum neîmplinită, stă realizată, deci precisă, din totdeauna” (Asediul perpetuu, în Încercări de precizie literară, Editura Amarcord, Timișoara, 1998, p. 510). Sunt gânduri funebre care nu au nimic a face cu idealul clasic de frumusețe, de armonie și de tinerețe perpetuă.