Vrem-nu vrem, evoluția lumii, că o fi progres, că o fi doar înaintare tâmpă-n timp, se desfășoară cu sau fără participarea tuturor generațiilor. În vremea când sufletele celor care consumau produse artistice – în general oameni cu învățătură și cu un anume nivel fel de educație – căutau frumosul, artele – și ele – aveau drept scop realizarea estetică. Pe scurt, esteticul domina, cel puțin în arte. Când utilul a luat locul esteticului, și-a băgat nasul și urâtul. Nu, nu vă grăbiți să vă referiți la „bubele, mucegaiurile și noroiul“ lui Tudor Arghezi, evoluția asta, unii ar zice declinul, începuse demult când, la noi, marele poet a șocat, scoțând cumva publicul cititor românesc din inerția care-l mai caracteriza încă. Începuse cu Baudelaire, poate și mai demult, cu Villon și Rabelais. Atunci, ca să se acomodeze cu noul progres, lumea culturală a extins domeniul esteticului, astfel încât să încorporeze și ceea ce conta cândva drept urât, dar acum/atunci exprimat artistic.
Dar oricine știe sau ar trebui să știe că evoluțiile nu se opresc niciodată: „e veșnică pe lume doar schimbarea“ proclama poetul romantic Percy sshe Shelley (1792-1822), într-unul dintre anii aceia îndepărtați. Scris cam în vremea când schimbarea cuprindea zona industrială, provocând, în Anglia, probabil cea mai avansată economie europeană a epocii, cunoscutele răscoale ale țesătorilor împotriva mașinilor de țesut. Să fi fost schimbarea lui Shelley o reflecție în oglindă a celei industriale? Poeții, încă visând la perfecțiunile estetice, se adaptau? În adolescența-mi se tradusese în limba noastră care-i cum știm că e, cartea unui poet belgian de expresie franceză, Emile Verhaeren (1855-1916), intitulată Orașele tentaculare. O evidentă încercare de a cânta lumea nouă, în care intrau ei atunci, lumea întreagă, de fapt, fără să-și dea seama. Deci vreun secol de când celălalt poet, romanticul Shelley, anunțase principiul director care ducea lumea înainte, cel puțin în timp dacă nu și în altele. Cum pentru a câștiga ceva trebuie să accepți să pierzi ceva, odată cu sporirea confortului, prin tehnică și invenții de tot felul, sporire mai întâi la unii, pe urmă și la alții, niciodată, însă, la toți, a fost nevoie ca, la fel de neștiut (sau ne-simțit), să se piardă seninătatea, liniștea esteticului, a frumosului, chiar dacă i se lipise cândva și urâtul.
Cine a crezut că evoluția se oprește aici s-a înșelat. Ea continuă. Cei care se opresc mor, dacă nu fizic, măcar social. Evoluția care putea determina dramele șomerilor, devenite azi banale, dar și crahurile bursiere, nu era, totuși, pe-atunci, așa de vioaie ca-n zilele noastre. Lumea veche prefera obiceiurile de altădată. Regimurile comuniste, în fond niște dictaturi mafiote acoperite cu principii în aparență generoase (în românește s-ar spune „mâțe vopsite“), asta încercau să păstreze: să scoată lumea din curentul progresului general, pentru că altfel clanurile bolșevice și-ar fi pierdut puterea, așa cum s-a și întâmplat în cele din urmă.
Ei, și când lumea încremenită până mai ieri se trezește într-un curent pe care nu e deprinsă a pluti, se întâmplă ceea ce alt Caragiale decât cel la care mă refer mereu, notează undeva, în Craii … săi: „Luntrea mea mică o bătuseră valuri mari.“ Și, uite-așa, domnilor și doamnelor, ba chiar și domnișoarelor, ne-am culcat într-o seară liniștită și ne-am trezit într-o dimineață neliniștită. Iar neliniștirea asta, până în dimineața aia, era considerată un bun lichid amniotic al creației. Viteza și ideologiile au schimbat și criteriile după care erau judecate produsele (da!) zise artistice. Noile criterii conform cărora ar fi omologate diversele produse ca artă iau locul celor vechi. Ideea e simplă: conformarea la ideile și principiile societății celei tulburi care a luat locul celeilalte, ce părea limpede. Cu toate că nici ea nu era. Din păcate criteriile noi au atârnată de coadă și o cenzură destul de severă, așa, ca să se știe. Ești „pe linie“? Ești artist. Nu ești? Ai mult de luptat ca să te menții în marginile a ceea ce are dreptul să fie numit poezie, proză și așa mai departe. Asta cu linia, am mai auzit-o noi, cei rămași din era de aur. Cine nu vrea să audă de cenzura dinainte, poate privi cu atenție în fața-i, unde (iar?!) se desfășoară celebrul viitor luminos, ironic desemnat de un dizident sovietic, Aleksandr Zinoviev, în cartea sa L’avenir radieux, în 1959.
Un banc mai vechi răspundea la întrebarea cum e viitorul: mic, negru și bate la ușă. Cu timpul, termenii par a mai avea nevoie de adaptare (schimbare, nu-i așa?). Cum e trecutul? E mic, negru și uite-l, bate la ușă! Pentru unii inevitabil, pentru alții luminos, ba chiar radios. Poate, totuși, nu e chiar el. Întrebați-l. Oricum, nu va răspunde sincer, că nici el, viitorul ăsta, trecut o dată, nu știe.