NM
îngropat în ziua cucului.
cine n-a crezut acum crede și ia scrisul de
la-nceput
într-o lume care ascultă dar ce ascultă nu vede.
să ascultăm deci cucul, să-l ținem minte pe cel
foarte atent să-l asculte în optzecișipatru de
primăveri
în optzecișipatru de feluri
în optzecișipatru de stări.
de fiecare dată cel plecat este în insurmontabil
avantaj
și-a scris toate cărțile
și-a trăit toate primăverile
și-a ascultat toți cucii
de pe-acest pământ
iar acum este liber să-i asculte
de dincolo.
se grăbește cineva, se bulucește?
cel ce n-a crezut acum crede și ia scrisul de
la-nceput
într-o lume care ascultă dar ce ascultă nu vede
’n această seară dusă de-acasă, de nu lucește
nimic
ne luminează subțioara îngerului care-a zburat
un pic.
monah ca lumea
lui Ioan Moldovan
iarna asta am înghețat scriind niște versuri
cum altele nu sunt
Doamne, te iubesc
de când e viața pe pământ
nu te uita că n-am făcut-o personal, eu –
Te-a iubit tot timpul cineva și în numele meu.
agapē
lui Viorel Mureșan
de la bun început
toate drumurile duc pe podul acesta –
vezi până unde se-ntinde-’n nemaivăzut?
n-o să-l străbatem viața-ntreagă pe tot
ci numai până se-ntunecă – apoi sărim
și o luăm prin frigul mare al morții înot
unde vom ajunge nu știm în atâta beznă deplină
dar e de presupus că la urmă se va crăpa totuși
undeva a lumină
o lumină din ce în ce mai albă suprafirească
în care până și numelui nostru de uz comun
i-ar conveni grozav să se topească
deci fratele meu, cititorule
în lumina aceea așa cum ni s-a dat ca singurul
lucru adevărat –
motiv de groază de-ai fi, un nemernic ce-a înșelat
așteptarea poporului sau și mai și
frigul mare al morții definitiv instalat –
mi-aș scoate haina de pe măgar și te-aș înveli iar
și iar.
monah ca lumea
așa îi plăcu lui Dumnezeu de mine
să ies din lume ne-rușinat,
marcat de o mare rușine
cât mai lucrezi la poemul ăsta? a întrebat cineva –
până se face limba slăvitoare, cum C. Brâncuși
materia sa
n-a lăsat-o fără să zboare
odată după niște pahare
unor vecini de la țară le-am spus
despre dragostea mea pentru ei, din copilărie.
a doua zi când i-am strigat se făceau
că nu sunt acasă, nu voiau să mă știe
asta se întâmpla întruna pe-atunci
euforizat de scrisul meu, totul îmi părea poezie,
stare de lucruri la care se arăta refractar nu doar
unu –
’ntr-o mie
nu spun cât de mult m-am perplexat
când fiică-mea Anca persoană na!, serioasă
proaspăt licențiată în litere, imediat
ce fuse cum se cade mireasă și săptămâna
de miere în Spania i s-a gătat,
într-o trecere scurtă pe-acasă, aproape din ușă
(sau telefonic?) a explodat: – „Tată, am plecat
de la tine și nu te-am văzut o dată beat!“
așa îi plăcu lui Dumnezeu de mine să ies din
lume
ne-rușinat, pălind de o mare rușine.
monah
pentru Cristina și George Calcan
am purtat suferința ca o cămașă abstrasă
până s-a făcut piele de corp,
carne din carnea mea și sânge din puțina viață
rămasă
au purtat-o ferfenițită nu s-au dezis
oasele în legănare pe drumuri la greu
până au sleit o fântână neasemuit de frumoasă
din suferință adânc în sinele meu
o fântână deci noaptea când nu dorm
și nu dorm mai mereu,
în adâncul adâncului meu
ascult sorbiturile mari ale setei cu care
din suferință mă bea Dumnezeu.
monah ca lumea
aceluiași I.M.
Doamne,
îți dăruiesc acest poem simplu ca dintr-o
mână tremurătoare un pahar cu apă în zi cu
soare,
sau în zi cu soare un pahar cu apă –
numai să știu : va fi plăcut ’naintea Ta ce scriu
când a lumină noaptea mea se crapă?
da, și T. Arghezi a întrebat dar lucru cert n-a aflat
între timp, vezi, a căzut peste noi o piatră mare
sau urmează să cadă, să ne strivească dintr-o
suflare –
mai bine zis ar fi putut să cadă
să ne îngroape pe toți la grămadă –
dar nu:
stă fixă piatra fără clătinare
iar noi nu urlăm că nu ne doare.
ce anume așteaptă, de nu dispare
e pentru forul nostru suprema întrebare
asta până-’ntr-o zi, când pe lespedea-gigant,
suspendată
în sfârșit se opri, curios să ne vadă
un fir de praf adus după cum știi
de șapte vânturi interplanetare;
abia atunci am prins a ne-‘ngrozi
și-am rupt-o la fugă urlând fiecare –
pe urma noastră o groapă neagră se rostogoli
cât toate zilele de mare
Doamne, nu știu – va fi plăcut feței Tale ce scriu?
T. Arghezi, pe unde e –, este viu
sau ca o biciuire de cranii într-un soare?