Despre cronica literară, encore et toujours – așa sună tema pe care am propus-o colegilor mei de redacție pentru ancheta literară/ masa rotundă/ dezbaterea din acest număr dublu al revistei noastre. Desigur, cititorii „României literare“ vor fi descoperit că formularea aceasta reprezintă titlul ultimului editorial publicat în timpul vieții de directorul „R.l.“ (în numărul 12, din acest an). Să alegem o astfel de temă de discuție împrumutând chiar sintagma lansată de Nicolae Manolescu înseamnă, evident, și o formă de omagiere a sa, dar și o modalitate de a aduce în atenție acest subiect, raportul dintre literatură și critica de întâmpinare, un raport definitoriu și preocupant pentru teritoriul literar.
Se poate închipui literatura fără evaluarea, fără cântărirea pe care le operează critica de întâmpinare? Cum ar arăta literatura în lipsa acestui instrument, critica de întâmpinare, exercitată prin recenzii și cronici literare? Probabil, folosind tot o analogie la care recurgea adeseori Nicolae Manolescu, în asemenea condiții literatura ar fi aidoma unui sac fără fund în care zac aruncate de-a valma fel de fel de tipărituri și din care se scoate la întâmplare ceva sau altceva, indistinct, înșelător și dezamăgitor. Ar fi, adică, haosul însuși. Dar să-i dăm cuvântul criticului, reproducând câteva pasaje din textul său, pomenit aici, în care, elogind volumul de cronici al unui alt nume proeminent al criticii literare și el dispărut de curând, Dan Cristea, Nicolae Manolescu își argumentează opțiunea pentru cronică literară ca prezență sine qua non spre corecta cartografiere a universului cărților de literatură:
„Cititorul va fi recunoscut în titlul editorialului meu jumătatea versului lui Verlaine: îl consider cea mai frumoasă exprimare a ideii de acum și totdeauna. Legătura cu cronica literară o las pe seama cititorului. Nu voi spune decât atât: n-aveam mai mult de patru sau cinci ani de când țineam rubrica de cronică literară în «Contemporanul» lui G. Ivașcu, când am publicat un articol despre specia critică respectivă; iar de atunci încoace, am revenit asupra condiției ei teoretice de multe ori. Ideile nu mi le-am schimbat, în fond, poate mi-am radicalizat poziția în vremea din urmă, sub presiunea noii critici de tip scholarship. Ceea ce vreau să adaug este că n-am pierdut nicio ocazie să scriu despre cronica literară.
Ocazia mi-o oferă, de data asta, culegerea de cronici literare a lui Dan Cristea, Noile cronici de la Snagov de la Cartea Românească, 2024.«R.l.» i-a consacrat deja comentariul absolut remarcabil al lui Răzvan Voncu. N-am, așadar, niciun motiv să scriu, la rândul meu, o cronică. Nu pot să nu profit de apariția unei culegeri de cronici cum n-am mai citit demult, poate de când apăreau precedentele două volume cu un titlu asemănător, localizate la Snagov, unde Dan Cristea trăiește de decenii bune. Cronica fiind într-o criză prelungită, de identitate, aș zice, Dan Cristea îmi oferă un binevenit material de discuție.
Prima condiție, dați-mi voie să spun după atâția ani de când scriu cronică, pentru ca să-și atingă scopul cronica de a întâmpina aparițiile editoriale, este să nu facă tranzacții cu valoarea cărților asupra cărților comentate. M-am confruntat de multe ori cu situația în care se aflau autori bătrâni, bolnavi sau recent decedați, cu a unor mari boși în instituții de partid și de stat, de care uneori depindea în mod direct publicația în care scriam, sau cu a unor scriitori așa zicând intangibili. Am renunțat la rubrica din «Contemporanul» după zece ani, când noul director, succesorul lui G. Ivașcu, n-a vrut să-mi publice cronica la Marele singuratic, romanul lui Marin Preda. Nu refuzul de a o publica m-a determinat să renunț, ci motivația lui: nu e bine să-l supărăm pe autor.
Am citit cu mare plăcere cartea lui Dan Cristea pentru imparțialitatea judecăților lui. N-am observat să se fi pliat pe judecățile altora. Nici să-i fi menajat pe autorii protejați de propria reputație…“.
Așadar, care ar fi însușirile pe care se cade să le aibă o cronică literară pentru a-și îndeplini misiunea de îndreptar literar? Și care ar fi însușirile neapărat necesare criticului care se devotează criticii de întâmpinare? Bineînțeles, se cere cronicilor să demonstreze spirit critic și să afirme primatul esteticului. Iar ca să se atingă aceste deziderate e nevoie din partea criticului de o solidă știință de carte și de gust literar sigur. Sunt calități rare. Din ce în ce mai rare.
Nicolae Manolescu remarcă și alte condiții la rândul lor obligatorii pentru un cronicar literar: „să nu facă tranzacții cu valoarea cărților comentate“, „respectul față de canon“, „corectitudinea judecăților“ și „imparțialitatea judecăților“ care nu trebuie nici „să se plieze pe judecățile altora“, nici „să-i menajeze pe autorii protejați de propria reputație“.
Luând seama la aceste însușiri trebuincioase cronicarului literar, vedem că, fapt important, ele țin nu doar de domeniul strict intelectual, ci se extind la sfera însușirilor morale. Cronicarul literar, ca să dobândească autoritate profesională, ca să fie o autentică instanță de valorizare, se cade să demonstreze și tărie de caracter, demnitate, onestitate, curaj, să țină la principii mai mult decât la poziția sa socială. Ceea ce se întâlnește încă și mai rar.
Se afirmă că în evaluarea critică doar valoarea unei cărți contează, sentimentele, de simpatie sau, dimpotrivă, de antipatie, de ostilitate ale criticului față de autor nu trebuie să afecteze judecata de valoare asupra acelei cărți. Asta într-o lume ideală. Însă, în realitate, știm, lucrurile nu stau așa: de atâtea ori resentimentele primează, sub masca onorabilă a exigenței critice sunt demolate cărți de valoare ori, invers, în funcție de interes, sunt ridicate-n slăvi exerciții literare modeste. Tranzacționismul a devenit un fel de molimă a criticii de întâmpinare. Întâlnim exasperant de multe cronici complezente sau chiar mincinoase, care sunt expresia unui troc la scară largă, cu favoruri reciproce între actanții vieții literare.
Ca să nu mai vorbim că valoarea estetică înțeleasă ca unitate de măsură esențială a unei opere începe să fie eludată și își fac locul alte, ciudate, atitudini față de literatură, de exemplu literatura ca expresie a corectitudinii politice sau literatura văzută ca preocupare recreativă, fără ambiții estetice. În judecarea unui scriitor, tot mai des se întâmplă că valoarea în sine nu mai e luată în calcul, faima (confundată nu o dată chiar cu prestigiul!) se obține prin operațiuni de marketing , de reclamă.
De aceea nu e de mirare că, astăzi, critica de întâmpinare își pierde autoritatea, importanța și eficiența, iar literatura, fără o balanță credibilă, a intrat într-o criză care se adâncește continuu.