Poeme de Lucian Scurtu
NOILE EPISTOLE CĂTRE PHIDELIA
I
Prima victimă din războiul cu incertitudinea am fost eu,
ultimul soldat din șirul din stânga al armatei de teracotă,
cel mai posomorât, cel mai gârbovit, cel mai zdrențăros,
știu, tu ți-l imaginezi ca fiind din cea mai rară ceramică,
din cea mai sănătoasă argilă,
deși exagerezi mereu când vine vorba de mine și limbajul
de neînțeles al trupului meu,
dar din gloata aceea numai eu eram viul, doar eu favoritul
împăratului,
singurul care strângea la piept, în loc de scut,
certitudinea în stare de veghe,
pe aripile ei zburam sus, tot mai sus, aproape de vulturi,
doar eu mișcam în marș, o dată la o mie de ani, spre nedumerirea
tovarășilor împietriți de groază,
dintre toți eram singurul care se gândea numai la tine,
care te vedea așteptându-mă tristă la fereastra odăii
(precum mama lui Coșbuc așteptându-și fiul),
ascunsă după o perdea zdrențuită și un ficus ofilit,
dar, încet, încet m-am stins și eu ca o făclie de Paște,
hainele mi s-au topit o dată cu trecerea anilor,
picătură cu picătură au format stalagmita pe care azi se sprijină
cerul tău înnourat,
au înălțat stalactita pe care o îmbrățișezi de dragul meu,
abia când se vor uni, peste o mie de ani, vor fi permise blițurile
turiștilor,
și se va lua în considerare strigătul tău de ajutor,
am rămas gol, spre deliciul incertitudinii care
mă arăta cu degetul, convinsă că sunt posibila ei victimă,
genocidul ei, gulagul ei, holodomorul ei,
din clipa aceea știam că nu voi mai muri și putrezi niciodată,
doar mă voi topi la focul dorului tău,
până va rămâne din mine un pumn de pământ,
cât să încapă sub unghia unei cârtițe ce va săpa harnică
până la tine,
și-l va voma la picioarele tale obosite.
Va fi prada mea de război pentru tine,
trofeul meu de pace pentru noi,
semn că și învinșii merită puțină istorie
din partea învingătorilor.
V
Sophia, tăcerea s-a așternut printre morți și moartea printre vii,
în urma războaielor cu revelația, fantasmele și amăgirea,
acest triumvirat al pierzaniilor veșnice, această antantă fenomenală,
mulți s-au născut a doua oară, dar au refuzat-o cu încăpățânare,
o vor doar pe prima, cea pe care n-o pot uita,
rănile zac, de zile întregi, nelinse de câinii vedeniilor pe trupuri
schimonosite,
gropile comune și-au deschis generoase porțile, intrarea e liberă,
molima, dezonoarea și umilința ne dau târcoale,
de aceea m-a bucurat moneda cu chipul tău, trimisă mie în dar,
să nu ruginească, am suflat-o în aurul prinșilor răscumpărați,
să n-o uit, am mușcat din ea ca dintr-o pâine caldă, până tu
ai țipat de durere,
să n-o pierd, am înghițit-o cu lăcomia famelicului hrăpăreț,
numai așa te voi ști în siguranță, definitiv legat de mine –
îmi spui că ți-e dor de plânsul unui bărbat pe umărul tău,
de buzele unui bărbat pe eșarfa ta izadoră,
dar Phidelia, poate voi sosi în al treilea an bisect
al ultimei noastre revederi,
poate la al treilea echinocțiu al întâiului meu reproș,
dar sigur la al treilea cântat al cocoșului,
până atunci îți strecor și eu un fir de păr între file,
cu siguranță va albi, precum al tău, până va ajunge la tine,
doar el te va obișnui cu bătrânul care voi fi,
când voi reveni în patrie,
și te mai rog, fă-mi puțină ordine printre manuscrise,
nu-mi risipi poemele la cei dragi,
iar fiului nostru, dacă se va naște, dă-i numele Postumul,
și imprimă-l pe pânza zdrențuită a corăbiei care mă va aduce la tine.
Dement.
Poeme de Marcel Vișa
Obiectele tatălui
am bărbierit cu lama lui,
tocită, înverzită de timp
ca lâna broaștei
Mi-am ras pleoapele
Să văd dincolo de lucrurile
lăsate moștenire
Într-un sertar,
ceasul de mână Orex – firmă
românească –,
oxidat, având cureaua tocită
ca șaua calului de război…
L-am curățat zile în șir,
nopți la rând,
cu grijă,
fără să mănânc,
fără să beau,
fără să dorm,
până când m-am prăbușit
pe podeaua prăfuită a casei
cu mâna dusă, întâmplător,
la inimă
Tic-tac
Tic-tac
I-am simțit ticăitul în palmă,
întâi slab, ca o șoaptă,
apoi puternic, de parcă o mie
de inimi
băteau în pereții strâmbi ai casei,
o zguduiau din temelii
Mi-am deschis degetele,
i-am văzut manoșele
cum se roteau ca o morișcă…
în sens invers
acelor de ceasornic
Apoi, deodată s-a făcut liniște
A intrat el în încăpere,
s-a așezat la masă,
și-a pus chipul în palme
și a oftat
A oftat din toți rărunchii
Eu nu mă născusem încă de fapt,
mi-am dat seama privind ceasul
care clipea cu subînțeles
din ochiul lui galben-murdar
prin lentila strălucitoare,
de gheață
Eram un om timpuriu, o umbră
a celui care va fi
De fapt eram inima ceasului,
pompam viață în trupul ruginit
(roți zimțate, cadran, arătătoare, sticlă și metal topit)
Eram un ceas fără numere,
orele nu contau
Orele erau ceva de care puteam
să mă lipsesc,
cum ar fi sângele timpului
– o perfuzie cu ore, vă rog,
pentru cei care nu mai sunt printre noi –
Obiectele tatălui sunt obiectele
fiului,
iar pleoapele cresc la loc
când nu te aștepți,
și cât ai clipi uitarea se așterne
peste toate
Și cât ai clipi, obiectele devin
ale nimănui.
Poem de iarnă târzie
Ninsorile acoperă mușuroaiele
de cârtiță,
Oarbe, tot mai oarbe, dihăniile
se ascund în adâncuri.
Păduri îndoite de viscol,
bruscate de ger,
Pe dealuri, copacii par
spinarea unui pește marin –
îl privim prin hublouri cât
e ziulica de lungă,
înoată prin viscol, iar ochiul lui
mort ne scanează codurile de bare.
Trosnesc pereții metalici
ai capsulei,
când, la ore târzii, îngenuncheat
lângă tine,
mă rog la icon-uri windows.
Am palmele vindecate, dar
câinele invizibil al miezului de noapte
mă amușină, îmi linge rănile
imaginare.
Sloiuri de gheață se desprind
de polii planetelor în derivă,
cad în hăul negru universal.
Nu îți fie teamă, te țin de mână,
toropit de dragoste,
te apropii, te dezgolesc,
aruncăm în foc țoalele grele
ale trecutului.
Odată cu ele, parfumul fricii
dispare.
Ne trecem trupurile prin fumul
gros al candelelor aprinse,
ne unim, cădem în transă,
– conectare la sursă –.
Fizic, metafizic,
ce-i al meu e mai mult al tău.
Ce-i drept, nimic nu ne aparține
mai mult decât clipa prezentă.
Moartea e un loading între două
planete cu serverele căzute.