Poeme de Florea Burtan
POEME DE ODINIOARĂ
E vremea...
Iarna sparge lemne cu un topor
de argint,
Aprinde focul, din odăi în odăi.
Eu continui să întocmesc
un colind
La mierea albastră a ochilor tăi.
Ograda se spală pe suflet cu lună,
Ceasul bate rar, tot mai rar.
E vremea să mai stăm împreună,
Respirând în același chenar.
Știu că ești încă frumoasă,
îmi spun.
Pentru tine am jefuit o cetate,
M-am lăsat tras pe roată de tun,
Am dormit cu jandarmul
la spate.
Iarna sparge lemne cu un topor
de argint.
Lemnele sunt aduse din rai,
Să ardă înalt, să ardă rotund,
Ca pe vreme când tu mă
cerșeai.
Mi se pare că dai semn de
plecare,
Sau poate, iubito, nici n-ai
venit.
Eu continui să desenez o stea
călătoare,
Despre care cândva ți-am vorbit…
Casa cu ziduri de aer
Mi-am înălțat casa din ziduri
de aer,
Să vadă lumea că nu ascund
nimic.
Port veșminte țesute din lacrimi;
Puținii bani stau pe masă, în plic.
Chiar și inima mi-am pus-o alături,
Vorbesc cu ea, despre viață
și moarte.
Am merinde destule, îmi vor
ajunge
Pentru când voi pleca
mai departe.
De aici se zăresc lanuri de grâu,
Tot mai obosit, vechiul marfar,
Podul cu lanțuri înecat într-un râu,
Disperații jucându-și norocul
la zar.
Văd furgonete, mașina salvării,
Oprindu-se la poarta celor
bătrâni,
Vine și poștașul cu vești inutile;
La mine poți pătrunde,
fără să suni.
Mi-am înălțat casa din ziduri
de aer.
Toate lucrurile sunt reci,
străvezii,
Cei ce vor poposi vreodată aici,
Nu vor lua seama că, privind,
vor orbi…
Mereu treaz
Acoperișul iernii s-a spart,
Nămeți de frig îmi intră în casă.
Singurătatea are chipul fardat,
Stă pe scaun, cu fața întoarsă.
Întocmesc drumuri pe-o coală,
Cu cerneală din așteptări
și tristeți.
Însetată, cana de vin
se răscoală,
Se ceartă cu pozele
de pe pereți.
Mereu treaz. Număr clipele vagi,
Câți ani au trecut de când
ai plecat?
Scrisorile tale încă-mi sunt
dragi,
Le țin la vedere, răvășite pe pat.
Pe atunci, și zăpezile erau
fierbinți.
Umblam prin ele, cu tălpile
goale,
Desenam pe geam îngeri
și sfinți,
Cu o pensulă caldă și moale.
Acoperișul iernii s-a spart,
Poate-ar trebui să-mi caut
alt loc,
Veșmintele vechi, iată, le ard,
Îmi pun altele noi, să îmi poarte
noroc…
Semnul ce ne desparte
Lebede negre pe un lac
de argint.
Așa îmi spui că visezi,
noapte de noapte.
În urma lor – cete de îngeri
plutind,
Și tu crezi că e semnul ce ne
desparte.
Mi-ai adunat șoaptele de pe
podea,
Le-ai dus în grădină, le-ai dat
foc.
De atunci, nu mă mai aștepți
la cafea,
Nu mai păstrezi și pentru mine
un loc.
E multă zăpadă în amintirile
noastre.
Rănile sunt toate acolo, întregi,
Nu țin seama că sunt plecatul
la oaste;
Te întreabă ceva și nu le-nțelegi.
Mâine voi fi trimis pe linia-ntâi,
Deși, nu e nimeni în care să trag.
Am gloanțe de rouă și de tutun,
La piept – poza ta făcută în prag.
Lebede negre pe un lac de argint,
Așa îmi spui că visezi, și-ți
e teamă.
În urma lor – cete de îngeri
plutind,
Tu trimite-mi un bănuț pentru
vamă…
Poeme de Antonio Doda
bezna de afară zguduie liniștea interioară
cuvintele
orbecăie în jurul casei
se împing în ziduri
ca într-un meci de rugby
vecinul petre toarnă pentru
amândoi în pahare
crengi intră pe geam
întunericul rămâne pe ele
„casa din mijlocul nimicului…”
repet lent
bezna de afară zguduie liniștea
interioară
aidoma viscolului hornul
doar becul slab
de un galben bolnăvicios
ne desparte de necunoscut
„mai bea ceva
copile”
spune el din când în când
chiștoacele țigărilor de contrabandă tremură pe podea
poze alb-negru îndoite
și oale arse
plutesc spre tavan
împreună cu fumul
cuțitul se ridică de pe masă
scrijelește peste tot imagini
cu mineri și crâșme
vecinul
în pofida disperării casei
spune pentru a nu știu câta oară
„mai bea ceva
copile”
ultima discuție
vizitez cimitirul
pământul absoarbe duhoarea
tăriei
„așa miroase bărbăția?”
întreabă crucea bunicului
spun
„continui tradiția”
și bucățile de lemn se calmează
„unde găsesc poze cu tine?”
întreb crucea improvizată
a bunicului
tăcerea
îmi numără picurii de sânge
scurși din gură
lângă mormânt
stau pe banca de piatră
și ascult buruieni uscate ce
fredonează melodiile preferate ale bunicului
încă e zi
creierul amețit percepe diferit
lumina
arșița inundă trupul ca furtunile
satul
„de ce stai aici așa mult?”
întreabă crucea bunicului
tăcerea
îi amintește de toate păcatele
loc de meditație
berzele
pe câmp
admiră priveliștea
ascut degetele ca pe creioane
să le schițez
bălțile ascund pești
casele fumegă
vecinul nu mai fluieră
iar gardurile
se pregătesc să plece
sătule să zacă în același loc
distrug pânze și desene
Îmi iau imaginația înapoi
focul scoate aceleași sunete
devine muzica din lift ce
plictisește
persoanele pierdute lasă
aceleași umbre
iar eu îmi sap groapa
și o fac loc de meditație
când mă vizitează bunica
uneori umbra focului arde
gerul trece ca o mașină
fac autostopul să ajung la tine
ies pe geam
mă privește fântâna satului
nu se apropie
să nu-i văd chipul bolnav
când îmi face cu mâna
mă cuprinde liniștea
farurile mașinii luminează strada
dispare
precum coarnele unui argali
singurătatea îmi străpunge
craniul.