Ei da, n-aș fi crezut, există și așa ceva. Printre adevărați postitori se strecoară și snobii. Care postesc nu fiindcă ar avea vreo convingere, dar prin actul respectiv vor să se dea mari ca să sfideze masa needucată și carnivoră. Întrucât pe toate canalele media ni se vorbește de post și de binefacerile acestuia, niște semeni de-ai noștri care, oho, au bani și nu trag mâța de coadă, se gândesc că la urma urmei nu le-ar strica dacă s-ar înfrâna oleacă, nu de alta, dar dă bine. Iar aceasta, pe de altă parte, e și un prilej de laudă. Domnule, eu postesc, mă supun datinilor, respect ce spune biserica, ha, ha, și așa mai departe… Mă uit la asemenea specimene cu maximă prudență și cu un temperat dezgust. Probabil că domniile lor nu ar posti dacă nu ar ști că a ține post în ziua de azi reprezintă o cheltuială mult mai mare decât dacă ar mânca normal. Iată o bună ocazie pentru a-și pune în evidență nivelul de trai ridicat. Amărâții nu postesc, fiindcă ei în general postesc tot anul, iar 100 de grame de parizer și un ou nu fac nici pe departe cât un kilogram de legume sofisticate sau de fructe exotice.
Din Sfinții Părinți știm că postul este un fel de rugăciune a trupului, iar rugăciunea un fel de post al minții. E foarte frumos și foarte adevărat. Dar asta e valabil în cazul acelor persoane care înțeleg cu adevărat mesajul spiritual. Mie, de pildă, mi se face rău când pe geamul unei bodegi ordinare văd anunțul: avem mâncare de post… Patronul acelui birt care de fapt nu are nicio legătură cu postul, profită de această perioadă din an ca să mimeze un anumit atașament față de chestiunea religioasă și astfel își mai și rotunjește veniturile. Într-un fel, era mai cinstit pe timpul comunismului când problema postului nici nu se punea fiindcă eram oricum postitori cu de-a sila, iar cine se ocupa de sufletul lui făcea asta pe ascuns și nu se bătea cu pumnii în piept. Aici am și vrut să ajung. Pentru niște concetățeni de-ai noștri perioada postului reprezintă o bună ocazie de-a-și afirma, incredibil, personalitatea. În mod ostentativ, bunăoară la Parlament, poate pentru a-și sfida colegul care mănâncă ditamai ceafa de porc, el comandă un pilaf de urzici. Colegul se simte oarecum stingherit și parcă și-ar ascunde farfuria. Nu-i vorbă, alții, de-al naibii, comandă încă o friptură, dar aceasta-i altă discuție… E comic, desigur, dar nu avem de-a face cu un comic inocent, ci cu unul ale cărui tușe gogoliene sunt îngrozitor de apăsate. Marele scriitor, probabil, că a făcut la vremea lui constatări similare și tot geniul sarcasmului care l-a bântuit toată viața a plecat și de aici. Gogol a simțit ca nimeni altul ipocrizia, necinstea, snobismul. A înțeles ce secături sunt oamenii pentru care Isus s-a jertfit. Tocmai contrastul teribil între marele sacrificiu divin și mizeria meschină în care trăim produce niște efecte apocaliptice. De aceea, îi admir pe acei preoți care, aduși în fața întrebărilor de un gazetar isteț, nu mai zic nimic și tac. Nu fiindcă nu ar ști ce să spună, dar le e atât de scârbă, încât numai prin tăcere pot să răscumpere sinistra mascaradă a acestor vremuri… democratice. Din aceleași motive, pentru mine, bunăoară, perioada aceasta din an nu e altceva decât un prilej de-a mă reîntoarce în timp, de-a pune în funcțiune neobosita mașinărie a memoriei, de-a încerca să-mi reamintesc cum era Paștele de acum 20 de ani sau de acum 30 de ani… Este un exercțiu foarte util pentru a fi cinstit cu mine însumi. Nici nu postesc, nici nu mănânc de dulce, sunt un nostalgic, deoarece nostalgia este acel aliment care nu intră în niciuna din categoriile de mai sus. Când te seduc amintirile ești într-adevăr un om fericit. Tot ce mănânci se transsubstanțiază. Pâinea e trup și vinul e sânge. Memoria bine condusă creează o eucaristie permanentă. Te împărtășești tot timpul din materia dumnezeiască și, de la sine înțeles, nu te mai saturi. Întrucât materia aceasta e inepuizabilă, asigurând un consum spiritual care nu are cum să se sfârșească. Eu trăiesc Paștele raportându-mă la trecut, trăind într-un timp care nu mai este și unde nu mă mai pot întoarce. Nu mă interesează prezentul, cu atât mai puțin viitorul. De fapt, nu există prezent și viitor, există doar ce am trăit împreună cu oameni care nu mai trăiesc. Și când văd acum pe câte unul bine înțolit că mănâncă de post îmi vine să-i bag pe gât salata respectivă. La picioarele lui se află un cerșetor știrb care mozolește o bucată de slănină. Atunci cum să nu mă întreb? Care dintre cei doi postește de fapt? E ca în parabola cu bogatul și săracul Lazăr… Pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa. Vom vedea că andivele consumate de bogătan erau de fapt cârnaț, iar slănina cerșetorului un fir de fasole fiartă sau un cartof copt… Așa este și în biserică. Cine crede cu adevărat? Acela care se tot închină de-i amorțește mâna sau acela care, retras într-un colț, aude plânsul Demiurgului?